ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1892/2023
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1892/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023
Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 2 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.099.100 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.599.100 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 30 ianuarie 2009 și valoarea de 345.315 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 1.013 mp situat în Craiova, str. x, jud. Dolj, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.
La data de 6 octombrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 1742 din 14 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins cererea privind pe reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă.
Hotărârea instanței de apel
Prin decizia civilă nr. 1073A din 30 iunie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a anulat sentința apelată și a reținut cauza, pentru judecarea procesului pe fond, stabilind termen de judecată la data de 27 octombrie 2022.
Prin decizia civilă nr. 1777 din 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, acțiunea introdusă de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Calea de atac promovată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1777A din data de 24 noiembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român.
Invocând motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurentul - reclamant Ministerul Finanțelor a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel pentru a se dispune admiterea apelului pe care l-a declarat, cu consecința modificării hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ. De asemenea, încalcă dispozițiile art. 1241 din C. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Astfel, a arătat că a învederat instanțelor de judecată (primei instanțe și celei de apel) – chiar prin cererea de chemare în judecată – împrejurarea că, în cadrul probei cu înscrisuri, a depus, printre altele, acte în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269 și art. 270 din C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrisurile au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
A precizat că "a dovedi" sau "a proba" înseamnă, într-o accepțiune generală, a stabili realitatea unei afirmații, a demonstra că o susținere corespunde adevărului, a arăta cu argumente existența sau inexistența unui fapt sau a unei situații; în drept, termenul probă are mai multe accepțiuni, în speță, interesând, din punctul său de vedere, sensul de mijloc de probă, prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, în acest sens fiind art. 1170 din vechiul C. civ.
În speță, prin înscrisuri, se înțeleg adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata - pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate, anterioare ivirii litigiului și care oferă garanții de sinceritate și exactitate.
A mai susținut și că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act legal întocmit, astfel că, din această împrejurare rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris care emană de la un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte din prezenta cauză). Efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei – cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.
În raport de dispozițiile art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ. în materie de contracte), înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, s-a bucurat/se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare. În prezenta cauză, cea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Reiterând faptul că înscrisurile pe care le-a depus la dosar au fost înaintate Ministerului Finanțelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, arată și că acestea reprezintă înscrisuri autentice, în înțelesul dispozițiilor art. 269 din C. proc. civ., iar partea adversă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității.
Din actele dosarului rezultă că intimata - pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de experți și transmise Ministerului Finanțelor, spre valorificare, aceasta fiind cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului (reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată ulterior) și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia.
Instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul lor, valoare care i-a fost transmisă chiar prin actele care emană de la intimata - pârâtă și care au fost depuse la dosarul cauzei. Ca atare, a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării dispozițiilor art. 269 - art. 271 din C. proc. civ., precum și ale art. 1171 din C. civ. (art. 1241 din noul C. civ.).
Recurentul arată că, în opinia sa, instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității, încălcând prevederile art. 9 din C. proc. civ., întrucât nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus, în condițiile în care intimata - pârâtă nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora. Consideră că, în acest mod, instanța s-a substituit intimatei - pârâte, prin încuviințarea unei apărări pe care această parte nu a formulat-o.
În opinia sa, decizia încalcă dispozițiile art. 269-270 și art. 9 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ dar și dispozițiile art. 1241 din C. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În consecință, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.
Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în termen procedural, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, și, în subsidiar, ca nefondate.
Procedura în fața instanței de recurs
Prin rezoluția din 3 aprilie 2023, s-a fixat termen de judecată, pentru soluționarea recursului, la data de 26 octombrie 2023, acesta fiind ulterior preschimbat la 1 noiembrie 2023.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a invocat nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 și a celor ale art. 269-271 din același act normativ întrucât a încălcat principiile care stau la baza procesului civil și a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata - pârâtă.
Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile care provin de la intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, acestea având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului.
Înalta Curte reține că potrivit principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.
Potrivit dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ. "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."
Iar potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Această regulă este dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din același act normativ, care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.
Prin urmare, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către reclamant, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, fiind obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.
Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul - reclamant nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunțate, câtă vreme analiza s-a circumscris argumentelor inserate în cererea dedusă judecății.
Astfel, instanța de apel, judecând pricina pe fond (după admiterea apelului declarat de recurentul - reclamant împotriva sentinței tribunalului, anularea acesteia și reținerea cauzei pentru judecarea pe fond a procesului), a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei - pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați – în calitate de prepuși ai autorității pârâte, cât și în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susținerea cererii a depus acte ce emană de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 269 și art. 270 din C. proc. civ.
Instanța de apel a reținut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei - pârâte și a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerințe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.
Din cererea de recurs reiese că se cere instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, și să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2010, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susține că din actele ulterioare anului 2010, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei - pârâte cu privire la conținutul și concluziile celui de al doilea raport de evaluare.
Înalta Curte reține că împrejurările învederate de recurent nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului și transformarea acestuia în apărătorul uneia dintre părți, așa cum se susține. De asemenea, nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilității.
Instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că diferența de valoare pretinsă de reclamant, rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite și care au aceeași valoare probatorie.
Așa cum rezultă din dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, respectiv sub denumirea de principiul nemijlociri.
Rapoartele de expertiză în cauză, nefiind întocmite în cursul procesului civil, nu pot avea valoarea probatorie a unor expertize judiciare. Cu toate acestea, ele au valoarea probatorie a unor înscrisuri, care dau naștere unor prezumții judiciare în sensul situațiilor care le conțin.
Față de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanța de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor și a concluzionat că cel de-al doilea nesocotește dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare.
A da o valoare absolută unor înscrisuri depuse, care în opinia recurentului probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor și a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.
În plus, susținerile privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală.
Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanțelor de fond, potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.
Pe de altă parte, nu se poate reține o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speță, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente și probe aduse de către acesta, în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
De altfel, susținerile referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluția instanței de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului.
Prin urmare, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurenți, atât din perspectiva dispozițiilor art. 9 cât și a celor ale art. 269-271 din același act normativ.
În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susține încălcarea dispozițiilor art. 1241 noul C. civ.
În ceea ce privește aplicarea greșită a acestor dispoziții legale referitoare la forța probatorie a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele expuse anterior.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de recurentul - reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1777 A din 24 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1777 A din 24 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2023.