ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1199/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă la data de 20.08.2021 sub nr. x/2021, reclamanții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 345.704 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafață de 537,76 mp și construcție în suprafață de 1945 mp - situat în Ploiești, județul Prahova și valoarea de 1.065.346 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/24.04.2008, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legate calculate de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective. Prin întâmpinarea depusă la data de 18.10.2021, pârâta ANRP a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 17.01.2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a PFA A., B., C. și D.. La termenul de judecată din data de 18.01.2022, instanța respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta ANRP ca tardiv formulată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 33/18.01.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, instanța a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1398A din data de 08.11.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 33/18.01.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1398A din data de 08.11.2023 au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., reclamanții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2517, art. 2528 C. civ. Invocând Decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I Civilă, recurenții învederează că instanța de apel a reținut eronat că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este "momentul emiterii deciziei de despăgubire". Recurenții învederează că începutul prescripției are ca regulă generală caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, sens în care invocă prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și arată că din interpretarea acestor norme reiese că nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. Regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, constând în data - judecătorește stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Arată recurenții că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv. Chiar dacă intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenței prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere că persoanele juridice sunt distincte, cu atribuții diferite. Nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu au existat indicii care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Recurentii nu aveau cum să cunoască despre existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfășurat exclusiv în fața A.N.R.P. și a C. civ..S.D. Intimata este o persoană juridică distinctă de recurentii-reclamanti, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanțelor Publice si A.N.R.P. În plus, nu poate fi reținut ca moment de început al termenului de prescripție data emiterii deciziei de despăgubire, așa cum indică Curtea de Apel București, deoarece, la acel moment se cunoștea numai valorea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube. Or, cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei. Din considerentele hotărârii rezultă și interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Așadar, în mod eronat a reținut instanța de apel că Statul Român ar fi putut, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire "dacă valoarea imobilului respectiv era sau nu supraevaluată". Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într- un raport de dependență față de autoritatea statului. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: (i) raportul de prepușenie născut între ANRP și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; (ii) raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între ANRP și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Așadar, până la momentul comunicării adresei nr. x/18.01.2021, recurenții nu au putut cunoaște nici existența, nici întinderea prejudiciului. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții invocă ipoteza existenței unor motive contradictorii. Arată recurenții că instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că: "reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București -Secția a VIII - a contencios administrativ și Fiscal". Instanța de apel a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți și, fără a modifica sentința civilă nr. 33/2022, reține că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este ’’...momentul emiterii deciziei de despăgubire ...". Mai mult, în argumentarea soluției, Curtea de Apel București a invocat în prezenta cauză, considerentele reținute în Decizia RIL nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație, în sensul că și-a însușit concluziile reținute în decizie și le-a aplicat în prezenta cauză făcând abstracție de faptul că prima instanță s-a raportat, în admiterea excepției prescripției la actul de control al Curții de Conturi, mai exact, momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 20 martie 2024, formulată în termen legal, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că înțelege să invoce excepția inadmisibilității căii de atac, raportat la faptul că reclamanții se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2021. Arată că în respectiva cauză instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, sens în care învederează că au fost soluționate mai multe spețe similare. Intimata invocă și dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumția legală a lucrului judecat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate și, astfel, că excepția nulității (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilității) nu poate fi primită. Criticile de nelegalitate deduse judecății prin intermediul căii extraordinare de atac vizează, pe de o parte, existența unei motivări contradictorii a deciziei recurate, și pe de altă parte, interpretarea și aplicarea greșită a normele de drept material privind prescripția extinctivă de către instanța de apel, argumentele recurenților fiind încadrabile în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. II.1. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenții reclamă existența, în considerentele hotărârii recurate, a unei pretinse contradictorialități determinată, în opinia părților, de faptul că instanța de apel, deși expune argumente diferite de cele ale tribunalului în ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție, totuși respinge, ca nefondat, apelul și apreciază ca fiind temeinică și legală hotărârea primei instanțe. În concret, recurenții susțin ca fiind un aspect contradictoriu din perspectiva soluției pronunțate de către instanța de apel, faptul că tribunalul a reținut că dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă s-a născut la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014, iar instanța de apel a reținut că momentul de la care reclamanții trebuiau să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii deciziei de despăgubire. Totodată, recurenții pretind ca fiind contradictorii considerentele hotărârii atacate privind aplicarea Deciziei RIL nr. 19/2019 de către curtea de apel, deși instanța de fond s-a raportat la momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi. Criticile, astfel formulate, sunt nefondate. Considerentele contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului reclamanților. Pronunțarea unei soluții identice însă din perspectiva altor argumente decât cele ale primei instanțe nu reprezintă o motivare contradictorie, în sensul motivului de casare invocat de către recurenți, ci un raționament logico-juridic distinct cu aceeași finalitate, în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță, ca prescrisă. În acest context, menținerea sentinței tribunalului s-a impus ca efect al legalității soluției date, în sensul constatării dreptului material la acțiune ca fiind prescris. Câtă vreme concluzia instanței de apel s-a aflat în acord cu soluția dată de prima instanță, era imposibil, din punct de vedere procedural, ca instanța de apel să se pronunțe altfel decât respingând apelul reclamanților și, pe cale de consecință, să mențină, ca legală și temeinică, hotărârea împotriva căreia a fost declarată calea ordinară de atac. Așadar, indiferent la care dintre momentele indicate de către instanțele de fond ca marcând data de la care a început să curgă termenul de prescripție ne-am raporta (fie la nivelul anului 2013, fie la nivelul anului 2010, în condițiile în care acțiunea a fost promovată în 2021), soluția care se prefigurează este aceeași, în sensul că demersul judiciar al reclamanților se plasează în afara termenului de prescripție prevăzut de lege. În acest context, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Raționamentul expus de instanța de apel nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu se poate asocia acestuia un viciu întrucât, față de circumstanțele reținute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în conturarea deznodământului judiciar, instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de către reclamanți. II.2. A doua critică de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurenților fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit. Recurenții și-au fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de ANRP prin care i s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Prin recursul formulat, recurenții arată că s-au aflat în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul obiectiv reținut de către instanța de apel, formulând în acest sens considerații ce țin de inexistența unor pârghii prin care ar fi putut reclamanții să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei. Critica este nefondată. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 7858/23.03.2010 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al emiterii deciziei de despăgubire. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), recurenții învederează că nu au putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoșteau existența pagubei, arătând că încălcarea dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției. Recurenții ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 7858/23.03.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarilor D., B., C., se opune recurenților, date fiind prerogativele acestora în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat. Recurenții trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 7858/23.03.2010, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/24.04.2008, întocmit în dosarul de despăgubire nr. X Totodată, se impune a se menționa că din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 7858/23.03.2010, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurenților și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamanți, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurenții aveau toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 7858/23.03.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire. Astfel fiind, recurenții puteau și trebuiau să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 7858/23.03.2010, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, pe baza raportului de evaluare inițial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligațional constituit astfel. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptățește pe recurenți să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îi încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenții că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurenților este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată. Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenții invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurenți cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Privitor la apărările intimatei-pârâte, referitoare la incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma deciziei nr. 501/15.03.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, se constată că acestea nu pot fi primite, din moment ce hotărârea pronunțată în respectiva cauză nu îndeplinește cerința existenței unei strânse legături cu prezentul dosar, dat fiind obiectului diferit al pricinilor. Din aceste considerente, decizia invocată va putea fi valorificată, cel mult, cu titlu de practică judecătorească, iar nu ca opunând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, cum, în mod greșit, susține intimata-pârâtă. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1398 A din 8 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.