ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2569/2023

Ședința publică din data de 6 decembrie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 26.11.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.R.L. și C. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 403.518,72 RON, reprezentând echivalent în bani al majorării patrimoniului pârâtelor ca efect al dobândirii și exploatării unor bunuri pentru care nu au plătit prețul convenit contractual, respectiv prin contractul de transfer active modificat prin actul adițional nr. x/31.01.2011 și actul adițional nr. x/21.01.2011 și contractul de vânzare-cumpărare din 10.03.2011, având în vedere că restituirea în natură nu este posibilă; de asemenea solicită obligarea pârâtelor la plata sumei de 404.812,19 RON cu titlu de dobândă legală penalizatoare, de la data de 28.12.2011, până la 25.11.2021 și în continuare, până la stingerea obligațiilor, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1165, 1345, 1535, 1639 C. civ., art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2013.

Pârâtele au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepțiile de netimbrare, lipsă a calității de reprezentant, prescripție extinctivă și inadmisibilitate. Pe fondul cererii, s-a susținut netemeinicia acesteia.

Prin sentința civilă nr. 1270/06.06.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția de prescripție extinctivă, fiind respinsă cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.- în insolvență, prin administrator special D. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 184/2023 din 09 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de A.

Împotriva acestei decizii, A. – în insolvență, prin administrator special D. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecare.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs recurenta-reclamantă susține că decizia recurată nu conține motivele pe care se întemeiază, conține motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei. În acest sens, recurenta arată că în motivarea deciziei sale, deși instanța de apel reține mecanismul contractual prin care creanța A. asupra C. S.A. în sumă de 403.519,72 RON, ar fi fost preluată de E., respectiv B. S.R.L. s-ar fi obligat la efectuarea acestei plăți, curtea de apel a reținut că debitorul acestei sume de bani față de A. era B. S.R.L., dar și E. Elveția. Potrivit recurentei, instanța de apel nu a analizat conținutul contractului de vânzare-cumpărare părți sociale din 10.03.2011 și nici al contractului de investiții din 11.02.2008, sens în care motivarea deciziei nu aparține judecătorului, arată recurenta. Totodată, autoarea recursului susține că instanța de apel, deși reține relația dintre E. și A., argumentația prezentată este nemotivată.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă susține că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 119/25.02.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, precum și a deciziilor autorităților intanțelor elvețiene cu privire la procedura de faliment a societății Eolica Dobrogea. În acest sens, recurenta arată că suma de 403.518,72 Euro reprezintă tranșa 3 de plată din Contractul semnat între E. și B. S.R.L. În opinia recurentei, A. nu putea interveni în relația contractuală dintre E. și B., iar acest mecanism contractual arată că B. era debitoarea E. și nu a A. De asemenea, mai arată recurenta, acest mecanism contractual a fost reținut și prin decizia civilă nr. 119/25.02.2016, prin care s-a constatat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare părți sociale din 10.03.2011, încheieat între E. și B. S.R.L., F. a preluat creanța societății A. față de C. în cuantum de 403.518,72 RON, iar B. s-a obligat să achite această creanță. Astfel, susține recurenta, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 119 din 25.02.2016, stabilind că suma de 403.518,72 RON era datorată direct de B. S.R.L. către A., și nu de către E..

O altă critică vizează încălcarea normelor de drept procesual și material.

În acest sens, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea principiilor reglementate de art. 14 și 15 C. proc. civ.. Potrivit autoarei căii de atac, instanța de apel s-a substituit lichidatorului și instanțelor elvețiene, procedând la reanalizarea declarației de creanță depusă în procedura de faliment din Elveția a E., a inventarului patrimoniului acestei societăți și a actelor de procedură efectuate în cauză, fără a pune în discuție aceste aspecte, cu încălcarea principiilor oralității si contradictorialității. Recurenta susține că instanța de apel a încălcat aceste dispoziții procedurale și a extins analiza pe fond a existenței creanței, deși avea obligația să se pronunțe strict pe excepția prescripției. Totodată, recurenta arată că instanța de apel a concluzionat că aceasta nu a realizat niciun alt demers împotriva E., fără a pune în discuția părților acest aspect.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat prevederile legii elvețiane. În opinia recurentei, legea elvețiană este legea ce guvernează contractul de investiții din 11.02.2008, contractul de vânzare-cumpărare părți sociale din 10.03.2011 și scrisoarea de angajare a răspunderii solidare din 11.02.2008, astfel încât au fost încălcate normele de drept material cu privire la termenul de prescripție care potrivit legii elvețiene este de 10 ani, și nu de 3 ani cum a reținut instanța de apel. Or, susține recurenta, instanța de apel, cu încălcarea normelor de drept aplicabile procedurilor de faliment, a nesocotit faptul că împotriva E. a fost deschisă procedura de faliment la 19.01.2019, dată începând cu care orice acțiune în pretenții împotriva acesteia putea fi valorificată doar în procedura de faliment. Așadar, data de 19.01.2019 este în interiorul termenului de prescripție indicat de instanța de judecată, respectiv 25.01.2016-25.01.2019, prin urmare acțiunea este formulată în termen, arată recurenta-reclamantă.

În final, recurenta-reclamantă critică încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1348 din C. civ. referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză. În acest sens, recurenta arată că instanța în mod nelegal a reținut că, în aprecierea prescripției dreptului la acțiune, la data de 25.01.2016 aceasta avea deschisă calea de atac împotriva debitoarei E., conform deciziei nr. 119/25.01.2016 a Curții de Apel București. Căile de atac împotriva E. s-au închis prin emiterea certificatului de pierdere din 09.02.2021 de către secția pentru proceduri de faliment G., respctiv lichidarea și radierea societății, arată recurenta. Or, doar începând cu data de 09.02.2021 s-a deschis calea unei noi acțiuni societații recurente împotriva B. S.R.L. și C. S.A., conchide autoarea căii de atac.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte au formulat note scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta-pârâtă a invocat, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea principiului contradictorialității și oralității, prevăzute de art. 14 și art. 15 C. proc. civ., susținând în esență că instanța de apel s-a substituit lichidatorului și instanțelor elvețiene, procedând la reanalizarea declarației de creanță depusă în procedura de faliment din Elveția a E., a inventarului patrimoniului acestei societăți și a actelor de procedură efectuate în cauză și a extins analiza pe fond a existenței creanței, deși avea obligația să se pronunțe strict pe excepția prescripției. Totodată, se critică faptul că instanța de apel a concluzionat că recurenta nu a realizat niciun alt demers împotriva E., fără a pune în discuția părților acest aspect.

Aceste critici nu vor fi însușite de Înalta Curte de Casației și Justiție.

Conform art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Totodată, potrivit art. 15 C. proc. civ., procesele de dezbat oral, cu excepția cazului în care legea dispune altfel sau când părțile solicită expres instanței de judecată să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.

În acest context, se constată că în ședința publică de la data de 09 februarie 2023 la care au avut loc dezbaterile, conform părții introductive a deciziei recurate nr. 184/09.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, rezultă fără echivoc că toate părțile și-au exprimat poziția procesuală, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de celelalte parți și s-au respectat drepturile și garanțiile procesuale ale părților.

În concret, reprezentantul intimatelor-pârâte B. S.R.L. și C. S.A., a arătat că deși A. susține că până în 2016 nu putea să cunoască date financiar contabile ale societății E., aceasta nu arată și încercările sale de a obține informații sub acest aspect, această pasivitate fiind invocată și prin întâmpinare. Așadar, se constată că A. putea formula apărări sub acest aspect, având în vedere prezența prin apărător în cadrul dezbaterilor.

De altfel, nici criticile referitoare la încălcarea principiului contradictorialității, în ceea ce privește susținerile potrivit cărora instanța de apel a extins analiza pe fond a existenței creanței, deși avea obligația să se pronunțe strict pe excepția prescripției, sunt neîntemeiate.

Instanța supremă constată că A., prin apelul formulat împotriva sentinței instanței de fond, a expus situația de fapt cu privire la existența creanței prin raportare la istoricul litigios dintre părți și momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, iar intimatele-pârâte, prin întâmpinarea formulată în cadrul apelului, au formulat apărări sub acest aspect. Așadar, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că instanța de apel, prin considerentele deciziei recurate, în virtutea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 477 C. proc. civ., a răspuns criticilor formulate prin cererea de apel, precum și apărărilor arătate prin întâmpinare, a analizat probele, pe baza cărora a stabilit situația de fapt și a stabilit valoarea probelor în contextul întregii probațiuni administrate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile art. 14 și art. 15 C. proc. civ., judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea principiilor contradictorialității și oralității.

În raport de aceste dispoziții legale și de considerentele care au fundamentat decizia atacată, Înalta Curte constată că toate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează momentul de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile referitoare la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu vor fi însușite de Înalta Curte, deoarece instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 2528 alin. (1) și (2) C. civ., în conformitate cu care: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri."

Aplicând prevederile art. 2517 și art. 2528 C. civ. la situația de fapt, instanța de apel a constatat că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data la care recurenta-reclamantă a cunoscut paguba și pe persoana responsabilă de aceasta, reținându-se că "sărăcirea reclamantei" se cunoștea încă de la data de 28.12.2011, dată la care chiar reclamanta arată în cererea introductivă că a intervenit scadența creanței de 403.518,72 RON, iar în ceea ce privește data la care recurenta-reclamantă ar fi putut cunoaște, cel mai târziu, persoanele responsabile de pagubă, instanța de apel a avut în vedere data pronunțării deciziei civile nr. 119/25.01.2016, prin care Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 3883/24.06.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014. Se reține că obiectul dosarului nr. x/2014 a fost reprezentat de cererea recurentei-reclamante prin care a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata aceleiași sume în cuantum de 403.518,72 RON.

Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța de apel făcând o riguroasă aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate și stabilind situația de fapt coroborat cu probele administrate în cauză, a reținut în mod legal că în cauză recurenta avea cunoștință de faptul că debitoarea sumei de 403.518,72 RON este B. S.R.L încă de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare părți sociale, respectiv 10.03.2011 sau cel mai târziu la data soluționării definitive a dosarului nr. x/2014, respectiv 25.01.2016, momente temporale în raport de care cererea de chemare în judecată, introdusă la data de 26.11.2021, apare ca fiind prescrisă.

Astfel cum s-a stabilit în doctrină și jurisprudență, prescripția extinctivă se întemeiază pe culpa titularului unui drept subiectiv care neglijează exercițiul acestuia înăuntrul termenului legal, având caracter de sancțiune, sens în care Înalta Curte reține că în mod legal a constatat Curtea de apel că deși recurenta-reclamantă se referă la acte de procedură obținute în cadrul procedurii de faliment al societății E., nu a probat că în cadrul termenului de prescripție de 3 ani, calculat începând cu data de 25.01.2016, ar fi adresat vreo solicitare societății E. cu privire la debitul în cuantum de 403.518,72 RON ce ar fi trebuit să fie achitat de către B. S.R.L.

Așadar, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile prin care recurenta susține că prezentului litigiu îi este aplicabilă legea elvețiană, în sensul că termenul de prescripție urmează a fi calculat potrivit legii străine, precum și criticile prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 1348 C. civ., cu privire la caracterul subsidiar al cererii privind îmbogățirea fără justă cauză, Înalta Curte le va înlătura, acestea fiind invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs, nefăcând obiectul susținerilor din cadrul cererii de apel, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la criticile recurentei prin care se susține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 119/2016 pronunțată la 25.01.2016 de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2014, instanța supremă reține că acestea sunt neîntemeiate.

Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata aceleiași sumei de bani, respectiv 403.518,72 RON, iar prin sentința civilă nr. 3883/24.06.2015, pronunțată de Tribunalul București și rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 119/25.01.2016 a Curții de Apel București, s-a reținut că potrivit contractului de vânzare cumpărare părți sociale din data de 10.03.2011, încheiat între E. și B. S.R.L., F. a preluat creanța societății Eolica Dobrogea S.R.L față de intimata-pârâtă C. în cuantum de 403.518,72 RON, iar intimata B. s-a obligat să achite această creanță.

În egală măsură, se constată că în prezenta cauză, instanțele de fond au soluționat cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune al societății A., chiar dacă s-a reținut că în dosarul nr. x/2014 instanțele au statuat că potrivit contractului de vânzare cumpărare părți sociale din data de 10.03.2011, F. a preluat creanța societății Eolica Dobrogea S.R.L față de intimata-pârâtă C., iar societatea B. s-a obligat să achite această creanță.

Într-o altă exprimare, Înalta Curte reține că în mod corect prin decizia recurată instanța de apel a analizat prescripția în raport de considerentele hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2014, reținând că recurenta-reclamantă ar fi putut cunoaște persoanele responsabile de pagubă, cel mai târziu la data pronunțării deciziei din apel în dosarul nr. x/2014, respectiv la data de 25.01.2016 și a constatat prescris dreptul material la acțiune al societății recurente.

Așadar, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate.

Referitor la susținerile prin care se arată că decizia recurată nu conține motivele pe care se întemeiază, conține motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât autoarea căii de atac nu argumentează de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de curtea de apel.

Totodată, cu privire la susținerile recurentei prin care arată că instanța de apel nu motivează raporturile contractuale dintre E. și A., instanța supremă reține că autoarea căii de atac nu argumentează concret în ce constă lipsa motivării sub acest aspect, sens în care nici aceste critici nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin administrator special D. împotriva deciziei nr. 184/2023 din 9 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Referitor la cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta H. S.R.L. în sprijinul recurentei, instanța supremă reține următoarele:

Având în vedere că cererea de intervenție este o cerere incidentală grefată pe cererea principală, fiind astfel o simplă apărare, iar după admiterea în principiu a acesteia, instanța de judecată o admite sau o respinge în funcție de soluția dată asupra cererii principale, în temeiul art. 61 alin. (3) și art. 67 C. proc. civ., față de soluția pronunțată în prezenta cauză, respectiv respingerea recursului ca nefondat, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de intervenție accesorie formulată de H. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin administrator special D. împotriva deciziei nr. 184/2023 din 9 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta H. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2023.