ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2706/2021

Motivele de casare invocate 1.1. Reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 856A din 17 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat casarea parțială a deciziei atacate, în sensul admiterii pretențiilor respinse de prima instanță și de instanța de apel. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta a reiterat în mare parte susținerile din cuprinsul cererii de apel, solicitând chiar "schimbarea în parte a sentinței atacate". Astfel, cu privire la cele două halde executate de recurentă în afara șantierului, recurenta a susținut că pârâtele au recunoscut executarea lucrărilor de către recurentă, pe cheltuiala acesteia, și că pârâtele, fie au încasat suma de bani de la beneficiar (C.N.A.I.R.), fie au remediat eroarea de estimare cu privire la pământul excavat, chestiuni menționate în caietul de sarcini. Recurenta arată că instanța de fond a reținut că și aceste 2 halde au fost executate de recurentă, pe cheltuială proprie, însă a respins solicitarea de obligare a pârâtelor la plată, pe motiv că pretenția a fost întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză și a menționat că recurenta are deschisă calea acțiunii întemeiată pe răspundere contractuală, soluție păstrată și de instanța de apel. Recurenta învederează că aceste 2 halde au fost executate în afara șantierului, obiectul contractului fiind lucrările din cadrul șantierului reprezentat de Tronsonul 4 din Autostrada Sebeș-Turda, întrucât intimatele au efectuat calcule eronate cu privire la cantitatea de pământ excavat, indicând 5 locații în interiorul șantierului, însă pentru celelalte două nu au mai putut identifica locații în interiorul șantierului (pentru care să primească autorizații). Arată recurenta că, fiind o chestiune interpretabilă, a indicat ca temei îmbogățirea fără justă cauză, întrucât obiectul contractului îl constituie doar șantierul așa cum este identificat în contractul dintre părți, la capitolul "obiectul contractului", însă acțiunea a fost întemeiată pe răspunderea contractuală, în principal, adică pe art. 1350 C. civ., indicând ca temei și îmbogățirea fără justă cauză. Evocând dispozițiile art. 22 C. proc. civ., recurenta susține că, din moment ce instanța a constatat că are dreptul la încasarea sumei reprezentând contravaloarea lucrărilor pentru haldele executate în afara șantierului, trebuia să oblige pârâtele la plata acestor sume. Susține că, în cazul în care situația ar rămâne în modul soluționat de instanța de fond, ar fi nevoită recurenta să deschidă un nou proces, cu același obiect, dar întemeiat numai pe răspunderea contractuală (temei indicat și în prezenta acțiune), ceea ce ar presupune costuri suplimentare și ar reprezenta o prejudiciere a acesteia prin tergiversarea încasării sumei care i se cuvine. Sub un al doilea aspect, al cheltuielilor bancare, precizează recurenta că, este adevărat că accesarea unei linii de credit este o decizie unilaterală, dar decizia trebuie privită în concordanță cu obligațiile de plată ale celeilalte părți. Or, în speță, intimatele sunt de drept în întârziere, fiind cert că toate cheltuielile aferente sumei neachitate după scadență constituie prejudiciu, ca afect al legii. Arată că linia de credit este a societății, nu este per lucrare, iar suma nu reprezintă o sancțiune, ci prejudiciu reprezentat de cheltuiala pe care recurenta a avut-o. Consideră determinantă poziția pârâtelor, care nu au contestat valoarea solicitată. O a treia critică are în vedere restituirea scrisorii de garanție nr. 15/CD/125/PB din 19.01.2015. Astfel, recurenta arată că, potrivit dispozițiilor instanței de fond, însușite de instanța de apel, are dreptul la restituirea a 50% din valoarea scrisorii de garanție la terminarea lucrărilor, iar 50% la expirarea perioadei de grație. Menționează recurenta și că pârâtele au denunțat unilateral contractul după o lună de la SIL 11, care a fost recepționat fără obiecțiuni sau măsuri de îndeplinit, așa cum rezultă din procesul-verbal și plătit, așa cum rezultă din emiterea certificatului de plată și ordinului de plată. Recurenta invocă faptul că nu s-a avut în vedere esența problemei și modul de operare al intimatelor, respectiv denunțarea contractului și implicit a faptului că, din punctul recurentei de vedere, nu se mai poate vorbi de recepția la terminarea lucrărilor, cât și faptul că s-a intervenit asupra lucrărilor fără încunoștințarea recurentei. Or, susține aceasta, momentul SL 12 este considerat ca fiind cel de terminare a lucrării, interpretare în acord cu care instanța de fond ar fi trebuit să dispună restituirea a cel puțin 50% din sumă, ori să considere că recurenta nu are nicio legătură cu recepția finală, situație în care trebuia să i se restituie scrisoarea de garanție integral. În opinia recurentei, trebuie avut în vedere că, dacă SL 12 este considerată situație finală de lucrări, recepția lucrării aferente acelei perioade de o lună s-a făcut cu ocazia constatării făcute de echipele mixte; celelalte recepții au fost aferente fiecărei SIL. Totodată, susține recurenta că, în condițiile în care s-a intervenit asupra lucrărilor, garanția o acordă societatea care a verificat, preluat lucrarea fără obiecțiuni și a finalizat-o; ca regulă de ordin general, garanția operează numai în condițiile stipulate de producător/prestator, orice intervenție făcută în afara contractului sau fără încunoștințarea și participarea recurentei ducând la pierderea garanției. Mai arată că instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 6.8 din contract, chestiune însușită și de instanța de apel, garanția de bună execuție se raportează la întocmirea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Astfel, recurenta susține că la acel moment a devenit terță parte, nu a fost invitată să participe la recepția de la terminarea lucrărilor și nu a efectuat lucrările finale, fiindu-i, deci, imposibil să depună acel proces-verbal încheiat între pârâte și C.N.A.I.R., cu participarea altui constructor. Susține recurenta că, întrucât a fost scoasă de pe șantier, iar contractul acesteia s-a încheiat, nu mai are niciun rol în recepția finală și nu poate fi ținută responsabilă de calitatea lucrărilor făcute de altă societate. Așadar, în momentul în care pârâtele au luat decizia de a interveni asupra lucrării fără participarea recurentei, deci cu încălcarea dispozițiilor contractuale privind convocarea și constatarea unor eventuale lucrări neconforme în prezența echipelor mixte, au pierdut garanția. Se mai arată că nu s-a restituit nici cota prevăzută în contract de 50%, pentru care termenul a ajuns la scadență. Se solicită să se aibă în vedere că, potrivit contractului, recepția de la SL 12 nu este recepția finală, situație în care termenul ar fi de 15 zile, nu de 84. Potrivit contractului, recepția finală se efectuează la terminarea lucrărilor, însă intimatele, pentru a nu plăti, au denunțat unilateral contractul în momentul în care lucrările erau finalizate în proporție de peste 90%, însă nu erau terminate. Recurenta apreciază că instanțele de fond și de apel au făcut o confuzie în ce privește dispozițiile contractuale. Consideră că este criticabilă combinarea celor două proceduri prevăzute în contract, întrucât instanțele fac trimitere la termenul de 84 zile, dar cu mențiunea că acel proces-verbal, semnat "fără obiecțiuni sau măsuri de îndeplinit" nu ar fi cel final, or, dacă nu e final, e interimar, iar termenul este de 15 zile, cu efecte asupra garanției. Cu privire la suma pe care a solicitat-o ca reținere monetară, arată că instanța de fond a reținut corect că aceasta a fost în cuantum total de 50.000 RON, însă motivul pentru care a respins pretenția recurentei este nefondat, respectiv că a solicitat o sumă mai mică decât cea menționată, respectiv 45.441,54 RON, sens în care a constatat o diferență între cele două sume. Susține recurenta că legea sancționează situația în care ar fi solicitat mai mult decât i se cuvine, însă nimic nu o împiedică să ceară mai puțin, chestiune care este la aprecierea creditorului. Invocă faptul că instanța de fond, cât și cea de apel a făcut o eroare, confundând practic reținerea monetară cu garanția, sens în care arată că reținerea monetară a fost facturată și este legată strict de situațiile interimare de lucrări, motiv pentru care și intimatele au fost de acord cu compensarea unei părți din suma datorată. Însă, se susține că suma este cea reală, cuvenită, întrucât pentru diferență au existat compensări. Pe de altă parte, arată că, în momentul în care instanța a reținut că acest cuantum, în lipsa altor precizări, se apreciază ca fiind total, în baza aceluiași raționament, trebuia să i se acorde cel puțin jumătate. Susține că acesta este motivul pentru care nici pârâtele nu au contestat suma, condiție în care instanța de fond trebuia doar să ia act de poziția părților. Instanța de apel modifică, în parte, considerentele și, pe de o parte, susține că nu există dovada, aspect criticabil, întrucât suma este evidențiată prin factura depusă la dosar, exact cu această mențiune, iar, pe de altă parte, face confuzie cu scrisoarea de garanție. Referitor la dobânda penalizatoare, arată recurenta că a solicitat-o clar la punctul 6 din cererea de chemare în judecată, făcând referire la dobânda penalizatoare aplicabilă între profesioniști, cu indicarea actului normativ incident, respectiv O.U.G. nr. 13/2011, estimând chiar suma, în vederea timbrării, la 500 RON. Apreciază că motivarea instanței de apel este deficitară, întrucât se referă la faptul că reclamanta ar fi dorit să achite o taxă de timbru redusă, însă aceasta a apreciat suma, având în vedere perioada scurtă de timp dintre data facturii și data introducerii acțiunii în instanță, cu luarea în considerare a perioadei de 30 de zile prevăzute de actul normativ indicat. 1.

Pârâtele B. și C. S.R.L. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 856A din 17.07.2020 și a încheierii de ședință din 26.06.2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, precum și înlăturarea considerentelor vătămătoare reținute prin decizia atacată și criticate prin prezenta cale de atac și înlocuirea cu propriile considerente ale instanței de recurs. 1.2.1. Recurenta pârâtă-reclamantă C. S.R.L. a criticat pentru nelegalitate soluția instanței privind cererea reconvențională. Un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susținând că nelegalitatea deciziei atacate rezultă din interpretarea și aplicarea eronată a art. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 6 C.E.D.O., a art. 21 din Constituția României și a art. 193 C. proc. civ., instanța de apel reținând în mod nelegal necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile de către pârâta-reclamantă și blocând astfel accesul la justiție al acestei părți. După evocarea art. 193 C. proc. civ., recurenta arată că obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile nu poate rezulta decât dintr-o dispoziție legală, iar nu dintr-un acord de voință al unor persoane particulare, cum în mod nelegal a stabilit instanța de apel. Pe de altă parte, recurenta arată că C. S.R.L. a trimis notificări și adrese către A. privind pretențiile acesteia decurgând din neexecutarea corespunzătoare a contractului dintre părți, cărora instanța de apel a refuzat în mod nelegal să le acorde valoarea cuvenită, arătând, nemotivat, că acestea nu pot fi avute în vedere. Interpretarea nelegală a acestor adrese de către instanța de apel aduce atingere însăși esenței dreptului de acces la un tribunal, în opinia recurentei. Mai arată recurenta că, și dacă s-ar admite că o asemenea restrângere este justificată de existența contractului părților, prin raportare la prevederile exprese ale art. 193 C. proc. civ. interpretarea instanței de apel nu poate trece testul proporționalității, iar contractul FIDIC nu poate fi considerat "lege", în sensul normei legale anterior menționate. Sub-clauza 2.5 este eminamente o dispoziție contractuală care nu poate adăuga la art. 193 C. proc. civ. și nici nu poate bloca accesul la justiție al părților. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 și art. 10 C. civ. privitoare la interzicerea analogiei. Astfel, recurenta arată că, pentru a reține netemeinicia cererii reconvenționale, instanța de apel argumentează în sensul existenței unei pretinse nerespectări a unei proceduri contractuale, cu consecința practică a decăderii recurentei din dreptul de a emite pretenții de despăgubire în raporturile cu subantreprenorul, în ciuda inexistenței vreunui termen de decădere reglementat în lege sau în raporturile contractuale dintre părți și în ciuda faptului că recurenta a trimis o serie de adrese privind pretențiile sale împotriva A.. Prin urmare, instanța de apel a intervenit în clauzele contractuale cu ignorarea art. 1270 C. civ. Recurenta mai arată că, în realitate, sub-clauza 2.5 nu impune transmiterea revendicării de către beneficiar într-un termen predeterminat care ar putea fi calificat drept termen de decădere, în acest sens instanța adăugând în mod nelegal la contractul încheiat între părți. Procedând la aplicarea unei sancțiuni care nu este prevăzută de niciun act normativ, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 10 C. civ., privind interzicerea analogiei. Deși, în opinia recurentei, sub-clauza 2.5 nu este aplicabilă raportului dintre părțile contractului de prestări servicii, în plus, C. S.R.L. invocă faptul că a transmis către A. mai multe notificări în care au fost menționate sumele pretinse în prezenta cauză (adresele x/29.09.2017, y/23.20.2017 și w/12.01.2018). Totodată, susținând că A. a împiedicat aplicarea și finalizarea procedurii impuse de art. 6.6 din contractul de subantrepriză, recurenta mai arată că raportarea instanței de apel la termenul de 84 de zile reglementat de art. 6.6. din contract pentru a completa sub-clauza 2.5 este vădit nelegală, instanța modificând, în fapt, conținutul clauzelor agreate de părți și finalitatea avută în vedere de acestea. În continuare, recurenta detaliază demersurile efectuate în vederea notificării A. cu privire la pretențiile PORR, pe tot parcursul executării contractului și anterior formulării cererii reconvenționale, considerând că finalitatea sub-clauzei 2.5 a fost atinsă în cauză. 1.2.2. Recurentele pârâte B. și C. S.R.L. au criticat pentru nelegalitate soluția instanței privind obligarea acestora la plata lucrărilor incluse în SIL 12, apreciind că decizia este pronunțată cu interpretarea greșită a legii, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 1270, art. 1266, art. 1350, art. 1517, art. 1534 și art. 1556 C. civ. Astfel, sub un prim aspect, contrar considerentelor instanței de apel potrivit cărora societățile PORR au acționat contrar art. 1170 C. civ. și art. 6.6. din contract, recurentele arată că nu sunt ținute de îndeplinirea obligațiilor contractuale în cazul în care cocontractantul nu și-a îndeplinit la rândul său obligațiile din contractul sinalagmatic. Arată recurentele că instanța de apel a omis conținutul efectiv al adresei x/30.08.2016, potrivit căreia necesitatea efectuării unei serii de intervenții suplimentare la lucrări rezultă din expertiza tehnică pusă la dispoziție de către A. la 01.07.2016, această adresă cuprinzând concluzia corespondenței dintre părți anterioară transmiterii acesteia, referitoare la necesitatea ca A. să repare ceea ce a executat defectuos, neconformitate ce împiedică finalizarea reviziei tehnice extinse și financiare conform art. 6.6 din contract. Or, susțin recurentele, soluția instanței de apel este dată cu încălcarea art. 1266 și 1270 C. civ. raportat la art. 6.6 din contract atât timp cât confirmă că A. nu ar avea o obligație proprie de a participa la revizia extinsă financiară și tehnică, deși art. 6.6 reținut de instanța de apel menționează expres: "părțile vor realiza o revizie extinsă din punct de vedere al execuției și din punct de vedere financiar, iar factura se va înainta în baza rezultatelor acestei revizii". Totodată, se invocă și pronunțarea soluției cu încălcarea art. 1517, art. 1534 și art. 1350 C. civ., întrucât instanța de apel recunoaște A. posibilitatea de a beneficia de pe urma propriei sale culpe. Prin urmare, se susține că soluția instanței de apel este nelegală cât timp se impută exclusiv PORR o obligație ce aparținea deopotrivă și A., imposibilitatea efectuării reviziei tehnice și financiare extinse fiind imputabilă reclamantei. Recurentele-pârâte mai susțin că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat critica invocată de acestea, potrivit căreia revizia tehnică și cea financiară nu au fost realizate din culpa A., care a transmis dovada neconformității lucrărilor sale la 01.07.2016 și până la 30.08.2016 nu a remediat aceste neconformități în termenul de 84 de zile. În plus, recurentele arată că soluția instanței de apel se bazează pe o motivare contradictorie, secțiunea 17.4 din cuprinsul deciziei recurate încălcând art. 425 C. proc. civ., în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, deși instanța reține în cuprinsul pag. 28, paragraful 9, că revizia extinsă era o obligație a părților din punct de vedere al execuției și din punct de vedere financiar, ulterior analizează exclusiv adresa x/30.08.2016 fără a motiva de ce obligația de colaborare a A. nu prezintă importanță și nu se impunea a fi îndeplinită. Sub acest aspect, în opinia recurentelor, decizia atacată este profund contradictorie, fiind neclar de ce partea care pretinde sumele de bani este scutită de dovada îndeplinirii condițiilor art. 1350 C. civ. și de îndeplinirea obligațiilor sale corelative de a realiza revizia extinsă și de a prezenta antreprenorului PORR dovada efectuării conforme a lucrărilor. Pe de altă parte, arată că în mod nelegal a reținut instanța de apel că recurentele nu ar fi contestat sumele pretinse de reclamantă, atât timp cât acestea s-au indicat ca nedatorate, solicitându-se respingerea pretențiilor reclamantei, iar legea nu impune un anumit format de contestare, cererea de respingere prezentând poziția părții de contestare integrală a pretențiilor părții adverse. O altă critică a recurentei, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privește nemotivarea soluției de negare a dreptului PORR de a opune excepția de neexecutare a contractului. Din acest punct de vedere, se arată că instanța de apel menționează că excepția de neexecutare ar fi trebuit invocată în condițiile stabilite de părți prin contract, inclusiv prin anexele acestuia, dar nu menționează care sunt condițiile contractuale suplimentare pe care PORR nu le-ar fi respectat, de unde rezultă cu exactitate aceste condiții și cum ar fi trebuit ele aduse la îndeplinire. Pe de altă parte, susțin recurentele că art. 6.6 din contract nu impune condiții suplimentare celor din art. 1556 C. civ. pentru opunerea excepției de neexecutare. Astfel, arată că, instanța de apel, cu încălcarea art. 1270 și art. 1556 C. civ., a reținut necesitatea îndeplinirii unor condiții neprevăzute nici de lege și nici de dispozițiile contractuale reglementate de art. 6.6 din contract, fiind incident și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ce privește încetarea contractului de subantrepriză, recurentele susțin că soluția instanței de apel și considerentele reținute sunt nelegale, fiind pronunțate cu încălcarea art. 1270 raportat la art. 1266 alin. (2) C. civ., raportat la art. 8.2 și art. 3.3 din contractul de subantrepriză, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și impunându-se modificarea considerentelor conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Din acest punct de vedere, se arată că, potrivit art. 8.2 lit. b) coroborat cu art. 3.3 din contract, raportat la art. 1266 și art. 1270 C. civ., rezilierea contractului de subantrepriză comunicată conform 8.2 va produce inclusiv efectele prevăzute de contractul principal. Aplicarea art. 8.2 din contract nu exclude incidența sub-clauzei 15 din contractul principal, posibilitatea rezilierii și rezilierea efectivă de către antreprenorul general trebuind să aibă un regim unitar, logic și coerent. Astfel, recurentele critică excluderea sub-clauzei 15 de la aplicare motivat de faptul că nu a fost inclus acest articol în cuprinsul notificării x/17.05.2016, ceea ce echivalează cu neaplicarea dispozițiilor contractuale de către instanța de apel și încălcarea forței obligatorii a contractului și nesocotirea voinței concordante a părților aflate în conflict. Totodată, se invocă și incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, motivarea instanței asupra încetării contractului de subantrepriză fiind contradictorie față de motivarea instanței asupra cererii reconvenționale, în condițiile în care, în cazul cererii reconvenționale se aplică în mod automat contractul principal și se completează cu cel de subantrepriză, iar în cazul încetării această completare nu mai operează. 1.2.

Recurentele pârâte B. și C. S.R.L. au criticat pentru nelegalitate soluția instanței privind obligarea acestora la plata sumelor incluse în Revendicarea nr. 1, ca fiind pronunțată cu interpretarea greșită a legii, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Recurentele invocă încălcarea art. 1270, art. 1266 alin. (2), art. 1400 și art. 1404 C. civ., instanța de apel reținând în mod nelegal inexistența acordului reclamantei pentru plata revendicării nr. 1, integral, numai după plata diferenței de către C.N.A.I.R. a lucrărilor către PORR. În primul rând, arată recurentele, reținerea instanței potrivit căreia mecanismul revendicărilor este unul important și respectarea lui ar fi împiedicat existența unor contestații la SIL 12, este contrară dispozițiilor art. 6.6 din contract și art. 1270 C. civ., care impun un anumit regim juridic al situației finale de lucrări. În al doilea rând, se susține că instanța de apel modifică natura juridică a situațiilor de lucrări fără temei legal sau contractual, cu încălcarea art. 1266 și 1270 C. civ., atribuind acestor situații efectele unor procese-verbale de recepție. Includerea în contractul de subantrepriză a unei clauze exprese de litigii, respectiv de soluționare a conflictelor intervenite între părți, care stabilește neechivoc recurgerea la instanța de judecată, derogând în mod clar de la modalitatea de soluționare stabilită prin contractul principal, nu permite alterarea mecanismului din contractul principal de către instanța de apel și impunerea acestuia în cauză contrar voinței concordante a părților contractuale. Prin urmare, susțin recurentele, faptul că A. a comunicat pretenții prin notificări, pe care le-a numit "revendicări", nu schimbă prioritatea de aplicare a clauzei relative la litigii din contractul de subantrepriză și derogarea clară și neechivocă de la mecanismul de soluționare a disputelor prevăzut de contractul principal. În al patrulea rând, se arată că decizia este pronunțată cu încălcarea art. 1400 C. civ. raportat la art. 1270 și art. 1266 C. civ., privind acceptul condiționat al lui PORR cu privire la revendicarea nr. 1 emisă de A., precum și cu încălcarea art. 249-250 C. proc. civ. și art. 327 și art. 329 C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Pentru început, recurentele redau două paragrafe din adresa nr. x/15.09.2015 și din anexa 1 la această adresă și concluzionează că modalitatea în care a înțeles să acționeze A., urmare a primirii adresei x/25.05.2015, respectiv de a storna factura nr. x/17.09.2015 și de a emite o nouă factură la 28.02.2018, dă naștere unei prezumții simple ce confirmă acordul părților asupra sumelor de plată și momentul la care se va putea face plata. Pe de altă parte, suma aferentă revendicării nr. 1 este defalcată conform acordului părților anterior menționat și în cuprinsul Anexei 7C la actul adițional nr. x, menționându-se o sumă de 500.000 RON și o sumă distinctă de aproximativ 693.393 RON. Fără temei legal sau contractual, instanța de apel impune o condiție de existență și de probatoriu al acordului intervenit între părți, respectiv aceea de a se fi menționat condiția în cuprinsul unei anexe pur numerice, care pentru nicio categorie de sume din cuprinsul său nu indică detalii legale și condiționări. Astfel, susțin recurentele, instanța de apel a modificat acordul de voință al părților și a pronunțat o hotărâre cu interpretarea greșită a normelor de drept material, încălcând și normele procedurale privind probele ce pot fi folosite de părți pentru a-și dovedi pretențiile. 1.2.

O ultimă critică, subsumată de recurente cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privește soluția instanței privind probatoriul ce se impunea a fi administrat în apel, precum și de către instanța de fond. Din acest punct de vedere, recurentele arată că, prin încheierea din 26.06.2020, instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisurile depuse de părți la dosarul cauzei, apreciind că restul probatoriului propus de PORR ar putea fi administrat exclusiv după admiterea apelului. În acest sens, recurentele arată că nu există o interdicție a administrării probei cu martori în litigii precum cel dedus judecății, iar în fața primei instanțe A. nu s-a opus administrării probei cu martorii E. și F., prin raportare la calitatea acestora în cadrul executării contractului sau relațiilor acestora cu societățile PORR. Totodată, arată că soluția instanței bazată inclusiv pe faptul că nu ar fi existat acordul reclamantei pentru administrarea probei cu cei doi martori nu a fost pusă în discuția părților, fiind încălcate dispozițiile art. 13 și art. 14 C. proc. civ. De asemenea, se mai susține că, prin respingerea probei cu expertiza căi ferate, drumuri și poduri a fost încălcat dreptul recurentelor de a-și proba apărările. În final, recurentele contestă considerentele instanței de apel potrivit cărora nu ar fi contestat întinderea pretențiilor A. pentru că nu s-ar fi indicat valoarea la care ar fi trebuit facturate lucrările, nu s-a contestat prețul. 2. Soluționarea recursului reclamantei A. S.A.: Prin încheierea din 05 octombrie 2021, pronunțată în completul de filtru, a fost admisă excepția nulității recursului declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 856A din 17 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, excepție invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinare. De asemenea, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentele-pârâte împotriva aceleiași decizii și încheierii din 26 iunie 2020. S-a reținut, în esență, că, prin cererea de recurs, nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Totodată, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității "intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Motivele invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în cazul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu s-au invocat norme de drept material care să fi fost încălcate sau aplicate greșit. În plus, criticile nu pot fi încadrate nici în alt motiv de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece: (i) majoritatea susținerilor din cererea de recurs reprezintă reluarea fidelă a cuprinsului cererii de apel, deși instanța de apel a adus argumente punctuale pentru a înlătura criticile apelantei-reclamante, iar recurenta nu a dezvoltat motive de nelegalitate prin raportare la considerentele deciziei de apel; (ii) susținerile din cererea de recurs conțin critici de netemeinicie, prin care se tinde, în realitate, fie la reevaluarea probatoriului, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele devolutive, fie la verificarea modului de aplicare a clauzelor contractuale. Referitor la pretențiile aferente celor două halde executate în afara șantierului, susținerile reclamantei din apel au fost înlăturate cu motivarea că respectivul capăt de cerere a fost întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, nu pe răspunderea contractuală, iar aplicarea prevederilor art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ. în sensul recalificării cauzei cererii ar duce la inutilitatea art. 1348 C. civ.. Recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici în raport de aceste argumente. Cu privire la cheltuielile bancare, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a probat că prelungirea liniei de credit peste durata inițial convenită este consecința directă a neîndeplinirii de către pârâte a obligațiilor de plată. Criticile recurentei tind să contrazică concluzia instanței asupra unui aspect de fapt, fiind de netemeinicie. Cu privire la restituirea scrisorii de garanție, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a probat îndeplinirea condițiilor contractuale prevăzute de clauza 6.8, respectiv că riscul pentru vicii ascunse este minim și că perioada de garanție a lucrărilor executate de antreprenorul general a expirat. Criticile recurentei se rezumă la conduita contractuală a părților și la aplicarea clauzelor contractuale privind termenele de verificare/obiecțiuni a situațiilor de lucrări, fără a se invoca încălcarea vreunei norme de drept material. Cu privire la suma solicitată ca reținere monetară, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit cât i s-ar cuveni pentru a beneficia de restituirea a jumătate din suma reținută, în condițiile art. 6.7 din contract. Singura critică pertinentă a recurentei, potrivit căreia suma este dovedită prin factura depusă la dosar, este în mod evident de netemeinicie. Singura critică nouă, care nu are corespondent în cererea de apel, este cea referitoare la cuantumul dobânzii penalizatoare, însă această critică este străină de considerentele deciziei de apel, în care se reține că reclamanta și-a precizat capătul de cerere privitor la dobândă prin raportare la o valoare de 2,25% pe an, soluția fiind consecința aplicării principiului disponibilității. În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 489 alin. (2), art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 856A din 17 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă. 3. Analiza motivelor de casare invocate de pârâtele B. și C. S.R.L. Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: 3.1. Criticile formulate de recurenta C. S.R.L. cu privire la soluționarea cererii reconvenționale sunt nefondate. Recurenta C. S.R.L. pretinde încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul accesului la instanță, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., art. 21 din Constituția României și art. 6 C. proc. civ. Curtea a statuat că art. 6 alin. (1) garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanță să analizeze orice contestație legată de drepturi și obligații cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, § 36). În cauză, se constată că pârâta-reclamantă s-a putut folosi de acțiunile reglementate de sistemul judiciar intern în vederea analizării pretențiilor afirmate, în legătură cu pretinse prejudicii produse în derularea raporturilor contractuale dintre părți, formulând cererea reconvențională respinsă ca neîntemeiată și apoi critici pe calea apelului devolutiv împotriva acestei soluții. Instanțele de fond au respins cererea reconvențională cu motivarea că nerespectarea de către pârâta-reclamantă a condițiilor contractuale de formulare a revendicărilor/înștiințărilor privind sumele pretinse în legătură cu contractul, care reprezintă cerințe de fond, de natură convențională, a produs efecte similare decăderii de drept material. Așadar, câtă vreme cererea reconvențională nu a fost respinsă în temeiul unei excepții procesuale de inadmisibilitate sau unui fine de neprimire, pe motivul neîndeplinirii unei proceduri prealabile prevăzute de lege, prevederile art. 193 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză. De altfel, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a dat valoare de "lege" sub-clauzei 2.5 din condițiile generale ale contractului principal, ci a precizat că prevederile acesteia "reprezintă mai mult decât o procedură prealabilă în sens procedural", în sensul că nerespectarea clauzei menționate are ca efect ineficacitatea obligației, iar nu împiedicarea exercițiului dreptului la acțiune în sens procesual. Faptul că instanțele de fond nu au analizat existența faptei ilicite contractuale imputate subantreprenorului, respectiv executarea necorespunzătoare și/sau cu întârziere a lucrărilor ce au făcut obiectul contractului nr. x/145A0001 din 14.09.2014, este consecința modului de aplicare și interpretare a sub-clauzei 2.5 din condițiile generale al contractului FIDIC, în sensul că nerespectarea mecanismului convențional prevăzut pentru a revendica plata unor sume conduce la inexistența dreptului la despăgubire. În aceste condiții, a fost respectat dreptul la un proces echitabil, sub aspectul dreptului părților de a fi în mod real și efectiv "ascultate", întrucât instanțele de fond au apreciat asupra pertinenței argumentelor și mijloacelor de probă ale pârâtei-reclamante. Recurenta C. S.R.L. mai susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1270 și art. 10 C. civ., întrucât a adăugat la clauza contractuală o sancțiune sau un termen de decădere neprevăzut de lege sau convenit de părți. Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că, într-adevăr, sub-clauza 2.5 nu conține un termen de decădere în sensul art. 2545 C. civ.. Instanța de apel nici nu a reținut aplicarea normei anterior menționate, ci a arătat că nerespectarea condițiilor contractuale are "consecințe, "practic" similare decăderii". Această inexactitate în calificarea juridică a sub-clauzei 2.5 nu reprezintă însă motiv de casare a deciziei, în condițiile în care efectul reținut de instanțele de fond constă, în esență, în ineficacitatea obligației. Sub-clauza 2.5 din condițiile generale al contractului FIDIC este manifestarea principiului libertății contractuale prevăzut de art. 1169 C. civ. și poate fi interpretată ca instituind o condiție suspensivă, care depinde de voința creditorului, de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea obligației, conform art. 1400 C. civ. Prin urmare, instanța de apel nu a intervenit în acordul de voință al părților și nici nu a aplicat prin analogie sancțiuni de drept civil, ci dimpotrivă, a realizat o corectă aplicare a principiilor libertății contractuale și forței obligatorii a contractului, dând eficiență clauzei convenite de părți, prin care obligația de despăgubire era condiționată de transmiterea de către pârâta-reclamantă a înștiințărilor/revendicărilor potrivit mecanismului contractual. În ceea ce privește aplicarea în raportul contractual de subantrepriză a sub-clauzei 2.5 din condițiile generale al contractului FIDIC încheiat de Asocierea PORR cu C.N.A.I.R., prin intermediul clauzei de trimitere prevăzute la art. 12.6 din contractul nr. x/145A0001 din 14.09.2014, atât prima instanță, cât și instanța de apel au consacrat ample considerente. Recurenta-pârâtă s-a limitat să susțină că rămâne un aspect contestat aplicarea sub-clauzei 2.5 în raportul dintre părțile contractului de prestări servicii, fără însă a dezvolta motive cu privire la argumentele instanței prin care au fost înlăturate toate criticile din apel pe acest aspect. În fine, referitor la adresele/notificările invocate de pârâta-reclamantă în sprijinul afirmației că finalitatea sub-clauzei 2.5 ar fi fost realizată în cauză, instanța de apel a infirmat aceste susțineri, arătând că adresele din 29.09.2017, 23.10.2017 și 12.01.2018 nu pot fi avute în vedere, întrucât înștiințările/revendicările trebuiau făcute într-un termen care să permită realizarea reviziei extinse potrivit art. 6.6 din contract. Argumentele recurentei subsumate realizării finalității sub-clauzei 2.5 nu pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind în mod evident critici de netemeinicie, prin care se tinde la reevaluarea probelor administrate în vederea stabilirii unei alte concluzii în fapt, astfel încât nu pot face obiect de analiză în recurs. 3.2. Criticile formulate de recurentele-pârâte cu privire la obligarea acestora la plata lucrărilor incluse în SIL 12 nu pot fi primite. Printr-o primă critică, recurentele încearcă să demonstreze, cu referiri detaliate la corespondența părților, că imposibilitatea efectuării reviziei tehnice extinse și financiare conform art. 6.6 din contract este imputabilă reclamantei A.. Așadar, recurentele urmăresc stabilirea unei situații de fapte contrare celei reținute de instanța de apel, care a concluzionat că "emiterea adresei nr. x în ultima zi a termenului de 84 de zile a făcut imposibilă respectarea prevederilor contractuale referitoare la efectuarea reviziei tehnice și a celei financiare, culpa aparținând chiar apelantelor-pârâte, care au emis adresa la acea dată". Prin urmare, încălcarea normelor de material prevăzute de art. 1270, art. 1266, art. 1350, art. 1517 și art. 1534 C. civ. a fost invocată în mod formal, întrucât recurentele-pârâte nu se raportează la situația de fapt stabilită de instanțele devolutive, ci pretind a fi avută în vedere o altă premisă de ordin factual, astfel încât aceste motive privesc netemeinicia hotărârii. Pe calea recursului nu pot fi invocate critici cu privire la interpretarea valorii probatorii a înscrisurilor administrate la instanțele de fond, iar încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material trebuie invocată pornind de la starea de fapt definitiv stabilită de instanța de apel. Mai trebuie precizat că instanța de apel nu a reținut lipsa obligației A. de a participa la revizia extinsă, astfel că nu se pune problema încălcării forței obligatorii a convenției părților, ci a analizat conduita pârâtelor care au emis adresa nr. x în ultima zi a termenului de 84 de zile, considerând-o nefirească, contrară-bunei credințe și de natură a împiedica-o pe reclamantă să beneficieze de contravaloarea lucrărilor efectuate. Contrar susținerilor recurentelor, decizia atacată respectă standardele de calitate a motivării prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind la adăpost de criticile de nelegalitate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. La pagina 29 a deciziei, instanța de apel a analizat și respins motivat afirmațiile apelantelor-pârâte referitoare la culpa reclamantei, raționamentul juridic expus fiind clar și inteligibil, fără a exista vreun considerent contradictoriu. În plus, obligația de motivare a hotărârii nu obligă instanța să se refere expres la fiecare mijloc de probă invocat de parte, fiind suficient ca, din ansamblul considerentelor, să rezulte fără echivoc faptul că probele administrate au fost avute în vedere la pronunțarea soluției. Referitor la chestiunea necontestării de către pârâte a lucrărilor incluse în SL nr. 12, instanța de apel a reținut că "apelantele-pârâte nu au contestat cantitățile sau prețurile avute în vedere de reclamantă la întocmirea situației de lucrări nr. x, ci au invocat alte apărări, privind calitatea lucrărilor executate de reclamantă pe tot parcursul desfășurării contractului sau privind timpul de execuție". Recurentele nu au demonstrat nelegalitatea acestui considerent, considerând eronat că instanța ar fi reținut că pretențiile reclamantei nu sunt contestate. În ceea ce privește apărarea pârâtelor constând în excepția de neexecutare, instanța de apel a reținut că nu a fost invocată în condițiile stabilite de părți prin art. 6.6 din contract, anume într-un termen rezonabil care să permită realizarea reviziei extinse în perioada de 84 de zile, contrar obligației de colaborare cu bună-credință deduse din prevederile art. 1170 C. civ. Criticile recurentelor-pârâte referitoare la excepția de neexecutare sunt nefondate, întrucât decizia este motivată corespunzător, cu respectarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., putând fi înțelese condițiile contractuale în care putea fi invocată această apărare. Considerentul prin care se face trimitere, cu titlu de exemplu, la anexele contractului de subantrepriză sau la contractul principal, deși nedezvoltate în sensul indicării în concret a clauzei/condiției avute în vedere, rămân la nivelul de considerente inutile, care nu afectează legalitatea soluției, din moment ce a fost indicată clauza de la art. 6.

Nu poate fi reținută nici critica privind încălcarea art. 1270 și art. 1556 C. civ., în condițiile în care instanța de apel a interpretat convenția părților ca impunând respectarea unui mecanism contractual de invocare a excepției de neexecutare care nu a fost respectat de pârâtă, iar recurentele nu au dezvoltat critici de nelegalitate prin care să demonstreze o greșeală a instanței sub acest aspect. În ceea ce privește modalitatea de încetare a contractului de subantrepriză, instanța de apel a evaluat probatoriu adresa nr. x din 17.05.2016, precum și adresele em