ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 534/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 534/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 7 martie 2024

Asupra cererilor de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, secția Civilă la 3 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta PARCURI INDUSTRIALE SIBIU - ȘURA MICĂ S.A. a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 311.163 RON, cu titlu de penalități de întârziere, aferente facturilor neachitate pentru perioada 13 februarie 2016 - 30 iunie 2019 (118.718,92 RON) și pentru perioada 25 aprilie 2015-12 noiembrie 2018 (192.443,88 RON), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6724/2019 din 13 decembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Sibiu, secția Civilă, competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Sibiu pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub același număr unic.

La 3 martie 2020, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 121.203,92 RON, cu titlu de penalități de întârziere aferente facturilor neachitate la scadență pentru perioada 13 februarie 2016-30 iunie 2019, sumă compusă din 118.718,92 RON și 2.485 RON, reprezentând diferența de penalități pretinse în dosarul nr. x/2018, aflat pe rolul Tribunalului Sibiu, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, printre alte măsuri dispuse, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente facturilor nr. x din 29 octombrie 2015, nr. 3216 din 27 noiembrie 2015 și nr. 3249 din 21 decembrie 2015.

La 9 noiembrie 2021, reclamanta și-a precizat cuantumul pretențiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 106.323,88 RON, compusă din suma de 2.484,96 RON, reprezentând diferența penalităților de întârziere pentru perioada 31 ianuarie 2015-29 septembrie 2015 și suma de 103.838,92 RON, cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 29 ianuarie 2016-21 decembrie 2018.

Prin sentința nr. 2/C din 6 ianuarie 2022, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 106.323 RON, cu titlu de penalități de întârziere aferente facturilor fiscale emise în baza contractului de prestări servicii nr. x din 10 februarie 2010, în perioada 12 februarie 2016-30 iunie 2019 și a sumei de 4.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Reclamanta PARCURI INDUSTRIALE SIBIU - ȘURA MICĂ S.A. a declarat apel împotriva acestei hotărâri și a încheierii din 15 septembrie 2020, iar pârâta A. S.R.L. a promovat apel numai împotriva sentinței primei instanțe.

Prin decizia nr. 220/2023 din 21 iunie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelurile, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește penalitățile de întârziere solicitate în baza facturilor nr. x din 29 octombrie 2015, nr. 3216 din 27 noiembrie 2015 și nr. 3249 din 21 decembrie 2015, a obligat pârâta la plata către reclamantă și a penalităților de întârziere aferente facturilor menționate pentru perioada 12 februarie 2016-30 iunie 2019, penalități calculate la valoarea fără TVA începând cu a 11-a zi de la data comunicării facturilor, a stabilit cuantumul penalităților aferente celorlalte facturi emise în baza contractului de prestări servicii nr. x din 10 februarie 2010, la plata cărora a fost obligată pârâta în favoarea reclamantei, pentru perioada 12 februarie 2016-30 iunie 2019, la suma de 88.305,17 RON, a înlăturat dispoziția de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată la fond și a luat act că acestea se vor solicita pe cale separată, a obligat intimata PARCURI INDUSTRIALE SIBIU - ȘURA MICĂ S.A. la plata către apelanta A. S.R.L. a sumei de 1.982,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, a luat act că apelanta PARCURI INDUSTRIALE SIBIU - ȘURA MICĂ S.A. va solicita cheltuielile de judecată din apel pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta PARCURI INDUSTRIALE SIBIU ȘURA MICĂ S.A. a declarat atât recurs principal, cât și incident, iar pârâta A. S.R.L. a promovat recurs principal.

Motivându-și recursul principal, recurenta-reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește dispoziția instanței de apel de stabilire a cuantumului penalităților de întârziere la suma de 88.305,17 RON, și nu la suma de 106.323 RON, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.982,94 RON, cu cheltuieli de judecată.

În susținere, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; astfel, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Circumscris primului caz de casare, a susținut că, deși instanța de apel a reținut că recurenta este îndreptățită la plata penalităților aferente aferente sumelor neachitate și datorate și că, potrivit art. 4.1 din contract, prețul contractului convenit de părți pentru serviciile prestate în temeiul contractului nr. x/37 din 10 februarie 2010 este de 1,44 RON/mp/an, sumă la care se va adăuga TVA, aceasta a considerat că determinarea cuantumului penalităților de întârziere se face prin aplicarea procentului convenit asupra prețului contractului, fără TVA.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de la art. 969, art. 970 și art. 1073 C. civ. de la 1864, respectiv de la art. 1.088, art. 1.170, art. 1.270 alin. (1) și art. 1.516 din Noul C. civ., în ceea ce privește acordarea penalităților de întârziere la prețul contractului fără TVA.

În acord cu instanța de prim control judiciar, a afirmat că penalitățile nu sunt purtătoare de TVA, însă, în cauză, potrivit voinței părților, acestea se calculează la prețul contractului cu TVA,

În opinia recurentei, soluția pronunțată instanța de apel sub acest aspect înfrânge garanția conferită de dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, respectiv art. 1.270 Noul C. civ., întrucât interpretarea și aplicarea dispozițiilor contractuale se realizează în raport cu voința exprimată de părți la încheierea convenției, iar prin contract părțile au stabilit în favoarea recurentei dreptul de a beneficia de penalități de întârziere la suma datorată, care conținea și TVA, iar potrivit art. 4.1 din contract, prețul acestuia era de 1,44 RON/mp la care se adăuga TVA.

A mai susținut că prin nesocotirea voinței părților materializată în contractul de prestări servicii s-au încălcat și dispozițiile art. 970 C. civ. de la 1864, precum și art. 1.516 Noul C. civ.

Pe calea recursului incident, recurenta-reclamantă a prezentat aceleași argumente.

Motivându-și recursul, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și după rejudecarea cauzei, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru penalitățile de întârziere aferente facturilor nr. x din 29 octombrie 2015, nr. 3216 din 27 noiembrie 2015 și nr. 3249 din 21 decembrie 2015, cu cheltuieli de judecată.

În susținere, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., justificat de faptul că, față de data încheierii contractului, 10 februarie 2010, în speță erau aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864 și ale Decretului-lege nr. 167/1958, și nu cele ale art. 2.537 pct. 1 și 2 din Noul C. civ., cum greșit a apreciat instanța de apel.

Potrivit recurentei, pentru soluționarea excepției prescripției erau incidente prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958, întrucât facturile sus-menționate au fost achitate în cursul procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 și reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că pretențiile aferente acestora au rămas fără obiect.

Astfel, a arătat că statuările instanței de prim control judiciar referitoare la întreruperea cursului prescripției prin introducerea acțiunii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2018 contravine situației de fapt și art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958, având în vedere că odată cu stingerea dreptului la acțiune pentru debitul principal s-a stins și dreptul de a mai solicita penalitățile de întârziere.

A mai precizat că normele legale indicate se regăsesc și în Noul C. civ., la art. 2.539 alin. (2), și că înregistrarea celor trei facturi în contabilitate, în lipsa achitării penalităților în parte, nu reprezintă o recunoaștere a datoriei în litigiu în sensul art. 2.538 alin. (2) teza a II-a Noul C. civ.

În final, a subliniat că achitarea debitului principal nu este de natură să conducă la concluzia că recurenta a recunoscut penalitățile, din contră, atitudinea sa pe parcursul procesului confirmă faptul că aceasta nu a recunoscut pretențiile deduse judecății.

La 20 noiembrie 2023, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul recurentei-reclamante, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 27 noiembrie 2023, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

La 12 decembrie 2023, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare împotriva recursului incident declarat de recurenta-reclamantă, prin care a invocat excepția inadmisibilității acestuia, întemeiat pe faptul că motivele recursului incident sunt aceleași cu cele din recursul pincipal al acestei părți și urmărește aceleași considerente ale deciziei atacate. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Ambele părți au depus note de ședință în susținerea recursurilor declarate.

Luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului incident, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte o va admite și, în consecință, va respinge acest recurs ca inadmisibil, în considerarea următoarelor argumente:

Dispozițiile art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile", iar alin. (2) din același articol stabilesc că "prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Potrivit art. 472 alin. (1) din același act normativ, "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului, în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe".

Din economia textelor de lege evocate rezultă că recursul incident a fost reglementat ca un instrument pus la dispoziția părții care, deși nu a câștigat în totalitate procesul în fața primei instanțe, este mulțumită de soluția dată, sperând ca hotărârea să rămână definitivă în forma în care a fost pronunțată, evitând temporizarea cauzată prin exercițiul căii de atac și care, după împlinirea termenului de recurs, constatând că partea potrivnică a formulat recurs principal, poate să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la modificare hotărârii, odată cu depunerea întâmpinării la recursul principal.

Așadar, recursul incident este consacrat numai în favoarea părții care nu a declarat recurs principal, nu și celei care a declarat recurs principal, rațiunile pentru care a fost reglementată de legiuitor nesubzistând în această din urmă situație.

Analizând în aceste coordonate admisibilitatea căii de atac promovate în condițiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, nemulțumită de soluția instanței de apel, reclamanta a declarat în termenul legal recurs principal. Ulterior, constatând că și pârâta a promovat aceeași cale de atac, reclamanta a promovat, odată cu întâmpinarea depusă la recursul pârâtei, și recurs incident, invocând aceleași chestiuni de nelegalitate sesizate pe cale principală.

Cum exercitarea recursului pe cale principală de către o parte litigantă suprimă, față de aceasta, calea extraordinară de atac reglementată de art. 491 din același Cod, iar recurenta-reclamantă a declarat recurs principal, Înalta Curte constată că demersul judiciar inițiat de aceasta în temeiul textului de lege enunțat este inadmisibil, partea neavând deschisă calea recursului incident în atare condiții.

În continuare, examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurente și în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

În prealabil, constatând că prin recursul principal, pârâta deduce verificării însăși prescripția dreptului material la acțiune, instanța supremă, față de efectele pe care o eventuală admitere a acestor critici le-ar avea asupra întregului proces, urmează a le analiza cu prioritate.

Astfel, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâta impută instanței de apel dezlegarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește penalitățile aferente nr. 3183 din 29 octombrie 2015, nr. 3216 din 27 noiembrie 2015 și nr. 3249 din 21 decembrie 2015, susținând că, față de data contractului de prestări servicii ce reprezintă izvorul pretențiilor în litigiu, acesteia îi erau aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 167/1958, și nu cele ale Noului C. civ.. Totodată, afirmă că în cauză nu se putea da eficiență efectului întreruptiv al prescripției, întrucât, pe de o parte, era incident textul de la art. 16 alin. (2) din același act normativ, iar, pe de altă parte, înregistrarea facturilor aferente debitului principal în evidențele sale contabile, în lipsa achitării penalităților în parte, nu reprezenta o recunoaștere a creanței.

Criticile sunt nefondate și urmează a fi respinse.

Art. 6 alin. (4) C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că prescripțiile extinctive începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Prin urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă.

Relevante în acest sens sunt și statuările instanței supreme din decizia nr. 1/2014, pronunțată în interesul legii, potrivit cărora, legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție.

Așadar, stabilirea regulilor ce guvernează prescripția este determinată de momentul nașterii dreptului material la acțiune, și nu de cel al încheierii contractului.

În aceste coordonate, cum, în speță, dreptul material la acțiune s-a născut sub imperiul noilor dispoziții legale în materia prescripției - C. civ. din 2011, aspect necontestat în recurs, în mod corect, instanța de apel, în verificarea legalității soluției primei instanțe cu privire la excepția prescripției, a ținut cont de prevederile acestui act normativ, și nu de cele ale Decretului-lege nr. 167/1958.

În ceea ce privește criticile îndreptate împotriva considerentelor instanței de apel referitoare la cazurile de întrerupere a termenului de prescripție, instanța supremă, analizând actele dosarului, constată că situația sesizată în recurs nu se identifică în speță, în măsura în care capătul de cerere cu privire la debitul principal în privința căruia a fost opusă excepția prescripției a rămas fără obiect în urma achitării creanței, iar acțiunea anterioară nu a încetat, nu s-a respins, anulat sau perimat și reclamanta nu a renunțat la ea.

Precizările depuse de titulara cererii în cursul procesului ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 nu sunt de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) Noul C. civ., în măsura în care, asa cum s-a reținut anterior, niciuna dintre ipotezele prevăzute de acest text de lege nu se regăsește în dispozitivul hotărârilor pronunțate în acel dosar.

În atare condiții, prin introducerea acțiunii sus-menționate efectul întreruptiv al prescripției extinctive a operat pe deplin, premisele aplicării art. 2537 pct. 2 din C. civ. fiind îndeplinite în cauză.

Asupra criticilor recurentei privind dispozițiile art. 2.538 alin. (2) Noul C. civ., Înalta Curte reține că argumentele dezvoltate de recurentă sub acest aspect nu pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât atribuirea unei situații unui caz de recunoaștere tacită reprezintă o chestiune de fapt, a cărui valorificare, ce are la bază probatoriul administrat, intră în atributul instanțelor de fond și nu al instanței de recurs, care, în exercitarea controlului judiciar, verifică conformitatea hotărârii instanței de apel cu normele legale aplicabile, și nu temeinicia soluțiilor instanțelor de fond.

În continuare, deliberând asupra recursului principal declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed.

Autoarea căii de atac opune aplicarea greșită, în apel, a dispozițiilor art. 969, art. 970 și art. 1073 C. civ. de la 1864, precum și de la art. 1.088, art. 1.170, art. 1.270 alin. (1) și art. 1.516 Noul C. civ. în ceea ce privește dispoziția instanței de prim control judiciar de acordare a penalităților de întârziere stabilite la valoarea debitului principal fără TVA.

În prealabil, sub aspectul stării de fapt necontestate în cauză de litiganți și relevante pentru dezlegarea recursului de față, instanța supremă reține că între reclamanta PARCURI INDUSTRIALE SIBIU - ȘURA MICĂ S.A., în calitate de prestator și pârâta A. S.R.L., în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul nr. x/37 din 10 februarie 2010, în cuprinsul căruia, la art. 4.1, părțile au convenit că prețul contractului este de 1,44 RON/mp/an la care se adaugă TVA. Totodată, la art. 6.2 au stabilit că în cazul neplății contractului în termen de 15 zile lucrătoare de la data emiterii facturii, beneficiarul datorează prestatorului penalități de întârziere de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenței, până la data plății efective și integrale, procent aplicat asupra sumei datorate.

Constatând că pârâta și-a îndeplinit obligația de plată a facturilor emise în temeiul contractului, cu întârziere, reclamanta a demarat prezenta procedură judiciară, îndreptându-și pretențiile asupra penalităților de întârziere aferente facturilor emise în perioada precizată în acțiune, pe temeiul clauzei penale de la art. 6.2 din contract, prin raportare la art. 4.1 din aceeași convenție, incluzând în baza de calcul a accesoriilor și TVA-ul aferent prețului contractului.

Prima instanță, apreciind că prețul contractului cuprinde și TVA, iar, conform art. 6.2 din acesta, penalitățile se calculează la suma în RON datorată a admis acțiunea în ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente facturilor emise în perioada 12 februarie 2016-30 iunie 2019.

Soluția a fost schimbată în apel, când instanța de prim control judiciar, apreciind că prețul contractului nu cuprinde și TVA, a stabilit că penalitățile nu se pot cuantifica prin aplicarea procentului de la art. 6.2 din contract la valoarea întregii facturi ce include și TVA. Concordant, reținând că penalitățile de întârziere nu sunt purtătoare de TVA, a considerat că în lipsa unui temei legal, perceperea lor pentru un debit cu TVA nu este justificată. Pentru aceste considerente, a exclus din baza de calcul a penalităților TVA-ul aferent prețului neachitat la termen.

O atare dezlegare reflectă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia s-a întocmit contractul dintre părți, care li se opune cu puterea legii și consacră forța obligatorie a contractului, dar și art. 977 C. civ. de la 1864, fiind nesocotită voința comună a părților și, implicit, art. 970 și art. 1073 din același Cod

Convenția părților asupra prețului contractului este reflectată în art. 4.1 din contract ce prevede că prețul contractului " este de 1,44 RON/mp/an (...), sumă la care se va adăuga TVA (...)".

Sensul acestei clauze rezultă fără echivoc și este că prețul contractului îl constituie suma dintre valoarea de 1,44 RON/mp/an și TVA.

Clauza penală de la art. 6.2, care prevede condițiile și criteriul de cuantificare a penalităților de întârziere în litigiu, face trimitere la prețul contractului.

Întrucât părțile au convenit ca baza de calcul a accesoriilor creanței să fie reprezentată de prețul contractului care include și cota TVA, rezultă că penalitățile de întârziere vizează implicit și acestă cotă, expresia "suma în RON datorată" de la art. 6.2 din contract neputând semnifica decât prețul contractului neachitat la scadență, așa cum rezultă din facturile indicate de reclamantă.

Împrejurarea că reclamanta aplica TVA la încasare, sistem în baza căruia exigibilitatea TVA se amâna până la data încasării contravalorii integrale/parțiale a livrării TVA-ul aferent facturilor este lipsită de efecte juridice în cauza de față, de vreme ce scopul acestei clauze penale este de evaluare a anticipată a valorii prejudiciului cauzat reclamantei prin neexecutarea obligației de plată de către pârâtă, fără ca cea dintâi să mai fie ținută să îl probeze, iar criteriile stabilirii despăgubirii sunt expresia voinței părților.

Raționamentul instanței de apel este eronat și din perspectiva faptului că în demersul inițiat titulara acțiunii și-a fundamentat pretențiile pe clauza de la art. 6.2 din contract, solicitând aplicarea penalităților de întârziere în sensul acordării acestor daune moratorii prin raportare la prețul contractului achitat cu întârziere, și nu în maniera reținută de către instanța de prim control judiciar, respectiv includerea în valoarea penalităților solicitate și a TVA-ului aferent acestora.

Că instanța de apel a înțeles greșit conținutul problemei de drept deduse judecății în apel, dându-i o semnificație care nu concorda cu intenția părții, rezultă din împrejurarea că s-a avut ca premisă faptul că "penalitățile de întârziere nu sunt purtătoare de TVA", premisă ce a condus la concluzia că "În lipsa unui temei legal, perceperea de penalități pentru neachitarea la timp a debitului restant ce include și TVA nu este justificată, chiar și dacă s-ar putea deduce de către pârâtă".

Fundamentul juridic al acțiunii s-a bazat pe contractul de prestări servicii, în concret, pe modalitatea în care părțile au consfințit perceperea penalităților de întârziere în cuprinsul clauzei penale. Pretențiile reclamantei s-au întemeiat pe clauza de la art. 6.2, coroborată cu art. 4.1 din contract, în sensul că penalitățile de întârziere se raportează la prețul contractului ce include și TVA.

Or, numai în aceste circumstanțe, analiza instanței de apel se impunea a fi plasată, și nu în cele în care penalitățile de întârziere ar fi fost solicitate cu TVA.

De aceea, decizia recurată este nelegală și se impune a fi casată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimisă cauza spre o nouă soluționare curții de apel care, în rejudecare, ținând cont de dezlegările obligatorii din cuprinsul acestei decizii, să reevalueze clauzele contractuale cuprinse în art. 4.1 și art. 6.2 din contract, să statueze asupra bazei de calcul în limitele acțiunii și ale coordonatelor indicate în cele preced - includerea în prețul contractului a cotei TVA, să stabilească cuantumul penalităților de întârziere pe baza probatoriului administrat în cauză și subsecvent, să reevalueze și să dispună și asupra cererilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Totodată, văzând că argumentele recurentei-reclamante circumscrise ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează aspecte asupra cărora instanța supremă a statuat în cadrul examenului realizat conform art. 488 alin. (1) pct. 8 din același Cod, apreciază că acestea nu se mai impun a fi analizate.

Pentru aceste considerente, constatând că exercitarea recursului incident nu respectă dispozițiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ. și că măsura casării se justifică pentru motivele invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, fără a se putea reține incidența vreunui caz de nelegalitate sesizat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul incident, va respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă și, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel care urmează a avea în vedere cererile accesorii ale părților privind cheltuielile de judecată din această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității recursului incident.

Respinge ca inadmisibil recursul incident declarat de recurenta-reclamantă PARCURI INDUSTRIALE SIBIU - ȘURA MICĂ S.A. împotriva deciziei nr. 220/2023 din 21 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă PARCURI INDUSTRIALE SIBIU - ȘURA MICĂ S.A. împotriva deciziei nr. 220/2023 din 21 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată.

Trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 martie 2024.