ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 973/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 august 2021 pe rolul Tribunalului București, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 4.292.984 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective și a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății), reprezentând diferența dintre valoarea de 379.416 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren situat în jud. Argeș, mun. Câmpulung Muscel, Punctul "Valea Romaneștilor" și valoarea de 4.672.400 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/01.04.2011.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 753 din 28 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 894 A din 16 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 753 din 28 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 894 A din 16 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. Instanța de apel a reținut în mod greșit că momentul la care reclamantul ar fi putut cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea este cel al emiterii deciziei de despăgubire șia titlului de conversie. Instanța de control judiciar a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere. În sistemul Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctiva, ca și în sistemul C. civ. anterior, începutul prescripției are ca regulă generală caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune". Din interpretarea normei antereferite rezultă, așadar, că nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. Potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Această regulă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, constând în data - judecătorește stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv. Deci, chiar dacă pârâta intimată s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenței prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Recurentul precizează că nu avea cum să cunoască despre existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfășurat exclusiv în fața ANRP și a CCSD. Intimata-pârâta este o persoană juridică distinctă de recurentul-reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanțelor Publice și ANRP. Suplimentar, recurentul-reclamant arată că nu poate fi reținut ca moment de început al termenului de prescripție data emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a Deciziei nr. 15732/FF/26.05.2011, respectiv data emiterii titlului de conversie nr. 2129/30.06.2011 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, așa cum indică Curtea de Apel București, deoarece, la acel moment se cunoștea numai valorea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube. Or, cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei. În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca recurentul să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii deciziei antemenționate de despăgubire, respectiv a titlului de conversie, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel. De asemenea, din considerentele deciziei recurate rezultă și interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Așadar, în mod eronat a reținut instanța de apel că "statul, prin autoritatea sa executivă, are atribuția și, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control prin care să verifice activitatea entităților subordonate (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având și dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop" (pag. 13, paragraful 4 din decizie). Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Deci, recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Raționamentul instanței de fond, cât și al instanței de apel, care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Cu privire la susținerea instanței de apel (pag. 12), în sensul că în speță sunt aplicabile mutatis mutandis argumentele expuse de înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019, recurentul-reclamant arată că raționamentul instanței de control judiciar, care a stat la baza menținerii soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, are la origine interpretarea eronată a considerentelor Deciziei nr. 19/2019, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs în interesul legii, instanța de apel și-a însușit concluziile reținute în decizie și le-a aplicat în prezenta cauză făcând abstracție de faptul că ne aflăm totuși în altă materie de drept. Înalta Curte a fost chemată să soluționeze în materia dreptului muncii, consecința aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, în privința momentului de la care se naște dreptul la acțiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă. Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acțiune. În speța analizată, dat fiind specificul relațiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naște dreptul la acțiune data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiții subiective. Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt deslușite de către Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei și s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate. Astfel, în decizia menționată, în urma analizării speței, Înalta Curte nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naște dreptul la acțiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba și nu momentul la care a fost descoperită existența prejudiciului de către Curtea de Conturi. Prin urmare, analiza, argumentarea și concluzia Înaltei Curți se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ținând cont de specificul relațiilor de muncă. În schimb, în speță, ne aflăm în materia dreptului comun.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se folosește de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Criticile de nelegalitate deduse judecății prin intermediul căii extraordinare de atac vizează faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile formulate de recurentul-reclamant sunt nefondate. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001 a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Decizia de despăgubiri nr. 2129/2011 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiar. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este acela al emiterii Deciziei nr. 2129/2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare), recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului. Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. De asemenea, contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată incidența în cauză a dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, reținut de instanța de apel ca fiind acela al emiterii Deciziei nr. 2129/2011 de către Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor, marchează data la care prejudiciul stabilit de Curtea de Conturi a dobândit caracter cert, ca efect al definitivării constatărilor acestui organul de control. În ce privește ANRP, aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată. În egală măsură, considerentele anterior reținute sunt aplicabile și în cazul Curții de Conturi a României, instituție care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în anul 2020, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, însăși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată. Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 894 A din 16 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.