ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 406/2024

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea în parte a Deciziei FGA nr. 25970/30.03.2021, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 2.590,66 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 1540/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2014, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 832 din 3 mai 2022, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.A.a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ICCJ nr. 29/2020.

Potrivit dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/2020, sumele reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată constituie creanță de asigurare, ca urmare a faptului că ele s-au născut din regres al A. împotriva B..

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanțele de asigurare sunt definite ca fiind -creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Analizând textul în discuție, se poate observa că el operează cu două teze. Într-o primă teză se arată faptul că reprezintă creanțe de asigurări toate sumele rezultate dintr-un contract de asigurare. În cea de-a doua teză, se menționează că reprezintă creanțe de asigurări sumele achitate cu titlu de despăgubiri, indemnizații și prime.

În aceste condiții, o primă problemă care se ridică este aceea de a determina dacă enumerarea făcută în teza a doua a textului "despăgubiri/indemnizații, precum și prime" este una exemplificativă sau una limitativă.

Valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. (122) - (127) din Decizia ICO nr. 29/2020, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplificativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

În lumina celor de mai sus, apreciem că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă și că reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare.

Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Hotărârea de fond este netemeinică și nelegală întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte.

Argumentul este unul eronat și contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conținut este reglementat prin lege.

Coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 ajungem în mod indubitabil la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege și că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare.

În aceste condiții, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) și la art. 64 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanțe de asigurare.

Chiar și în ipoteza în care s-ar reține că sumele reprezentând cheltuieli de judecată nu ar fi datorate în baza art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, tot se impune ca acestea să fie suportate de către FGA în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Prin urmare, este de necontestat faptul că sumele reprezentând cheltuieli de judecată sunt creanțe de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015 și, deci, se înscriu în categoria sumelor ce se impun a fi acoperite de Fond din disponibilitățile sale.

În concluzie, hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) și art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, instanța reținând în mod greșit faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.

Respingând contestația formulată de A. pe motiv că penalitățile și cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanțe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment. Nicăieri nu se prevede un astfel de criteriu sau condiție pentru calificarea unei sume ca fiind creanță de asigurare.

Și cu toate acestea, instanța de fond a calificat penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată ca nefiind creanțe de asigurare pentru simplul motiv că ele ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, ignorând în același timp criteriul de calificare prevăzut de lege și validat de Înalta Curte prin Decizia nr. 29/2020 (ca suma să fie datorată în baza unui contract de asigurare).

Faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA.

Este adevărat că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA.

Argumentul prin care se susține că penalitățile sunt sancțiuni aplicate asigurătorului și că din acest motiv ele nu ar fi datorate în baza contractului de asigurare este nefondat. Este de esența oricărei penalități să se grefeze pe o culpă a uneia dintre părțile contractante, însă acest lucru nu înseamnă ca penalitatea în discuție nu își are sursa în contract. Ori de câte ori o penalitate este reglementată prin contract, ea își are sursa în respectivul contract.

Singurul scenariu în care o penalitate nu și-ar avea sursa în contract, ci exclusiv într-un fapt exterior contractului (culpa uneia dintre părți), este acela în care contractul nu reglementează expres plata de penalități. Or în cazul speță, situația este complet diferită. Contractul de asigurare RCA cuprinde dispoziții privind plata penalităților de întârziere, acestea izvorând din contract, iar nu dintr-un fapt exterior.

Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Analizând trimiterile făcute de A. la prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanța a reținut că dobânzile și/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Așa cum se poate observa, cele două texte vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli și că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală.

Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terțe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă Fondul ar fi plătit aceste sume (dobânzi și cheltuieli) ca urmare a unei culpe proprii, evident, el nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor.

Deci iată cum, contrar interpretării date de instanța de fond, prevederile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi și/șau cheltuieli pe care Fondul Ie-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment (că împotriva acestuia se subrogă prin înscrierea la masa credală), iar nu din culpa proprie.

Concluzionând, prevederile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi și/sau cheltuieli de judecată.

Hotărârea recurată este contrară dispozițiilor art. 435 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești.

Astfel, cererea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Or, prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2014, au fost stabilite în sarcina asigurătorului B. (aflat în faliment), accesorii și cheltuieli de judecată, iar din această perspectivă, FGA are obligația de a respecta dezlegarea jurisdicțională în sensul că sumele stabilite cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, constituie creanțe de asigurare.

În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 5970/30.03.2021 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamanta A. în ceea ce privește penalitățile de întârziere în cuantum de 2790,66 RON și cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, care au fost stabilite prin sentința civilă nr. 1540/2015 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Contrar celor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că Decizia ICCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu a fost sesizată cu privire la problematica acordării penalităților de întârziere - dacă acestea constituie creanțe de asigurare.

FGA nu preia în patrimoniul propriu obligațiile asiguratorului, în acest sens, sunt elocvente prev. art. 75 alin. (1), teza a doua, din legea nr. 85/2014, potrivit cărora de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor.

Legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod expres că valorificarea drepturilor creditorilor împotriva societății debitoare se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței - prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor.

Analizând noțiunea de creanțe de asigurări care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizații, este evident ca penalitățile constituie o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor- sancțiuni gândite ca daune moratorii, ce își au izvorul în Ordinul CSA 14/2011 și nicidecum în contractul de asigurare.

Conform art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 alin. (3): Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 55.

În același sens sunt și prevederile art. 2214 C. civ., potrivit cărora: În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.

Potrivit art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011: (1) Documentul de asigurare obligatorie RCA eliberat de un asigurător RCA în schimbul unei prime plătite de proprietarul sau utilizatorul unui vehicul garantează, pentru perioada de valabilitate înscrisă, despăgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de vehicule produse în limitele teritoriale de acoperire, în conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispozițiile legislației privind asigurarea obligatorie RCA, în vigoare la data accidentului, ale statului în care acesta s-a produs.

De asemenea, art. 2223 Noul C. civ. stabilește faptul că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Prin prisma momentului la care la naștere obligația de plată a penalităților de întârziere, aceasta nu se naște în sarcina asiguratului, ci depinde întotdeauna de o acțiune sau inacțiune a societății de asigurare.

Articolul 64 din Ordinul CSA 14/2011 prevede că în cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor.

Nefiind o obligație preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale a societății de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, ci prevăzută ab initio în sarcina asiguratorului atunci când nu își îndeplinește la timp obligațiile sau și le îndeplinește necorespunzător, sancțiunea se aplică direct asiguratorului, independent de suma datorată cu titlu de despăgubiri, sau de limitele răspunderii delictuale a asiguratului.

Activitatea FGA este prevăzută prin Legea 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile textele de lege care erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere. Nici Norma ASF 16/2015 nu prevăd posibilitatea de a obliga FGA la plata penalităților de întârziere în caz că nu și-ar îndeplini obligațiile.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 832 din 3 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.