ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 411/2024

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta, A. S.A., a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA cu nr. x/19 aprilie 2016 și să dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1458/2022 din 20 septembrie 2022, a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității și a prescripției invocate cu privire la cererea modificatoare, ca neîntemeiate, a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2.342 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 3 mai 2018 și până la data de 28 octombrie 2021, a respins în rest cererea modificatoare, ca neîntemeiată și a obligat pârâta să achite reclamantei cheltuieli de judecată parțiale, respectiv taxa judiciară de timbru aferentă cererii modificatoare, în cuantum de 10% din suma acordată cu titlu de despăgubiri, dar nu mai mult de 300 RON, și onorariul de avocat în sumă de 500 RON.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamanta A. S.A. cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.1. Reclamanta A. S.A. arată că hotărârea primei instanțe este în parte nelegală, în sensul că a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. prin plata cu întârziere a sumelor la care A. era îndreptățit cu titlu de despăgubiri, urmare a falimentului B.. Fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluționarea nelegală a cererii de plată formulată de A., soluționare nelegală care în mod inevitabil a implicat și întârzierea în plata despăgubirilor. Așadar, fapta imputabilă FGA are o dublă valență: respingerea inițială și plata cu întârziere. Or, în contextul în care prin cererea precizată A. a solicitat angajarea răspunderii FGA tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor iar însuși instanța a reținut că FGA se face vinovat de plata cu întârziere a despăgubirilor, soluția de a obliga FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii Deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului. Mai precis, dacă se reține că prin fapta culpabilă a FGA A. a fost lipsit de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, repararea integrală a prejudiciului ar fi constat în obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv plata. Or, dacă momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, momentul în care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004 care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea unei cereri adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres. Recurenta mai precizează că cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăți, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligația de a soluționa cererea de plată a A. în termen de 30 de zile. Faptul că în realitate, FGA a soluționat cererea abia la doi an de la depunerea ei, soluție care de asemenea a fost una nelegală, nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, așa cum a decis în mod nelegal prima instanță. Soluționarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptățită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor. Astfel, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare." Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere. De asemenea, potrivit art. 38 din Norma ASF 23/2014: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Prin urmare, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri. Ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală. Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". În speță, FGA, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Așadar, în speță este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare. Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), așa cum în mod greșit a făcut prima instanță. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ. În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul. 3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților arată că instanța de judecată a pronunțat soluția cu încălcarea competenței exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii 213/2015, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, alin. (3), art. 11 și art. 14 alin. (1) și art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015. Urmarea procedurii administrative de plată prevăzută de Legea 213/2015 este imperativă, fiind unica cale prin care se pot obține despăgubiri de la reclamantă, neurmarea acestei proceduri atrăgând sancțiunea inadmisibilității cererilor, astfel cum instanțele de judecată din întreaga țară au statuat, precum și ÎCCJ în mod repetat a stabilit. În cauză, intimata nu a solicitat penalitățile/dobânzile pretinse prin acțiune de la reclamantă, astfel încât prevederile Legii 213/2015 au fost încălcate, solicitarea acestor accesorii la despăgubiri solicitate și achitate direct în fața instanței de judecată fiind inadmisibilă, atât ca urmare a încălcării dispozițiilor exprese ale Legii 213/2015, dar și prin încălcarea principiului accesorium sequtur principale, precum și a principiului separației puterilor în stat. Recurentul-pârât consideră că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în raport cu prevederile art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004. Prin respingerea excepției de inadmisibilitate ridicată prin întâmpinare, instanța de judecată a aplicat greșit dispozițiile art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, a ignorat susținerile intimatei din cererea modificatoare și a făcut o gravă confuzie în ceea ce privește obiectul acțiunii. Or, dacă prin acțiunea de față intimata solicită penalități/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestația ce a făcut obiectul dosar x/2018, nu există nicio justificare legală sau rațională pentru care aceasta să nu fi putut să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despăgubirilor-așa cum a făcut-o și plata de penalități sau dobânzi, în temeiul legii, așa cum pretinde în cauza de față. Prin motivarea instanței de fond în ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța instituie un caz nou, nesusținut de nicio normă de drept sau de logică juridică, în care promovarea realizării în instanță atât a dreptului principal, cât și a accesoriilor este respinsă, reclamantul putând să se adreseze pentru accesorii numai dacă anterior instanța a dat o hotărâre favorabilă pentru dreptul principal. Or, nu există nicio dispoziție care să oblige titularii drepturilor să se adreseze instanței mai întâi pentru dreptul principal și, dacă obțin o hotărâre favorabilă, numai atunci pot cere accesorii, cu excluderea promovării simultane a acțiunii pentru dreptul principal și pentru accesorii la acesta. Prin urmare, instanța de fond în mod greșit a identificat ca act administrativ vătămător contestat în instanță decizia FGA 14452/03.05.2018 ca fiind condiția premisă prevăzută de art. 19 din Legea 554/2004 și îndeplinită de acțiunea intimatei de vreme ce intimata - titularul dreptului dedus judecății - identifică și numește o altă cauză a prejudiciului pretins suferit ce se dorește a fi reparat prin acțiunea de față, respectiv soluționarea cu întârziere a cererii de plată în discuție, care, în opinia intimatei i-a adus un prejudiciu considerabil. De asemenea pârâtul-recurent apreciază că instanța de fond a respins în mod greșit excepția tardivității, ridicată prin întâmpinare, dreptul material la acțiunea privind accesorii la despăgubirile solicitate prin cerea de plată nr. x/30.05.2016, fiind stins. Față de aceste împrejurări soluția acordării de care instanța de fond a dobânzilor legale penalizatoare de la data emiterii Deciziei 14452/03.05.2018 și până la data de 28.10.2021 este nelegală, sumele în discuție, nici dacă ar fi datorate, nu ar mai putea fi pretinse prin acțiune în justiție, dreptul material la acțiune fiind prescris. Instanța de fond a considerat în mod greșit că în cauză se regăsesc îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, chiar și în cazul în care reclamanta ar fi solicitat despăgubiri nu pentru nesoluționarea în termen legal a cererii de plată, ci pentru emiterea Deciziei 14452/2018, decizie anulată de instanța judecătorească. Deși intimata-reclamantă pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/2018 de respingere a cererii de plată - justifică existența prejudiciului prin aceea că cererea de plată a fost soluționată cu întârziere, pretinzând în acest sens plata de penalități de întârziere. Or, soluționarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluționarea în termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecată în mod definitiv, iar intimata nu a făcut dovada existenței unui act administrativ asimilat - nesoluționarea în termen - care să fi fost cenzurat printr-o hotărâre definitivă, astfel că nu este justificată situația premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a ÎCCJ, pronunțată în interesul legii. Astfel, actul administrativ tipic anulat de instanțe în mod definitiv a fost Decizia nr. 14452/2018 a FGA, care a soluționat în realitate cererea de plată, în sensul respingerii acesteia, instanțele nefiind investite cu verificări asupra termenului legal/rezonabil de soluționare, ci exclusiv cu verificări asupra legalității aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale A.. Nu se poate susține în mod valid că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naștere în patrimoniul A. unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispozițiile art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 sau pe dispozițiile O.G. nr. 11/2013, deoarece între fapta ilicită a FGA - emiterea deciziei nelegale - prejudiciul invocat de A. ca urmare a nesoluționării cererii în termen, neexistând raport de cauzalitate. În realitate, A. nu face altceva decât să confunde dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluționarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situații aceasta fiind ținută să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive de constatare a nelegalității actului tipic sau asimilat. În speța de față, A. este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existența unui act administrativ tipic nelegal, nu cu privire la existența actului administrativ asimilat nelegal (nesoluționarea în termen). Pe de altă parte, O.G. nr. 13/2011 nu se aplică pentru situația nesoluționării în termenul legal al unei cereri. Pe lângă faptul că un astfel de termen nu este prevăzut de Legea nr. 213/2015, această atitudine a FGA s-a datorat interpretării dispozițiilor legale, nefiind un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, cererea fiind soluționată de FGA, însă printr-o decizie desființată în instanță. De asemenea, între părți nu există o convenție, în sensul avut în vedere de actul normativ, a cărei nerespectare să atragă plata dobânzilor penalizatoare, și nici nu se poate discuta de o scadență pentru îndeplinirea obligației menționate. În consecință, pârâtul-recurent apreciază că nu poate fi obligat la plata pretinselor despăgubiri constând în dobânzi legale penalizatoare, în absența săvârșirii cu vinovăție a faptei ilicite, la care s-a raportat intimata-reclamantă în susținerea acțiunii modificate. În susținerea recursurilor sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A. S.A. prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că, în prezenta cauză, instanța a fost învestită cu cererea modificatoare, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA cu nr. x/30 mai 2016, constând: (i) în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29 octombrie 2021, data la care banii au fost achitați de către FGA; (ii) și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prin întâmpinarea formulată la cererea modificatoare, pârâtul a invocat excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției dreptului material la acțiune. Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității și excepția tardivității, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. … (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 că "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).". Prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.". Totodată, instanța supremă a arătat în considerentele deciziei amintite, între altele, și următoarele motive: "75. În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. 76. Intitulat "Termenul de prescripție pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind: 1. condițiile de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri; 2. durata și data de la care curge termenul de prescripție; 3. instanța competentă și 4. procedura aplicabilă. 77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.. 78. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, art. 11 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituția României, se conturează regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, conținând și capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepție, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speța oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004. 79. Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale. 80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripție și nicidecum extinsă la natura juridică și la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicție cu alin. (1) al art. 19, care stabilește natura termenului ca fiind de prescripție, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanțial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.". Astfel, Înalta Curte apreciază că temeinic și legal s-a constatat că acțiunea formulată de reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri. De asemenea, în mod corect s-a reținut că nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune privind o creanță - penalitate de întârziere sau dobândă legală - care la data învestirii instanței judecătorești nu este actuală, fiind condiționată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanței cu acțiunea de față. Cât despre chestiunea tardivității, instanța de fond în mod corect a apreciat că așa cum a fost pretinsă de pârâtul FGA, atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât și din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidență faptul că termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri este unul de prescripție, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate să fie incidentă sancțiunea tardivității. Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal). Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale. Potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.". În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 28.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găsește în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidența reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei. În mod corect s-a reținut că nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată. Prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă, întemeindu-se pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implica premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate. Pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei cu titlu de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări. Astfel fiind, Înalta Curte constată că temeinic și legal instanța de fond a reținut că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 670 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților "În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)". Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ÎCCJ - HP), prin care s-a reținut că "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(...)". Relevante în speță sunt și prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, potrivit cărora reprezintă: "i) creanțe de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;(...)". De asemenea, potrivit Ordinului CSA 14/2011privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului."; art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită."; art. 64 alin. (4) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la alin. (2) și (3) sau și le îndeplinește defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere". Din interpretarea coroborată a normelor juridice menționate, s-a constatat că aceste penalități de întârziere sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres, exercitată în considerarea dispozițiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său. Aceste penalități de întârziere sunt datorate în temeiul normei ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligației de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie. Potrivit textului menționat, penalitățile de întârziere sunt datorate de asigurătorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligației de plată a despăgubirii solicitate de asigurătorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asigurătorul RCA prin depășirea termenelor de plată reglementate de norma ASF în discuție. În consecință, penalitățile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a FGA în plata creanței de asigurări. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.