ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2652/2023

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2652/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursurilor formulate, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 11.10.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., l-a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței obligarea acestuia la plata contravalorii facturii seria xibo, nr. x/14.07.2016 în valoare de 1.020.465,26 RON, reprezentând lucrări suplimentare executate în temeiul contractului de antrepriză nr. x/17.07.2015; obligarea la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, potrivit art. 7 alin. (2) din contractul de antrepriză calculate de la data de 16.07.2016 (data comunicării facturii nr. x) până la data achitării efective a debitului principal; înscrierea în C.F. a dreptului de ipotecă legală asupra imobilului situat în localitatea București, Calea x, Sector 1 până la plata debitului neachitat; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1196/2017 din 07 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepția lipsei de interes, respectiv excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere, invocate de pârât, și a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe, precum și împotriva tuturor încheierilor premergătoare, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. și administrator special D., a declarat apel, solicitând, în principal, admiterea apelului, anularea sentinței atacate, având în vedere că aceasta nu respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ., câtă vreme din cuprinsul acesteia nu reies motivele de fapt și de drept care au determinat pronunțarea soluției, și pe cale de consecință, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; în subsidiar, admiterea apelului, cu consecința schimbării în tot a sentinței civile nr. 1196 din data de 7.04.2017, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1020A din 23 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B.; a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea; a obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 417.247,16 RON, cu titlu de contravaloare lucrări; a obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

I. Împotriva deciziei civile nr. 1020A din 23 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. și administrator special D., a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, schimbarea, în parte, a hotărârii recurate, cu consecința admiterii pretențiilor în totalitate, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

După expunerea situației de fapt, în motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că motivele de recurs sunt subsumate motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la achitarea integrală a facturii nr. x/14.07.2016, recurenta-reclamantă solicită instanței de recurs să verifice și să constate că instanța de apel a aplicat o modalitate de calcul eronată atunci când a procedat la însumarea contravalorii lucrărilor suplimentare reținute în cuprinsul raportului de expertiză.

Astfel, susține recurenta-reclamantă că, deși instanța de apel și-a însușit concluziile raportului de expertiză, astfel cum a fost completat, aceasta a omis să verifice tabelul centralizat nr. 1, rectificat în luna decembrie 2021 de expertul desemnat, și s-a raportat la prima versiune a tabelului, ceea ce a condus la reținerea unei valori eronate a lucrărilor efectuate, de 15.441 euro, și nu de 29.538,25 euro, cum era corect.

Arată că, la această sumă trebuia adăugată valoarea lucrărilor suplimentare efectuate la acoperiș, de 6.121 euro, și despre care instanța a reținut că se vor adăuga lucrărilor prezentate în tabelul centralizat nr. 1, rezultând astfel o valoare totală a lucrărilor de 35.659,25 euro și nu de 21.562 euro, cum eronat a calculat instanța de apel.

În același context, susține că, și valoarea totală a tabelului centralizat nr. 2 este eronată, instanța reținând greșit că lucrările efectuate au fost în valoare de 38.861 euro, prin preluarea calculului eronat din tabelul centralizat nr. 1, însumarea corectă a lucrărilor suplimentare din tabelul centralizat nr. 2 fiind de 43.577 euro.

Cu privire la valoarea de 6.235 euro, reprezentând totalul lucrărilor suplimentare menționate în tabelul centralizat nr. 3, dar neredat în cuprinsul raportului de expertiză întocmit, arată recurenta-reclamantă că instanța a omis a o verifica, iar, în acest context, deși nu se poate realiza o verificare a modul de calcul, apreciază că cel puțin această valoare ar trebui adăugată ca reprezentând lucrări suplimentare.

De asemenea, și valoarea lucrărilor suplimentare menționate în tabelul centralizat nr. 4 și reținută de instanța de apel, consideră că este eronată. Detaliind, arată că valoarea corectă era de 103.722,24 euro, la care s-ar adauga suma de 14.216 euro reprezentând lucrări de instalații, rezultând valoarea de 117.938,24 euro și nu 92.516 euro, cum în mod eronat a calculat instanța de apel.

Sub aspectul imposibilității expertului desemnat de a răspunde obiectivelor stabilite de instanță - fapt ce impunea, în opinia sa, suplimentarea probatoriului cu înscrisurile menționate de expert - solicită autoarea recursului să se constate că expertul nu a răspuns obiecțiunii 8.2 din motive ce nu țineau de acesta, în formularea răspunsului fiind necesar a avea cunoștință de documentația completă referitoare la contractul aferent chiriașului E. și care se regăsea în posesia intimatului și/sau a terțului și, pe cale de consecință, să dispună în sarcina acestora să depună la dosar documentația completă, astfel încât expertul să poată să răspunde obiecțiunii.

În continuare, susține recurenta-reclamantă că hotărârea recurată este nemotivată, contradictorie și lacunară, considerând că se impunea ca instanța de apel să expună în cuprinsul hotărârii raționamentul logico-juridic pentru care o parte a pretențiilor sale au fost înlăturate.

În esență, critică decizia arătând că instanța de apel nu a motivat soluția pronunțată, întrucât nu ar fi atribuit sumele corespunzătoare materialelor, manoperei suplimentare, nu a arătat motivul pentru care cheltuielile suplimentare necesare și aferente organizării pe șantier pentru o perioadă mai mare decât cea prevăzută inițial în contract nu au fost acordate, deși exista un act adițional, respectiv nu ar fi arătat motivul pentru care nu a acordat contravaloarea altor lucrări, precum cele de zidărie, confecții metalice.

Astfel, arată că simpla mențiune din pagina 10, paragrafele 7-8, referitoare la "restul sumei până la 1.020.465 RON nu este datorată de intimat având în vedere că reprezintă costul materialelor și manoperei pentru lucrări EXECUTATE dar care nu intră în categoria celor care nu puteau fi prevăzute de la început, respectiv, acestea sunt lucrări care puteau și trebuiau să fie cuprinse în oferta de preț, cu atât mai mult cu cât prețul s-a stabilit forfetar", nu reprezintă o analiză efectivă a pretențiilor sale și nici nu expune o motivare propriu-zisă a respingerii acestora.

În continuare, punctează recurenta-reclamantă că, aspectul esențial care a determinat necesitatea efectuării lucrărilor suplimentare l-a reprezentat încheierea între intimat și E. a contractului de închiriere a spațiului, chiriașul prezentând o serie de cerințe nemenționate în proiectul inițial de execuție, ceea ce a condus la încheierea actului adițional nr. x din 20.11.2015 la contractul de antrepriză, prin care părțile au convenit prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor.

Sub aspectul aplicării eronate a normelor de drept material, susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1867 C. civ., respectiv art. 1270 C. civ.

În acest sens arată că, deși instanța de apel a reținut în mod corect că, prin prezența unui împuternicit pe șantier, prin lipsa de obiecțiuni de orice natură cu privire la lucrările suplimentare, nu se poate reține susținerea intimatului în sensul că nu a cunoscut sau că nu a dorit lucrările în cauză, precum și faptul că lucrările suplimentare sunt rezultatul cerințelor chiriașului, intimatul dându-și acordul pentru realizarea acestora, a aplicat eronat norma prevăzută de art. 1867 C. civ., într-un mod riguros, care nu a permis analizarea esenței contractului de antrepriză.

Astfel, raportat la clauza prevăzută la art. 6 din contract, arată că prețul forfetar este asimilat, mai degrabă, unui preț estimat, câtă vreme părțile au prevăzut expres lucrările cuprinse în cadrul prețului global, iar potrivit pct. 2 al art. 6, orice lucrare suplimentară trebuia să fie achitată de către intimat la un preț unitar.

Totodată, susține recurenta-reclamantă că, deși instanța de apel reține art. 1270 C. civ., nu face dovada aplicării acestei norme întrucât, prin raportare la posibilitatea agreată de părți în art. 6, respectiv mai multe variante de stabilire a prețului final "prețul datorat de beneficiar antreprenorului reprezintă manopera folosită în executarea lucrării și, dacă este cazul și contravaloarea materialelor, acestea executându-se: FIE la preț forfetar (global) totalizând suma de 337.003,51EURO+TVA (pentru lucrările punctual cuprinse în anexa î), FIE la preț unitar, pentru lucrările suplimentare, dacă vor exista, FIE în funcție de valoarea lucrărilor executate", instanța avea obligația de a analiza și aplica fiecare din aceste variante.

De asemenea, precizează autoarea recursului că, în cauză, dacă nu erau aplicabile clauzele contractuale stipulate inițial, atunci instanța ar fi trebuit sa se raporteze la prevederile legale art. 1350 și urm. din C. civ., invocate de aceasta.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților prevăzute în art. 7 alin. (2) din Contract, apreciază recurenta-reclamantă că instanța de apel a aplicat greșit normele invocate de acesta, arătând că, deși reține obligațiile contractuale aferente lucrărilor suplimentare, pentru plata penalităților de întârziere motivează că nu ar exista temei legal sau contractual:

"suma de 417.247 RON nu este datorată în baza contractului, ci a convenției ulterioare dintre cele două părți".

În acest sens, arată că, dacă acest raționament ar fi corect și s-ar achiesa la existența unei convenții ulterioare a părților, nu se justifica respingerea parțială a pretențiilor, lucrările suplimentare nefiind de fapt, suplimentare, ci obiect al unei convenții tacite a părților, ceea ce face ca simpla emitere a facturii, însoțită de situația lucrărilor, să conducă la obligarea intimatului la plata sumei datorate.

Pe de altă parte, arată că, dacă s-ar accepta raționamentul conform căruia lucrările rămân suplimentare conform contractului, atunci intimatul trebuia obligat la plata penalităților în temeiul acelui contract, existând astfel temei contractual.

Așa fiind, consideră că în orice caz, mențiunea instanței de apel potrivit căreia "nu există temei contractual sau legal" este eronată, temeiul legal fiind reprezentat de art. 1535 C. civ., invocat prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, susține că acest capăt de cerere nu trebuia respins, ci doar restrâns prin raportare la dobânda sau penalitatea legală care ar fi trebuit aplicată de la data scadenței până la plata efectivă și integrală.

În privința capătului de cerere referitor la înscrierea ipotecii legale în cartea funciară a imobilului situat în București, Calea x, arată recurenta-reclamantă că, nu se poate reține motivarea instanței potrivit căreia, lucrările nu au fost executate în baza contractului, întrucât, dacă s-ar accepta existența unei convenții suplimentare și s-ar avea în vedere conduita părților, aceasta ar avea calitatea de antreprenor și, în limita sumelor învestite în imobil, ar deține un drept de ipotecă legală.

În încheiere, reiterează solicitarea de admitere a recursului, schimbarea în parte a hotărârii recurate, cu consecința admiterii pretențiilor sale în totalitate, și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

La 30 ianuarie 2023, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs a recurentei-reclamante a fost comunicată pârâtului C..

La 02 martie 2023 (a se vedea dovada de transmitere de la filele x; 124 verso), pârâtul C., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs (invocând încălcarea dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.), solicitând, în principal, admiterea excepției, cu consecința anulării recursului ca nemotivat și neîncadrat în motivele de casare, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondată a cererii de recurs și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

La 10 martie 2023, așa cum reiese din dovada de înmânare aflată la fila x, întâmpinarea pârâtului C. a fost comunicată recurentei-reclamante A. S.R.L., prin administrator judiciar B. și administrator special D..

La 15 martie 2023, așa cum reiese din ștampila aplicată pe fila x, recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B. și administrator special D., a formulat, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității cererii de recurs, invocată prin întâmpinare, precum și a celorlalte apărări formulate de pârât pe fondul cauzei.

II. Împotriva aceleiași decizii, pârâtul C. a formulat recurs, solicitând admiterea cererii de recurs, casarea în tot a deciziei recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată.

După expunerea situației de fapt, în motivarea recursului, recurentul-pârât a precizat că hotărârea recurată prezintă importante vicii, atât sub aspectul motivării cât și sub aspectul aplicării și interpretării normelor de drept material, fapt care conturează incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Detaliind, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține recurentul-pârât că, deși instanța de apel reține, inițial, necesitatea ofertării, acceptării scrise și prealabile și adiționării contractului cu privire la eventualele lucrări suplimentare (condiție impusă, din punct de vedere contractual, ad validitatem pentru executarea și achitarea eventualelor lucrări suplimentare), ulterior, de o manieră vădit contradictorie, anihilează complet acest raționament, considerând că nu ar mai fi necesară adiționarea contractului, respectiv că pretențiile antreprenorului ar fi întemeiate chiar și în lipsa unor acte juridice scrise.

În acest sens, consideră că întreg silogismul logico-juridic al instanței de apel se fundamentează pe considerente contradictorii, de vreme ce se reține, concomitent, necesitatea încheierii unui act adițional prin care beneficiarul să accepte nu doar lucrările suplimentare, ci și valoarea ofertată a acestora, iar mai apoi faptul că acest act nu ar fi fost imperativ din perspectiva relațiilor contractuale.

Așa fiind, consideră că raționamentul inițial al instanței de apel vine în deplină contradicție atât cu ulterioarele considerente, cât și cu dispozitivul deciziei recurate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține recurentul-pârât că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1867 C. civ. și a încălcat prevederile art. 1270 C. civ.

Astfel, reținând caracterul întemeiat al pretențiilor reclamantului, chiar și în lipsa unui act adițional care să consfințească manifestarea de voință cu privire la eventualele lucrări suplimentare, respectiv acceptarea cantitativă și valorică a acestora de către beneficiar, consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1867 C. civ.

După redarea conținutului textului de lege și a celor statuate în doctrina de specialitate cu privire la contractul de antrepriză, respectiv la prețul forfetar, arată recurentul-pârât că, dacă instanța de apel ar fi analizat temeinic întreg materialul probator administrat și apărările părților, ar fi observat că între acestea nu a existat, la niciun moment, un acord scris prin care să se accepte pretinsele lucrări suplimentare și prețul acestora.

Mai arată recurentul-pârât că, pe parcursul derulării relațiilor contractuale, antreprenorul nu doar că nu și-a executat integral obligațiile contractuale, dar nici nu a transmis beneficiarului o listă a lucrărilor suplimentare (care ar fi fost solicitate ca urmare a contractului de locațiune încheiat cu E.) prin care să oferteze prețurile aferente acestora, or, în mod evident, contractul de antrepriză impunea această ofertare, pe de o parte, ca urmare a principiului libertății contractuale și al consensualismului, iar, pe de altă parte, pentru protejarea intereselor beneficiarului care are o poziție mai slabă în raport cu antreprenorul, care este un profesionist.

Prin urmare, consideră că, deși îi revenea instanței de apel obligația de a analiza maniera în care pretinsul acord de voință asupra lucrărilor suplimentare a intervenit și dacă acesta respecta exigențele impuse de art. 1867 C. civ., aceasta s-a limitat la a conchide asupra faptului că pretinsele lucrări suplimentare au fost solicitate de chiriașul E., voința acestuia fiind suficientă pentru adiționarea tacită a contractului de antrepriză, atât sub aspectul cantitativ cât și sub cel valoric.

Punctează recurentul-pârât că viciile care planează asupra silogismului logico-juridic al instanței decurg din două perspective, și anume: chiriașul E. nu a fost parte în contractul de antrepriză și, prin urmare, orice modificare a contractului nu putea fi demarată și perfectată de un terț, respectiv faptul că modificarea tacită a contractului nu era permisă în lipsa unui act adițional scris la acesta, care să consfințească atât ofertarea antreprenorului cât și acceptarea prealabilă a beneficiarului.

Or, interpretarea contrară, validată de instanță prin decizia recurată, conduce la ipoteza în care antreprenorul ar putea realiza lucrări solicitate de o terță parte a contractului, la un preț stabilit unilateral și pe care beneficiarul nu l-a agreat niciodată.

Învederează recurentul-pârât că părțile contractului au stabilit un preț forfetar tocmai pentru a evita o viitoare constrângere din partea antreprenorului pentru achitarea unor pretinse lucrări suplimentare, convenind totodată că, pentru orice eventuale lucrări suplimentare, prețul urma a fi unul unitar, sub rezerva perfectării unui act adițional scris care să reflecte voința unanimă a părților contractante.

În aceste condiții, arată că instanța, în mod eronat, și-a limitat raționamentul la un singur element necesar pentru modificarea contractului de antrepriză, respectiv la solicitarea/acceptarea lucrărilor suplimentare din punct de vedere cantitativ, fără a verifica dacă prețul acestora a fost vreun moment ofertat de antreprenor și acceptat de beneficiar.

Consideră recurentul-pârât că adiționarea, fie ea și tacită, are în vedere inclusiv prețul eventualelor lucrări suplimentare, iar nu doar existența acestora, făcând trimitere în acest sens și la practica judiciară (Decizia nr. 3800/07.11.2023 pronunțată de secția a II-a Civilă a înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 17/04.02.2020 pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Oradea), analiza pe care susține că instanța de apel a omis a o face.

În continuare, după redarea conținutului art. 4.11 respectiv 6.1. din contractul de antrepriză, precum și a celor statuate în doctrina de specialitate cu privire la forța obligatorie a contractului și efectele acestuia, precum și în practica judiciară (Deciziile nr. 207/2009 și nr. 268/2011 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara), arată recurentul-pârât că instanța de apel avea obligația de a proceda la aplicarea și interpretarea corecta a dispozițiilor art. 1270 C. civ., de vreme ce părțile au agreat un mecanism contractual atât cu privire la prețul forfetar și eventualele modificări ale proiectului inițial, cât și cu privire la posibilele lucrări suplimentare și acceptarea scrisă a acestora de către beneficiar, prin perfectarea unui act adițional la contract.

Astfel, cu privire la constatările instanței de apel potrivit cărora lucrările suplimentare ar fi fost solicitate de un terț - în calitate de locatar al imobilului -și, pe cale de consecință, nu ar mai fi necesar mecanismul contractual agreat de către părți, susține recurentul-pârât că sunt contrare prevederilor art. 1270 C. civ., încălcându-se nepermis dispozițiile de drept material, prerogativa modificării legale a contractului revenind părților și nu unei terțe persoane.

Mai susține recurentul-pârât că eroarea evidentă a instanței de apel planează și asupra argumentelor prezentate de acesta, arătând că deși a indicat expres dispozițiile contractuale ce permiteau adiționarea contractului, respectiv plata, la un preț unitar, a lucrărilor suplimentare, în mod nelegal s-a reținut că singura sa apărare a fost în sensul că pretinsele lucrări suplimentare nu au fost, niciodată, solicitate și acceptate de către beneficiar, în condițiile în care acesta a indicat că lucrările suplimentare pretinse reprezintă, în realitate, lucrări prevăzute și convenite inițial, chiar dacă necesitatea acestora a rezultat din contractul de locațiune - modificările fiind neesențiale - precum și faptul că nu există niciun înscris din care să rezulte respectarea clauzelor contractuale aferente adiționării/modificării contractului de antrepriză.

În susținerea tezei încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1270 C. civ., arată recurentul-pârât că aceasta în mod eronat a reținut în considerentele deciziei recurate faptul că "În contextul în care intimatul beneficiar a avut în permanență pe șantier un reprezentant, un diriginte de șantier însărcinat cu supravegherea lucrărilor, nu poate susține la acest moment că nu a avut cunoștință despre modificările intervenite în execuția proiectului tehnic inițial, că nu este de acord și nu a acceptat aceste lucrări, dat fiind că este nereală și nefondată alegația." întrucât, orice modificare a contractului urma a fi agreată exclusiv de părțile contractante și nu de către dirigintele de șantier, reprezentant pe șantier sau locatar, terțele persoane neputând accepta, în substituirea beneficiarului, nici lucrările suplimentare și nici prețul acestora. În acest sens invocă practică judiciară, respectiv decizia nr. 174/01.02.2021m pronunțată de Curtea de Apel București, decizia nr. 3799/2005, pronunțată de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În încheiere, reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ.

Sub aspect probatoriu, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, precum și a oricăror altor probe ce se vor dovedi necesare, utile și concludente soluționării cauzei.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., art. 497 C. proc. civ., precum și pe toate celelalte dispoziții legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii.

La 31 ianuarie 2023, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs a recurentului-pârât C. a fost comunicată recurentei-reclamante A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și administrator special D..

La 27 februarie 2023 (a se vedea dovada de transmitere de la fila x), recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și administrator special D., a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea criticilor formulate de recurentul-pârât și admiterea recursului formulat de aceasta, cu consecința admiterii în totalitate a pretențiilor solicitate.

La 13 martie 2023, așa cum reiese din dovada de înmânare aflată la fila x, întâmpinarea recurentei-reclamante a fost comunicată recurentului-pârât care nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 23 mai 2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere la acesta.

Părțile au formulat câte un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 octombrie 2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, a admis în principiu recursurile și a stabilit termen în ședință publică, în vederea soluționării pe fond a acestora.

I. Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, instanța de recurs precizează că, în cadrul acestei căi de atac se verifică doar conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile, aspectele care vizează stabilirea situației de fapt în urma administrării unui probatoriu adecvat fiind atributul instanțelor devolutive.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

În acest context, instanța supremă reține că, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel a aplicat o modalitate de calcul eronată în ceea ce privește însumarea lucrărilor suplimentare reținute de doamna expert F. în cuprinsul raportului de expertiză, acordând recurentei sume mai mici decât cele care reieșeau din raportul de expertiză, precum și faptul că expertul nu a răspuns la obiecțiunea nr. 8.2 formulată de reclamanta-recurentă din cauza lipsei unei documentații ce se afla în posesia intimatului-pârât.

Se constată, însă, că recurenta nu a dezvoltat adevărate critici de nelegalitate a deciziei atacate, ci, în realitate, susținerile acesteia vizează restabilirea situației de fapt cu privire la valoarea lucrărilor suplimentare, prin reevaluarea probei cu expertiza administrată în fața instanței de apel. În același timp, precizările recurentei privind calculul matematic tind să evidențieze o eventuală eroare de calcul făcută de instanța de apel, iar nu o eroare de judecată ce ar putea fi sancționată în prezenta cale de atac.

Or, recursul urmărește verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, lămurirea aspectelor de netemeinicie intrând în atribuțiile instanțelor devolutive.

În plus, dacă s-a strecurat o eroare de calcul sau există dispoziții potrivnice cu privire la acest calcul, acestea pot fi îndreptate sau lămurite după procedura prevăzută de art. 442-443 C. proc. civ., pe baza verificării actelor din dosar, iar nu pe calea recursului, întrucât se opun dispozițiile art. 445 din același cod.

Totodată, reține că obiecțiunile la raportul de expertiză nu se pot face în recurs, ci numai în termenul prevăzut de art. 337 C. proc. civ., respectiv la primul termen după depunerea raportului de expertiză.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat faptul că decizia instanței de prim control judiciar este motivată în mod contradictoriu în ce privește neacordarea prețului lucrărilor stabilite ca fiind suplimentare.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând într-un mod coerent raționamentul-logico juridic prin care a cuantificat valoarea lucrărilor.

Analizând decizia atacată, instanța supremă constată că, instanța de apel a reținut că, "între părți s-a încheiat contractul nr. x/17.05.2015, pentru executarea lucrărilor de consolidare, supraetajare parțială, reconfigurare perimetrală, reabilitare estetică funcțională și împrejmuire teren la imobilul din Cale Victoriei nr. 116, în baza proiectului de execuție nr. 17/15.07.2014, a proiectului tehnic întocmit de G. în schimbul prețului stabilit la art. 6 din contract astfel: prețul datorat de beneficiar antreprenorului reprezintă manopera folosită în executarea lucrărilor și dacă este cazul și contravaloarea materialelor, acestea executându-se la prețul forfetar (global) totalizând în final suma de 337.003,51 euro+tva. În acest caz, antreprenorul nu poate solicita o majorare de preț pe motiv că s-au mărit prețurile materialelor sau a forței de muncă și nici pe motiv că a efectuat modificări sau adăugiri, dacă acestea nu au fost aprobate în scris de către beneficiar, iar beneficiarul trebuia să plătească prețul convenit și nu poate cere o diminuare a acestuia, motivând că lucrarea sau serviciul a necesitat mai puțină muncă ori a costat mai puțin decât s-a prevăzut. Prețul forfetar rămâne neschimbat, cu toate că s-au adus modificări cu privire la condițiile de execuție inițial prevăzute".

În urma coroborării probelor de la dosar, și pe care instanța supremă nu le poate reevalua, instanța de apel a reținut că, din totalul sumei de 1.020.465 RON (factura nr. x/14.07.2016) solicitată prin acțiunea ce face obiectul dosarului, doar suma de 417.247,10 RON (92.516 euro) este datorată de intimat, cu titlu de lucrări suplimentare executate și neachitate.

A mai reținut instanța că, restul sumei până la 1.020.465 RON nu este datorată de intimat având în vedere că reprezintă costul materialelor și manoperei pentru lucrări executate dar care nu intră în categoria celor care nu puteau fi prevăzute de la început, respectiv, acestea sunt lucrări care puteau și trebuiau să fie cuprinse în oferta de preț, cu atât mai mult cu cât prețul s-a stabilit forfetar.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut că lucrările suplimentare ce exced valorii de 417.247,10 RON (92.516 euro), reprezintă lucrări efectuate în temeiul contractului de antrepriză nr. x/17.07.2015 și au fost incluse în prețul forfetar (global), totalizând în final suma de 337.003,51 euro+tva, preț reținut, pe baza probelor administrate, ca fiind deja achitat. Astfel, instanța de apel a dat eficiență clauzei contractuale prevăzute la art. 6 din contract, precum și dispozițiilor art. 1867 C. civ.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești nu se rezumă la amploarea considerentelor instanței ci presupune un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Așadar, instanța supremă reține că motivarea instanței de apel nu este contradictorie, argumentele instanței justificând în mod logic soluția din dispozitiv.

Pe de altă parte, constată că restul susținerilor recurentei-reclamante privesc, în realitate, netemeinicia hotărârii atacate, nu nelegalitatea ei. Astfel, în realitate, prin referirile la lucrările suplimentare constatate de expert și la prețului acestora, precum și prin referirile la circumstanțele în care aceste lucrări au fost executate și la posibilitatea părților de a prevedea necesitatea acestor lucrări, recurenta-reclamantă își arată, în realitate, nemulțumirea față de numărul și valoarea lucrărilor suplimentare reținute de instanța de apel, în urma administrării și interpretării probatoriului, constatate ca fiind deja achitate de către intimata-reclamantă.

Or, aceste aspecte factuale exced controlului pe care instanța de recurs îl poate efectua în această etapă procesuală, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1867 C. civ. și ale art. 1270 din același cod, cu consecința constatării greșite ca fiind incluse în prețul forfetar deja achitat a unei părți însemnate din lucrările suplimentare, însă prin raportare la interpretarea clauzei contractuale prevăzută la art. 6 din contractul de antrepriză nr. x/15.07.2015 și la anexele la acest contract, cărora instanța de prim control judiciar nu le-ar fi dat relevanță în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării deciziei recurate.

Această argumentație nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă nu ține seama de considerentele deciziei atacate prin care instanța de apel a reliefat că, din probatoriul administrat, și pe care, de altfel, instanța de recurs nu îl poate reevalua, rezultă că, separat de contractul de antrepriză semnat de părți, acestea s-au înțeles cu privire la executarea unor lucrări suplimentare, fără a încheia un act adițional la contractul de antrepriză, constatat prin înscris în acest sens.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut că, în ce privește lucrările suplimentare a căror necesitate a rezultat în urma încheierii contractului de locațiune dintre beneficiar și E., care a dus la modificări ale proiectului tehnic inițial, neputând fi prevăzute la momentul încheierii contractului, între reclamanta-recurentă și intimatul-pârât C. a intervenit o convenție separată, încheiată în formă simplificată sub forma executării urmată de acceptarea lucrărilor, convenție consensuală însă neconstatată printr-un înscris.

Or, ignorând acest raționament, recurenta urmărește, în realitate, reevaluarea probatoriului în scopul stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, la care să se aplice normele invocate.

Însă, Înalta Curte reține că interpretarea probelor și stabilirea voinței părților la încheierea contractului - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, devolutive, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Instanța supremă reține că au fost invocate formal și dispozițiile art. 1350 C. civ., întrucât recurenta nu a arătat în ce modalitate au fost aplicate greșit de către instanța de judecată, ci, în realitate, și-a manifestat nemulțumirea față de modul de întocmire și apreciere a probei cu expertiza de specialitate, în vederea determinării unui cuantum mai ridicat al valorii lucrărilor suplimentare neachitate de intimata-pârâtă.

Critica recurentei-reclamante privind omisiunea instanței de apel de a acorda dobânda legală, în temeiul art. 1535 C. civ., subscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Instanța supremă reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata de lucrări suplimentare executate în temeiul contractului de antrepriză nr. x/15.07.2015, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, conform art. 7 alin. (2) din contractul de antrepriză.

Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, instanța de apel a reținut că între părți a intervenit o convenție consensuală, neîntocmită în scris, separată de contractul de antrepriză, lucrările suplimentare executate de reclamantă urmând a fi achitate în temeiul acestei convenții, în cuantumul stabilit prin expertiză.

Prin urmare, în mod judicios a reținut instanța de apel faptul că nu pot fi acordate penalități conform clauzei prevăzute în contractul de antrepriză nr. x/15.07.2015 și potrivit facturii emise în temeiul acestui contract, cât timp plata lucrărilor suplimentare face obiectul unei convenții separate.

Pe de altă parte, instanța supremă reține că, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Așadar, cât timp, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de penalități contractuale în temeiul art. 7.2 din contractul de antrepriză nr. x/15.07.2015, susținerea recurentei privind obligativitatea instanței de a acorda daune moratorii sub forma dobânzii legale echivalează cu o modificare nepermisă a obiectului cererii de chemare în judecată, direct în apel.

A mai criticat recurenta-reclamantă și respingerea de către instanța de apel a cererii de înscriere a ipotecii legale a recurentei-reclamante, asupra imobilului, apreciind că ipoteca antreprenorului este un privilegiu supus înscrierii în cartea funciară pentru garantarea obligației pe care beneficiarul trebuie să o achite antreprenorului.

Instanța de recurs constată că, în mod judicios a reținut instanța de apel, faptul că, în raport de dispozițiile art. 37 alin. (16) din Legea nr. 7/1996, înscrierea ipotecii se face în baza contractului de antrepriză, însă, în speță nu este vorba despre lucrări executate în baza contractului nr. x/2015, în temeiul căruia a fost solicitată înscrierea, ci, separat față de acesta, în temeiul unei convenții neconstatate în scris.

În plus, instanța supremă constată că, în cauză, s-a reținut că prețul forfetar stabilit în contractul nr. x/2015 a fost achitat integral, astfel că înscrierea ipotecii în baza acestui contract de antrepriză nici nu mai prezintă interes pentru reclamantă.

În același sens, și pretențiile admise prin decizia recurată au fost deja achitate de pârâtă, astfel că este lipsite de interes și cererea de înscriere a unei garanții pentru garantarea unei creanțe stinse prin plată.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de criticile formulate și că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. și administrator special D. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

II. Analizând recursul declarat de recurentul-pârât C., în temeiul motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, raportat la dispozițiile art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., care dispun în sensul că "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs", instanța supremă constată că motivele noi de recurs, formulate la termenul acordat pentru dezbaterea pe fond a recursului, au fost tardiv formulate.

Totodată, reține că dispozițiile art. 489 alin. (3) C. civ. nu permit părții posibilitatea de a invoca peste termen motive de casare care sunt de ordine publică, din redactarea acestui articol rezultând că doar instanța de recurs poate să invoce un motiv de casare de ordine publică după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Prin urmare, analiza recursului va fi limitată la motivele depuse prin memoriul din 06.01.2023.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât susține că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deși, inițial, instanța de apel a reținut necesitatea ofertării, acceptării scrise și prealabile a adiționării contractului cu privire la eventualele lucrări suplimentare - condiție impusă din punct de vedere contractual, chiar ad validitatem, pentru executarea și achitarea eventualelor lucrări suplimentare, ulterior, a anihilat acest raționament, considerând că nu e necesară adiționarea contractului, respectiv că pretențiile antreprenorului sunt întemeiate chiar în lipsa unor acte juridice scrise.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată, raționamentul instanței de apel fiind prezentat într-o manieră ce respectă cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și face posibil controlul în prezenta cale de atac.

Înalta Curte constată că, prin decizia recurată s-a reținut că, toate probele administrate în apel dovedesc că, ulterior semnării contractului de antrepriză nr. x/2015, intimatul beneficiar și proprietar al imobilului, C., a încheiat un contract de locațiune pentru acest spațiu cu E., locatar care a avut propriile condiții și cerințe privind spațiul închiriat, astfel că realizarea lor a impus necesitatea intervenirii unor modificări la proiectul tehnic inițial, modificări de soluții tehnice și lucrări suplimentare care nu au fost cuprinse în contract și nici în prețul forfetar convenit.

Așadar, a reținut instanța de prim control judiciar că, apelanta reclamantă a executat o serie de lucrări suplimentare pentru renovarea imobilului din Calea x 116, lucrări a căror valoare nu este cuprinsă în prețul forfetar prevăzut în contractul nr. x/2015.

Totodată, instanța de apel a reținut că intimatul C. nu și-a exercitat dreptul de control asupra execuției lucrărilor în conformitate cu prevederile art. 1876 C. civ., prin emiterea de obiecțiuni, de note de constatare scrise și transmise antreprenorului, inclusiv prin solicitarea de sistare a execuției lucrărilor dacă aprecia că acestea nu sunt incluse în proiect, că nu este de acord cu realizare lor sau că nu îi sunt respectate instrucțiunile. Pe baza acestor constatări, a concluzionat instanța de apel că, separat de contractul de antrepriză semnat de părți, acestea s-au înțeles cu privire la executarea unor lucrări suplimentare, fără a încheia vreun act adițional în acest sens, precum și faptul că este cert faptul că a existat acordul părților cu privire la acest lucrări suplimentare neincluse în oferta de preț și care nici nu trebuiau a fi incluse, având în vedere că solicitările chiriașului E. au fost cele care au atras necesitatea efectuării respectivelor modificări.

Așadar, contrar celor susținute de recurent, instanța de prim control judiciar nu a reținut că lucrările, a căror achitare este solicitată prin cererea de chemare în judecată, au fost executate, în totalitate, în temeiul contractului de antrepriză nr. x/15.07.2015 - aspect care ar fi impus încheierea unui act adițional, ci au fost executate în temeiul unei noi convenții consensuale sub forma executării urmată de acceptare, respectiv în formă simplificată, neconstatată printr-un înscris.

Pornind de la acest raționament și coroborând probatoriul, pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului-pârât, instanța de prim control judiciar a reținut că lucrările suplimentare care au făcut obiectul contractului de antrepriză nr. x/2015 au fost deja achitate, pârâta fiind în debit cu prețul lucrărilor executate de reclamantă sub auspiciile convenției intervenite ulterior între părți, însă neconstatată în scris, la plata cărora a fost obligată prin decizia atacată.

Prin urmare, în mod nefondat susține recurentul că raționamentul instanței de apel este în contradicție cu soluția din dispozitiv, criticile sale neputând fi primite nici din acest punct de vedere.

Pornind de la această stare de fapt reținută de instanța de apel, ca instanță devolutivă, instanța supremă reține că încălcarea dispozițiilor art. 1867 C. civ. și a art. 1270 din același cod a fost invocată formal, argumentele recurentului vizând, în realitate temeinicia acțiunii, nu nelegalitatea ei, și plecând de la premisa greșită, în raport cu cele rezultate în urma coroborării probatoriului, a executării tuturor lucrărilor în temeiul contractului de antrepriză nr. x/2015.

Astfel, instanța supremă reține că, prin argumentele recurentului-pârât, cantonate în jurul inexistenței acordului de voință al părților pentru încheierea unei noi convenții, inexistenței unei oferte pentru lucrările suplimentare și a unui act adițional la contractul nr. x/2015 pentru aceste lucrări, se urmărește, în realitate, stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel prin decizia recurată, cu privire la încheierea unui contract în formă simplificată.

Or, recursul urmărește verificarea aplicării dispozițiilor legale incidente la o stare de fapt deja stabilită de instanțele devolutive, reevaluarea probatoriului și stabilirea situației de fapt neintrând în atribuțiile instanței de recurs.

Este de necontestat că între părți s-a încheiat un contract de antrepriză încheiat cu un preț forfetar, respectiv contractul nr. x/2015, este necontestat că există un mecanism contractual conform căruia se puteau plăti lucrări suplimentare, însă instanța de apel a reținut că s-a dovedit că există o convenție separată de acest contract de antrepriză, neconstatată printr-un înscris, nefiind deci în prezența unei modificări a contractului inițial, care să necesite încheierea unui act adițional.

Prin urmare, aceasta este situația de fapt asupra căreia trebuie verificată incidența dispozițiilor legale invocate, iar din această perspectivă, recurentul-pârât nu a dezvoltat o critică de nelegalitate ce poate fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A mai invocat recurentul-pârât faptul că, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ., prin faptul că a reținut că lucrările au fost aprobate de dirigintele de șantier, or, prețul lucrărilor nu putea fi stabilit decât între antreprenor și beneficiar.

Critica este nefondată.

În primul rând, instanța supremă notează că, în mod contrar celor susținute de autorul prezentei căi de atac, prin decizia recurată nu s-a reținut faptul că dirigintele de șantier a acceptat prețul unor lucrări, ci, instanța a reținut, pe baza probatoriului administrat în apel (martori, înscrisuri), că beneficiarul a avut în permanență cunoștință de lucrările efectuate și că dirigintele de șantier, reprezentant al beneficiarului, a dat dispoziții pentru efectuarea lucrărilor.

În al doilea rând, instanța supremă reține că, în materie de antrepriză, dacă instanța a reținut că între părți s-a încheiat o altă convenție simplificată, neconstatată în scris, prețul contractului de antrepriză poate fi stabilit și pe cale judiciară.

În acest sens, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 1854 alin. (3) C. civ., "atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preț, beneficiarul datorează prețul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, prețul stabilit în raport cu munca depusă și cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere și uzanțele existente".

În acord cu aceste dispoziții legale, în cauză, prețul lucrărilor executate de reclamantă în temeiul noii convenții intervenite între părți, a fost stabilit prin expertiza de specialitate, aspect care nu este de natură să încalce forța obligatorie a convenției.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. și administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 1020A din 23 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2023.