ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1430/2024

Ședința publică din data de 23 mai 2024

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 14.07.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă sub nr. x/2021, reclamanții Ministerul Finanțelor în nume propriu și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 262.759 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 1174 mp, situat în str. x, municipiul Oradea, județul Bihor, înscris în CF x, topo x și valoarea de 763.430 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.06.2009, actualizată cu indicele de inflație de la achitării titlurilor de plată, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 297/01.03.2022, Tribunalul București, secția a V-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea formulată de reclamanți, ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1240 A/15.09.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 297/01.03.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru judecarea procesului pe fond.

Prin decizia civilă nr. 1778A din 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul, a respins, ca nefondată, acțiunea introdusă de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. recurenții-reclamanți au formulat următoarele critici de nelegalitate:

Hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ.. și a prevederilor art. 1241 C. civ.

Noțiunea de "probă" are mai multe accepțiuni, în cauză relevant fiind sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, invocând inclusiv dispozițiile art. 1170 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia dintre părți și prin jurământ".

De asemenea, noțiunii de "înscris" se circumscriu adresele reprezentând actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate.

De îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act regulat întocmit, astfel că, de aici rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției sale - în cauză, funcționari ai intimatei-pârâte.

Efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei, cel care invocă un act autentic fiind dispensat de sarcina probei.

În raport cu dispozițiile art. 1171 C. civ. de la 1864, înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă.

Partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă.

Drept urmare, înscrisurile autentice depuse la dosarul cauzei, din punct de vedere al forței probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, acestea având deplină credință despre dispozițiile și convențiile pe care le constată. Astfel, partea care înfățișează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă, adevărul pretențiilor și drepturilor sale rezultând din conținutul și din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals.

Înscrisurile depuse la dosar au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă și reprezintă înscrisuri autentice, în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ.. Prin urmare, intimata-pârâtă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității.

Or, din actele dosarului, rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția sa de a contesta actele întocmite de expertul evaluator A. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.

În plus, intimata-pârâtă a fost cea care a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului, reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de A. S.R.L., și care a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Prin urmare, se impunea ca instanța de apel să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care i-a fost comunicată chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă și depuse la dosarul cauzei, din această perspectivă decizia recurată fiind rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ. și a art. 1241 C. civ., situație care atrage incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La dosar, au fost depuse toate înscrisurile autentice care i-au fost transmise de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x din 23 iunie 2009, întocmit de întocmit de S.C. B. S.R.L.; raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare nr. x/23.06.2009; raportul de evaluare întocmit de către S.C. A. S.R.L. la 19.08.2020; Titlul de conversie - Decizia nr. 1368 din 10.12.2009 emisă de autoritatea pârâtă; Titlul de plată seria x nr. x din 13.02.2014, emis în temeiul titlului de despăgubire 5574 din 18.08.2009; Titlul de plată seria x nr. x din 20.03.2015, emis în temeiul titlului de despăgubire nr. 5574 din 18.08.2009; Titlul de plată seria x nr. x din 03.05.2016, emis în temeiul titlului de despăgubire nr. 5574 din 18.08.2009, Titlul de plată seria x nr. x din 02.05.2017, emis în temeiul titlului de despăgubire 5574/18.08.2009; Titlul de plată seria x nr. x/19.03.2018, emis în temeiul titlului de despăgubire 5574 din 18.08.2009; Decizia nr. 5574/18.08.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, a indicat faptul că a fost depusă și corespondența prin care intimata-pârâtă a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat - 262.759 RON.

Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus, în condițiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și practic, încuviințând o apărare pe care aceasta nu a solicitat-o.

Este greșită interpretarea instanței de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert și intimata-pârâtă întrucât între aceștia există un raport contractual, având în vedere că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527 din data de 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului-cadru și a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizați, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Potrivit ar. 1000 din vechiul C. civ. "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sa de lucrurile care sunt sub paza noastră".

Este adevărat că între intimata-pârâtă și expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia evaluatorul are o răspundere contractuală față de intimata-pârâtă, însă între Statul Român prin Ministerul Finanțelor și evaluatorul respectiv nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat acestuia de către evaluator prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului pentru faptele prepusului său, expertul evaluator.

În concluzie, susținerea instanței de apel, potrivit căreia nu a dovedit prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce intimata-pârâtă, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat oficiat Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În susținerea incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți, în esență, au invocat că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat dispozițiile art. 9 C. proc. civ. și ale art. 269-271 din același cod, prin aceea că a refuzat să dea valoarea probatorie, conferită de art. 269 C. proc. civ., înscrisurilor emise de intimata-pârâtă pe care le-a depus la dosar, substituindu-se părții adverse și încuviințând o apărare pe care aceasta nu a formulat-o.

Toate criticile formulate vizează împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile depuse la dosar, parvenite de la intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în opinia recurenților-reclamanți, acestea având valoarea unor înscrisuri autentice ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei și a soluționării, pe fond, a litigiului.

Potrivit principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Altfel spus, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii.

Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat aceste prevederi legale, iar dacă, în urma raționamentului juridic pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurenții-reclamanți, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a normei de procedură mai-sus enunțate.

În litigiul pendinte, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă, iar curtea de apel, admițând apelul declarat de reclamanți, și evocând fondul, a schimbat sentința tribunalului și a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 262.759 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată, în temeiul angajării răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x din 23 iunie 2009, cu consecința prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate.

În susținerea cererii de chemare în judecată, recurenții-reclamanți au depus acte cu privire la care a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 269-270 C. proc. civ., precum și că i-au fost înaintate de către intimata-pârâtă următoarele: raportul de evaluare nr. x din 23 iunie 2009; raportul de verificare nr. x; titlul de conversie - decizia nr. 1368 din 10 decembrie 2009; decizia nr. 5574 sin 18 august 2009.

În cauză, instanța de apel a reținut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea întrunirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepușilor. Astfel, a arătat că, în acțiunea introductivă, sunt indicați ca prepuși ai pârâtei, atât expertul care a efectuat raportul de expertiză în anul 2009, cât și consilierii din cadrul intimatei-pârâte cu atribuții în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință. A constatat că raportul dintre intimata-pârâtă prin CCSD și expert este un raport contractual, neexistând bază legală pentru a se reține existența unui raport de prepușenie, însă, sunt raporturi juridice de tipul comitent-prepus între intimata-pârâtă și consilierii din cadrul acesteia cu atribuții în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză, iar, art. 1000 C. civ. de la 1864, comitenții sunt responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta prepușilor, săvârșită în funcțiile ce le-au fost încredințate.

Raportat la împrejurarea că faptele ilicite indicate în cererea introductivă sunt întocmirea de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare și avizarea de către consilierii din cadrul intimatei-pârâte a raportului de evaluare care nesocotește standardele internaționale de evaluare, instanța de apel a verificat respectarea de către expertul evaluator a standardelor internaționale de evaluare, instituite drept criteriu de evaluare prin Legea nr. 247/2005, arătând că, în funcție de aceasta se stabilește dacă s-a săvârșit sau nu o faptă ilicită la momentul avizării raportului de către consilierii din cadrul autorității intimate-pârâte.

În urma analizei efectuate, instanța de apel a ajuns la concluzia existenței unei fapte ilicite, acesta arătând că expertul nu a ținut seama de dispozițiile legale care stabileau rigorile specifice ale evaluării și puneau la dispoziția evaluatorului mijloace de accesare a informaților relevante, evaluarea realizându-se exclusiv pe baza unor oferte de vânzare. Prin urmare, curtea de apel a reținut că, atât timp cât s-a dovedit că raportul de evaluare nu era conform din punct de vedere metodologic cu standardele internaționale de evaluare, rezultă săvârșirea unei fapte ilicite de către consilierii care au avizat raportul de expertiză bazat exclusiv pe oferte de vânzare, în condițiile în care aceștia erau datori să constate că expertul nu a accesat bazele de date prevăzute de lege pentru identificarea unor tranzacții efective și să sesizeze membrii Comisiei Centrale în vederea trimiterii dosarului spre reevaluare.

Pentru a fi stabilite urmările faptei ilicite săvârșite de prepuși, adică prejudiciul suferit de recurenții-reclamanți, instanța de apel a reținut că este necesar să se identifice diferența dintre valoare stabilită cu încălcarea Legii nr. 247/2005 și valoarea care ar respecta standardele internaționale de evaluare.

Sub acest aspect a reținut că, în opinia reclamantului, căruia îi revine sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ., dovedirea prejudiciului s-a făcut prin raportul de expertiză întocmit de A. S.R.L. în anul 2020, raport de expertiză cu privire la care a constatat că nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaționale de evaluare.

Instanța de apel a apreciat că nerespectarea principiilor metodologiei de evaluare dedusă din modalitatea de culegere a datelor impune concluzia că nici unul dintre rapoartele de evaluare contrapuse nu este conform cu cerințele Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare și, prin urmare, raportul de evaluare întocmit în anul 2020 nu dovedește prejudiciul, motivele de invalidare a concluziilor primului raport de evaluare fiind aplicabile și concluziilor raportului de evaluare întocmit în anul 2020. Față de cele reținute, curtea de apel a concluzionat că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile cumulative privind angajarea răspunderii civile delictuale, reclamantul nedovedind prejudiciul invocat.

Or, deși a invocat că instanța de apel a nesocotit caracterul de act autentic al înscrisurilor de care a înțeles să se folosească, în realitate criticile recurenților-reclamanți vizează relevanța dată acestora de către curtea de apel în soluționarea cauzei, aspect ce nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs deoarece aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanța de recurs nu are competența legală de a repune în discuție și de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmărește, în realitate, recurenții.

Din susținerile recurenților-reclamanți reiese că se cere instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurenții-reclamanți, afirmându-se că din acte ulterioare valabile ca urmare a neînscrierii în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei-pârâte cu privire la conținutul înscrisurilor.

Înalta Curte reține că înscrisurile depuse de către recurenții-reclamanți nu pot avea valoare absolută, fără a se proceda la o analiză a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, întrucât ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susținerile recurenților-reclamanți privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală.

Înalta Curte constată că instanța de apel, așa cum s-a arătat anterior, a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză, respectiv raportul de evaluare din anul 2009 și raportul de reevaluare din anul 2020, așadar recunoscând acestora o valoarea probatorie egală, neexistând argumente pentru a se reține prevalența unuia dintre cele două înscrisuri, astfel cum pretinde recurenții-reclamanți.

De altfel, așa cum au arătat chiar recurenții-reclamanți prin cererea de chemare în judecată, aceștia au invocat prevederile art. 269-270 C. proc. civ. cu privire la toate înscrisurile de care au înțeles să se folosească în susținerea acțiunii, neafirmând că doar unele dintre acestea ar reprezenta acte autentice, iar celelalte nu.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanței de judecată, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

Pe de altă parte, nu se poate reține nesocotirea prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., în contextul în care, în cauză, nu au fost negate cele constate prin înscrisurile de care recurenții-reclamanți au înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce cel de-al doilea raport nu este în măsură să facă dovada existenței prejudiciului (întrucât nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaționale de evaluare), în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Prin raportare la considerentele expuse, Înalta Curte reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind constată o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurenții-reclamanți, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât și a art. 269-271 din același act normativ.

De asemenea, pentru aceleași motive, Înalta Curte reține că este nefondată și critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a pretins o încălcare a art. 1171 vechiul C. civ., argumentele părții, sub acest aspect, fiind aceleași cu cele invocate în afirmarea incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în legătură cu care s-a reținut că sunt nefondate.

Este nefondat și motivul de recurs prin care se pretinde o nesocotire a prevederilor art. 1000 din vechiul C. civ., respectiv că este eronată interpretarea instanței de apel potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert și intimata-pârâtă, întrucât între aceștia există un raport contractual.

Ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea pentru prima persoană - denumită comitent - de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea celeilalte persoane - denumită prepus - aceasta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că sunt raporturi juridice de tip comitent-prepus între intimata-pârâtă și consilierii care au avizat raportul de expertiză, raport de prepușenie rezultând din dispozițiile Legii nr. 247/2005, în timp ce raportul dintre aceasta și expert este un raport contractual, neexistând o bază legală care să permită existența unui raport de prepușenie. Această concluzie a instanței este corectă în contextul în care raportul juridic dintre expert și intimata-pârâtă este născut în urma încheierii unui contract, fiind lipsită de relevanță, din această perspectivă, împrejurarea că selecția evaluatorilor s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527/2006.

Pe de altă parte, chiar recurenții-reclamanți au arătat că evaluatorul are o răspundere contractuală față de intimata-pârâtă, iar argumentul pe care l-a adus în susținerea criticii formulate a fost acela că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român prin Ministerul Finanțelor și evaluator, nu poate recupera prejudiciul care i-a fost cauzat prin expertiza defectuoasă decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului - intimata-pârâtă - pentru faptele prepusului său - expertul evaluator.

Ceea ce pretind, în realitate, recurenții-reclamanți este atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte în calitatea sa de comitent pentru fapta prepusului său. Or, instanța de apel a analizat dacă se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite de către consilierii care au avizat raportul de expertiză, pe care i-a apreciat a fi prepușii aceștia, și a concluzionat că o atare faptă poate fi constatată în condițiile în care nu se dovedește că, din punct de vedere metodologic, raportul de evaluare din 2009 era conform cu standardele internaționale de evaluare. Ceea ce a determinat concluzia că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte este faptul că nu s-a făcut dovada existenței prejudiciului, iar nu împrejurarea că aceasta nu ar răspunde în calitate de comitent pentru fapta prepușilor săi.

În plus, deși face referire la dispozițiile art. 1000 din vechiul C. civ., pe care le-a enunțat în cuprinsul cererii de recurs, tinzând a susține, în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o încălcare a acestora, recurenții-reclamanți nu aduc alte critici concrete și nu arată în ce mod instanța de apel a nesocotit aceste prevederi legale, care este eroarea cuprinsă în argumentele instanței prin raportare la norma de drept invocată care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Împrejurarea că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au pretins probarea prejudiciului ce derivă, în opinia acestora, din supraevaluarea imobilului, prin expunerea unor argumente ce țin de modul în care au fost interpretate și valorificate probele, relevă de fapt nemulțumirea lor sub aspectul considerațiilor instanței de apel asupra probelor, nemulțumire care nu poate fi convertită în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, ca atare, nu poate fi supusă analizei instanței de recurs, în raport de prevederile art. 483 alin. (3) din același cod, care instituie un control de legalitate și nu de temeinicie a hotărârii recurate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 1778A din 24 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 1778A din 24 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2024.