ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 400/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. (1) din vechiul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 6302 din 20.08.2018, Judecătoria Ploiești – secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâta C. S.A. și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Prahova, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 27.08.2018, sub același număr unic de dosar.

Prin încheierea de ședință din data de 24.09.2020, Tribunalul Prahova – secția I Civilă a amânat pronunțarea asupra cauzei, iar prin sentința civilă nr. 2191 din 08.10.2020 a respins acțiunea reclamantelor ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2656 din 18 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția I Civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul reclamantelor, fiind schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost obligată intimata-pârâtă C. S.A. la plata sumei de 37.371 RON către apelanta–reclamantă B. și la plata sumei de 31.349 RON către apelanta–reclamantă A., reprezentând despăgubiri.

A fost obligată intimata–pârâtă să acorde reclamantelor, pe viitor, despăgubiri reprezentând diferența dintre pensia pentru limita de vârstă pe care ar fi primit-o reclamantele dacă ar fi fost salariatele societății și pensia pentru limita de vârstă pe care acestea o primesc în acest moment, despăgubiri calculate pe baza punctului de pensie stabilit de expert pentru fiecare reclamantă.

A fost admisă cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expertul D..

Au fost obligate apelantele la plata onorariului de expert în cuantum de câte 1.000 RON fiecare.

A fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.400 RON reprezentând onorariu expert achitat la fond și 3.000 RON, reprezentând onorariu expert achitat în apel.

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de ședință din 4 octombrie 2022 recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit a reținut instanța de apel că "de la momentul 2008, pârâta, la calculul despăgubirilor, se raportează la nivelul salariului minim brut pe țară", aspect contrazis de înscrisurile depuse la dosar, respectiv modul de calcul, dovezi de plată despăgubiri și de mențiunile din rapoartele de expertiză, care confirmă modul de calcul al despăgubirilor civile.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că decizia civilă nr. 2656 din 18 octombrie 2022 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că în considerentele hotărârii recurate nu se menționează examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul care a fundamentat soluția adoptată. Astfel, instanța de apel nu a făcut decât să reia concluziile raportului de expertiză efectuat în apel privind modul de recalculare al pensiilor pe care le-ar fi realizat reclamantele, nearătând în motivarea soluției sale motivele pentru care a apreciat ca fiind nelegală și netemeinică hotărârea primei instanțe.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de dispozițiile art. 998 și art. 999 din vechiul C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, încălcând normele de drept material care reglementează soluționarea conflictelor de muncă, respectiv dispozițiile art. 268 și 269 din Codul muncii și art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, având în vedere declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului prin sentința civilă nr. 6302/20.08.2018 pronunțată de către Judecătoria Ploiești.

Autoarea memoriului de recurs a mai invocat încălcarea normelor de procedură privind completarea raportului de expertiză, respectiv dispozițiile art. 337 C. proc. civ., precizând că instanța de apel în mod eronat a încuviințat în apel completarea raportului de expertiză deși prima instanță a respins aceeași cerere a reclamantelor formulată la ultimul termen de judecată din 24.09.2020 în primă instanță.

S-a mai susținut de către recurenta-pârâtă că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu depășirea obiectului și limitelor procesului, stabilite prin cererea de chemare în judecată, încălcându-se astfel prevederile art. 9 C. proc. civ.

A mai arătat autoarea memoriului de recurs că instanța de apel nu a stabilit criterii obiective, clare și suficiente de calcul al despăgubirilor pentru viitor și nu a precizat nici data de la care se vor plăti aceste despăgubiri, noțiunea "pentru viitor" fiind vagă și insuficient de clară cu privire la momentul de la care curge obligația acordării despăgubirilor.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2023, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În data de 8 decembrie 2023 recurenta-pârâtă C. S.A. a depus la dosar punct de vedere la raport prin care a formulat concluzii cu privire la admisibilitatea în principiu a căii extraordinare de atac, solicitând admiterea recursului formulat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin punctul de vedere înregistrat la 20 decembrie 2023 intimatele-reclamante A. și B. au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat, conform dovezilor depuse la filele x (chitanțele seria x nr. x și 092 din 18.12.2023).

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 27 februarie 2024.

Constituită în completul de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului a cărei soluționare face de prisos examinarea pe fond a litigiului, reținând următoarele:

Recursul are ca obiect încheierea din 4 octombrie 2022 și decizia civilă nr. 2656 din 18 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în apel, într-un proces înregistrat pe rolul rolul Judecătoriei Ploiești la 14.03.2018.

Înalta Curte reține că litigiul are natura unui conflict individual de muncă, întrucât solicitarea reclamantelor, foste salariate ale pârâtei, cu privire la acordarea diferențelor salariale dintre pensia pentru limita de vârstă pe care ar fi primit-o dacă ar mai fi fost în continuare salariatele societății pârâte și pensia pentru invaliditate pe care o primesc în acest moment, ca urmare a incidentului produs la locul de muncă în anul 1985, derivă din raporturile de muncă desfășurate între titularele acțiunii și pârâtă.

Asupra naturii raporturilor juridice deduse judecății instanțele de fond au statuat în sensul că acestea sunt raporturi de muncă, iar calificarea litigiului ca fiind în materia conflictelor de muncă s-a stabilit prin sentința civilă nr. 6302 pronunțată la 20.08.2018, prin care Judecătoria Ploiești, inițial învestită, a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâta C. S.A. prin notele de ședință depuse la dosar, considerând incidente dispozițiile art. 268 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

În consecință Tribunalul Prahova – secția I Civilă, la primul termen de judecată, verificându-și propria competență în temeiul dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a constat că este competent general, material și teritorial să judece pricina în raport cu dispozițiile art. 208 și 210 din Legea nr. 62/2020, ce vizează soluționarea conflictelor individuale de muncă.

Astfel, procesul a fost judecat în primă instanță în conformitate cu prevederile art. 55 din Legea nr. 304/2004, respectiv ale art. 39 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015, emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 970/28.12.2005 "Completele pentru soluționarea, în primă instanță, a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari dintre asistenții judiciari numiți potrivit legii".

Această calificare a naturii litigiului nu a fost contestată în fazele procesuale anterioare, prin memoriul de recurs recurenta reiterând criticile formulate în fața judecătoriei cu privire la natura litigiului, considerând că acesta derivă din raporturile de muncă.

Prin urmare, statuările instanțelor de fond sub acest aspect au intrat în puterea lucrului judecat, ele nemaiputând fi reevaluate în recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în conflictele de muncă și de asigurări sociale".

În egală măsură, art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevede că "sunt hotărâri definitive [...] 4. hotărârile date în apel fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

De asemenea, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, hotărârile instanței de fond fiind supuse numai apelului, astfel cum dispune art. 214 din același act normativ.

Tot astfel, art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. prevede că "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanță sunt supuse numai apelului."

Înalta Curte reamintește că obligația instanței este de a analiza căile de atac în limitele și în condițiile impuse de legiuitor, cu respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, potrivit căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ prevăzute de lege.

Conform principiului legalității căilor de atac, consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei ".

Legalitatea căilor de atac semnifică faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Legea fundamentală arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Respectarea principiului legalității este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată respectiv a materiei juridice în care a fost formulată, Înalta Curte reține că decizia recurată are caracter definitiv de la pronunțare, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, acesta fiind suprimat în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerentele, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva încheierii din 4 octombrie 2022 și a deciziei civile nr. 2656 din 18 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Referitor la cererea intimatelor-reclamante B. și A., privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Înalta Curte constată că intimatele-reclamante au depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, aflate la dosar (chitanțele seria x nr. x și 092 din 18.12.2023).

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatelor-reclamante, în sensul obligării recurentei C. S.A. la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva încheierii din 4 octombrie 2022 și a deciziei civile nr. 2656 din 18 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. la plata către intimatele-reclamante B. și A. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2024.