ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2075/2024

Ședința publică din data de 08 octombrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 06 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 207.391 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.348.285 RON-prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.12.2009, întocmit de către S.C. A. S.R.L., și valoarea de 1.140.894 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafață de 350 mp și clădiri demolate, situat în București, Calea x, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

La data de 25 februarie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a numiților S.C. A. S.R.L., B. și C., solicitând introducerea în cauză a acestora și, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți, obligarea chemaților în garanție la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamanților.

I.1.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în fond:

Prin sentința civilă nr. 706 din 04 mai 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu persoanele chemate în garanție S.C. A. S.R.L., B. și C., ca tardiv formulată; a obligat pârâta să plătească persoanelor chemate în garanție B. și C. suma de 2.941,74 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

I.1.3. Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 801A din 29 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de apelanta-pârâtă Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 706 din 04 mai 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații-chemați în garanție S.C. A. S.R.L., B. și C., ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 71A din 15 ianuare 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 801 A din 29 mai 2023, pronunțate de aceeași instanță, formulată de intimații-chemați în garanție B. și C., în contradictoriu cu apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, cu apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și cu intimata-chemată în garanție S.C. A. S.R.L., a completat dispozitivul deciziei civile nr. 801A din 29 mai 2023, astfel a obligat pe apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către intimații-pârâți B. și C. a sumei de 2.928,17 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 801A din 29 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs principal reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar împotriva aceleaiși decizii și a deciziei civile nr. 17A din 15 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs incident Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

II.1. Recursul principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de control judiciar a apreciat, în mod greșit, că momentul de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existența pagubei, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia ar fi data emiterii deciziei nr. 4964/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În această privință, sub un prim argument, a susținut că instanța de apel a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere. Din interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 rezultă că nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiuneare posibilitatea materială, dar șijuridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

Regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripțiaextinctivăse caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, constând în data,judecătorește stabilită, când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Chiar dacă intimata-pârâtă, la momentul derulării procedurii administrative, s-a aflat în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că acestea au atribuții diferite, iar pe de altă parte, că la data întocmirii raportului inițial de evaluare și ulterior acestuia nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

A considerat că nu putea cunoaște existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfășurat exclusiv în fața A.N.R.P. și a C. civ..S.D, intimata-pârâtă fiind o persoană juridică distinctă de recurentul-reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanțelor Publice și A.N.R.P.

Nu poate fi reținut ca moment de început al termenului de prescripție data emiterii deciziei nr. 4964/23.04.2009 a Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor, așa cum indică instanța de apel, deoarece, la acel moment, se cunoștea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube, cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei.

Astfel, nu exista posibilitatea obiectivă ca recurentul să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii acestei decizii de despăgubire, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

A învederat recurentul-reclamant și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia.

Referitor la răspunderea statului, a considerat că în materie sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora el are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, nu și pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea intimată, prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

Cu privire la considerentul instanței de apel în care s-a reținut că apelantul-reclamant putea lua la cunoștință de existența prejudiciului prin reprezentanții interministeriali aflați în componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a precizat că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-au efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar reprezentanții interministeriali care alcătuiau Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

A pretinde că reprezentanții interministeriali aveau sau trebuiau să aibă o competența profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depășește prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiție esențială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie și experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR și, în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanți ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei și Finanțelor și ai Ministerului Justiției și, în calitate de membrii, nu puteau avea alte atribuții și competențe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Competențele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcțiilor publice pe care aceștia le dețineau în cadrul instituțiilor de la care au fost desemnați, sens în care atribuțiile și competențele acestora trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege și funcțiilor pe care aceștia le îndeplineau în cadrul instituțiilor care i-au desemnat.

Prin urmare, întrucât prin lege membrii Comisiei nefiind obligați să aibă și specializarea de evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, nu pot fi culpabilizați pentru că experții evaluatori acreditați nu au respectat în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Așadar, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, sau celelalte instituții reprezentate, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, așa cum în mod greșit reține instanța de apel.

Cu privire la aplicabilitatea în speță a deciziei în interesul legii nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a susținut că raționamentul instanței de apel are la bază o interpretare eronată a unor considerente ale acestei decizii, care se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii, derogatorie de la dreptul comun, făcând trimitere la aplicarea dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social în raport de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, texte de lege analizate de instanța supremă, în virtutea cărora a arătat că data la care se naște dreptul la acțiune este momentul producerii efective a prejudiciului și nu cel la care a fost descoperită existența prejudiciului de către Curtea de Conturi.

II.2. Recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost calificat astfel prin rezoluția de la dosar, întrucât argumentele expuse în întâmpinarea formulată la recursul principal declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor conțin critici relative la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa, prin sentința civilă nr. 706 din 04 mai 2022 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, soluție menținută de instanța de apel prin respingerea apelului declarat de pârâtă, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 801A din 29 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, precum și prin decizia civilă nr. 17A din 15 ianuarie 2024 a aceleiași instanțe, în urma admiterii cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 801A din 29 mai 2023, formulate de intimații-chemați în garanție B. și C..

II.2.1. Motivele de recurs:

În ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentei cauze, recurenta-pârâtă consideră că instanța, în mod netemeinic și nelegal, a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.856,34 RON, reprezentând onorariu de avocat, în raport cu dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în garanție a fost formulată ca urmare a acțiunii promovate de Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român.

A făcut trimitere la noțiunea culpei procesuale definită de jurisprudență, la faptul că instanța de fond, în mod corect, a reținut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți este prescrisă, ceea ce evidențiază culpa acestora, invocând și art. 453 C. proc. civ.

A precizat că instanța de fond nu a avut în vedere că între cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție trebuie să existe o legătură de dependență și subordonare în sensul că soluția cererii principale influențează și soluția cererii de chemare în garanție.

Cum cererea principală a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cererea de chemare în garanție ar fi fost respinsă, indiferent dacă a fost tardiv sau nu formulată.

Raportându-se la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, a menționat că, în mod neîntemeiat, instanța a obligat-o la suportarea acestora, făcând abstracție de situația de fapt și de drept prezentată în speță.

În prezența unor înscrisuri probante, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar justificate în raport de soluția pronunțată, de obiectul și complexitatea cauzei.

Or, instanța de apel, la fel ca cea de fond, la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat, s-a raportat la suma solicitată de chematul în garanție și nu la dificultatea, amploarea și durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

A precizat că trebuie să existe o echivalență între munca prestată și onorariul de avocat, ținând cont de obiectul dosarului, respectiv lipsa noutății, dar și de faptul că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă, ca prescrisă, invocând dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care fiind învestită cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil.

În ceea ce o privește, cheltuielile de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului acesteia, care este parte integrantă a bugetului de stat și asigură resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 23 aprilie 2024, prin poștă, intimații-chemați în garanție B. și C. au depus întâmpinare (calificată astfel cererea de intervenție accesorie, în ședința publică din 08 octombrie 2024), prin care au solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului principal formulat de Statul Român și, în subsidiar, respingerea căii de atac, ca neîntemeiată, cu consecința menținerii hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică.

În susținerea nulității recursului principal, făcând trimitere la dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., au susținut că ceea ce se solicită prin recursul principal, nu este o interpretare diferită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, incidente în cauză, ci a probatoriului administrat în dosar, de vreme ce recurentul aduce în discuție aspecte ce țin de starea de fapt și temeinicia hotărârii recurate, care, însă, nu se subsumează motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În opinia chemaților în garanție, momentul efectiv în raport de care a început să curgă termenul de prescripție în speța dedusă judecății nu constituie o chestiune de interpretate a dispozițiilor legale, ci un element de fapt, determinat pe baza materialului probator administrat în cele doua etape procesuale.

Pe fondul recursului principal, au arătat că deși recurentul a afirmat că instanța de apel ar fi interpretat în mod greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extintiva, analizând considerentele hotărârii recurate și cererea de recurs, rezultă că interpretarea propusă prin cererea de recurs este similară cu cea reținută de instanța de apel.

Este adevărat faptul ca în cuprinsul cererii de recurs se face trimitere, incidental, și la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extintivă, ocazie cu care recurentul a susținut că începutul prescripției extinctive este reprezentat de data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială și juridică de a face acte de întrerupere, însă o astfel de ipoteza nu a fost afirmată și nici dovedită în primele 2 etape procesuale.

Altfel, ceea ce s-a solicitat instanței de apel a fost să se determine momentul obiectiv de la care Statul Român putea și trebuia să cunoască pretinsa paguba invocată și pe cel care răspunde de aceasta. Nu s-a afirmat că, ulterior acestui moment, ar fi existat situații care îl împiedicau pe recurent să promoveze demersurile legale pentru recuperarea pretinsului prejudiciu.

Contrar apărărilor formulate de recurent, termenul de prescripție nu a început să curgă la momentul înregistrarii în eividentele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x B/18.01.2021, sub acest aspect, instanța de apel reținând în mod corect aplicabilitatea deciziei RIL nr. 19/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cuprinsul căreia se arată că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată, adresa indicată neputând marca începutul unui termen de prescripție.

Tot astfel, instanța de apel a reținut în mod judicios faptul că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este chiar reprezentantul Statului Roman în procedura administrativă în cadrul căreia s-a emis decizia nr. 4964/23.04.2009, astfel că recurentul nu poate invoca necunoașterea activității întreprinse de această autoritate, cu atribuții în procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv in timpul regimului comunist, prin aceasta nefăcând altceva decât să-și invoce propria culpă, respectiv o lipsa de cooperare a autorităților și instituțiilor publice, iar disfuncționalitățile administrației publice centrale nu constituie un motiv de prorogare a momentului în raport de care încep să curgă termenele legale de prescripție.

În acest context, a solicitat înlăturarea susținerilor recurentului cu privire la dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, în litigiul dedus judecații neurmărindu-se antrenarea răspunderii Statului pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții.

În concluzie, momentul în raport de care a început să curgă termenul de prescripție a fost cel al emiterii deciziei nr. 4964/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, cel mai târziu, la momentul emiterii titlurilor de plata (05.10.2009) de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Cu privire la situația cheltuielilor de judecată, au arătat că părțile nu au formulat recurs împotriva soluției date de instanța de apel cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimații-chemați în garanție.

Sub acest aspect, au susținut că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, deși a solicitat prin întâmpinare ca instanța de control judiciar să stabilească cheltuielile de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor, precum și să dimineze cuantumul acestora, aceasta nu a formulat recurs nici împotriva hotărârii recurate și nici împotriva deciziei nr. 17A, pronunțate la data de 15 ianuarie 2024, prin care s-au acordat cheltuielile de judecată solicitate de intimații-chemați în garanție pentru etapa apelului. Or, în lipsa unei legale învestiri a instanței de recurs prin formularea căii de atac prevăzute de dispozițiile legale, solicitările intimatei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nu pot fi admise.

Mai mult decât atât, prin decizia RIL nr. 3/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu caracter obligatoriu faptul că instanța de recurs nu se poate pronunța asupra proporționalității cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial acordate în etapele procesuale anterioare.

Totodată, au precizat că pentru etapa recursului cheltuielile de judecată au fost cauzate de exercitarea căii de atac a recursului de către Statul Român, acesta având obligația de a le suporta.

În ce privește proporționalitatea onorariului avocațial solicitat în etapa recursului, in raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., doar în măsura în care valoarea cheltuielilor de judecată este vădit disproporționată cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurata de avocat s-ar putea dispune reducerea acestora.

În aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată trebuie să se țina cont de toate aspectele, precum timpul și volumul de muncă necesare pentru executarea mandatului primit, complexitatea dosarului, importanta intereselor în cauză, experiența și specializarea avocaților mandatați, constrângerile de timp în care avocații au fost obligați de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performanțe.

La data de 08 mai 2024, prin poștă electronică, aceleași părți au depus întâmpinare față de criticile pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților cu privire la soluția instanței de apel asupra cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial avansat de intimații-chemați în garanție în primele 2 etape procesuale, solicitând, în principal, să se constate că această parte nu a exercitat calea de atac a recursului principal sau a celui provocat și, pe cale de consecință, să fie înlăturate, ca inamisibile, aceste critici.

Totodată, au solicitat anularea în parte a recursului incident/provocat în ce privește criticile referitoare la modalitatea în care instanța de apel s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial; în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca neîntemeiată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor generate de formularea acestui act de procedură.

Cu privire la capătul de cerere principal, raportându-se la dispozițiile art. 491 coroborat cu art. 472 C. proc. civ., precum și la cele ale art. 491 coroborat cu art. 473 C. proc. civ., intimații-chemați în garanție au arătat că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a exercitat nicio cale de atac împotriva soluției pronunțate de instanța de apel asupra cheltuielilor de judecată, ci a depus un act de procedură denumit în mod explicit întâmpinare în cuprinsul căreia își exprimă nemulțumirile față de această soluție, fără a învesti în mod procedural instanța de recurs cu vreo cerere.

Mai mult decât atât, se reține că împotriva soluției pronunțate de prima instanță asupra cheltuielilor de judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a exercitat calea de atac a apelului, fiind astfel evident ca atunci când intimata a dorit să atace o soluție/hotărâre a acționat în consecință, având așadar o corectă întelegere a limitelor procesuale ale întâmpinării.

Din aceasta perspectivă o eventuală recalificare a actului de procedură din întâmpinare în recurs incident sau provocat ar constitui o încălcare a principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Nu în ultimul rând, având în vedere faptul că soluția pronunțată de instanța de apel asupra cheltuielilor de judecată îi vizează pe intimații-chemați în garanție astfel că un eventual recurs exercitat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în termenul pentru depunerea întâmpinării nu putea fi incident, ci provocat. Or, din cuprinsul actului de procedură denumit întâmpinare nu rezultă că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților întelege să formuleze critici în contradictoriu cu chemații în garanție, context în care au solicitat ca instanța să constate ca această parte nu a exercitat calea de atac a recursului principal și nici a recursului incident sau provocat și, pe cale de consecință, să înlăture ca inadmisibile criticile formulate prin întâmpinare cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel asupra cheltuielilor de judecată.

Cu privire la nulitatea recursului incident/provocat, intimații-chemați în garanție au făcut trimitere la dispozițiilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și la decizia RIL nr. 3/2020 sub aspectul neîncadrării motivele invocate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Cu privire la inadmisibilitatea recursului incident/provocat, invocând incidența deciziei RIL nr. 14/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au susținut că recursul principal nu a fost exercitat de către Statul Român împotriva deciziei civile nr. 17A/15.10.2024 a Curții de Apel București, prin care instanța de apel s-a pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimații-chemați în garanție, astfel că nici recursul incident/provocat nu putea fi exercitat împotriva acestei hotărâri.

Pe fondul recursului, trecând în revistă parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, intimații-chemați în garanție au relevat culpa procesuală a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contextul demarării procesului de către Statul Român prin înregistrarea cererii de chemare în judecata, aceștia au fost nevoiți să avanseze cheltuieli pentru a se apară față de cererea formulată de pârâtă în contradictoriu cu noi, astfel ca soluția pronunțată de instanța de apel de respingere a apelului este una judicioasă.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 06 octombrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor declarate în cauză la data de 08 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 801A din 29 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie:

Sub un prim aspect preliminar, analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului principal, invocată de intimații-chemați în garanție B. și C. prin întâmpinarea formulată în cauză (astfel cum a fost calificată cererea de intervenție accesorie), în care au susținut că motivele de recurs invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"; totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că:

"(3) Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Astfel, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevede obligația părții recurente să indice motivele de casare pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Motivele de casare se identifică la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar analiza în concret a ceea ce înseamnă motiv de casare trebuie să aibă în vedere argumentele dezvoltate.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a invocat în esență aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 din perspectiva stabilirii momentului de la care reclamantul putea să cunoască paguba și pe cei responsabili de producerea acesteia, apreciind că, sub acest aspect, este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportat la această critică, Înalta Curte reține că excepția nulității recursului principal invocată pe calea întâmpinării de către intimații-chemați în garanție este nefondată și urmează să o respingă, impunându-se a se proceda la analiza căii de atac sub aspectul fondului său și nu în temeiul finelui de neprimire reprezentat de nulitatea acestuia.

Așadar, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate ca urmare a încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operațiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale, procedură în care au fost implicate instituții cu atribuții proprii ce nu se aflau într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Criticile relevate sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului compus din terenul intravilan în suprafață de 350 mp și clădiri demolate, situat în București, Calea x, cu nerespectarea standardelor internaționale, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 4964/23.04.2009 (conținând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarilor B. și C. în cuantum de 48.324,22 RON, respectiv de 80.000 RON, actualizate cu coeficientul de actualizare, în temeiul căreia a fost eliberat titlul de conversie în acțiuni nr. 1065/05.10.2009, reprezentând suma de 799.960,78 RON, precum și titlu de plată - decizia nr. 551/05.10.2009, în cuantum de 500.000 RON, de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, cu un conținut identic și în art. 2528 alin. (1) din C. civ.

În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este acela al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (23.04.2009), moment de la care reclamantul avea posibilitatea de a cunoaște existența faptei și a prejudiciului.

Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și a întinderii acesteia, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acționeze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalitățiiprescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa.

Relativ la prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu poate fi primită nici critica ce susține răspunderea directă a Statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, nu și pentru fapte ce aparțin instituțiilor față de care nu se află într-un raport de dependență.

În această privință, instanța de apel a reținut că Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparație, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Prin urmare, Statul, în raport cu proprii săi agenți, trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență în desfășurarea procedurii de evaluare și acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilității de a obțineprotecția juridică prin exercitarea dreptului material la acțiune.

Cum în cazul particular al speței se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanței supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanțași, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că:

"actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, prin aceeași decizie, s-a reținut că:

"nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate" (par. 57).

Instanța supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei și nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive" (par. 62), iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficiențăînsășiinstituțiaprescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaștereași neaplicarea dispozițiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietățilora adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți