ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2628/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la 15 iulie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 6.471.957 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren având suprafața de 45.803 mp, situat în municipiul Hunedoara, zona Piața Obor, ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. x, și valoarea de 7.603.300 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 16 februarie 2010 întocmit de A. S.A., actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1751 din 15 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, și a respins în consecință cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1815A din 5 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1751 din 15 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1815A din 5 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de prim control judiciar, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Prezentând în mod comparativ considerentele primei instanțe și considerentele instanței de apel cu privire la momentul de la care curge prescripția, recurentul a apreciat că există contradicție vădită între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului declarat de reclamant. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripție. A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că reclamantul avea la dispoziție elementele pe baza cărora putea avea reprezentarea producerii unei pagube de la momentul la care titlul de conversie a fost comunicat Fondului Proprietatea, la care Statul Român deținea la acel moment calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în forma de la momentul emiterii actelor administrative respective. Recurentul a susținut că o condiție esențială pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu, care trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege, or, cât timp prima instanță a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. În al doilea rând, a menționat că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În plus, cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. A pretinde că cei doi reprezentanți aveau sau ar fi trebuit să aibă o competență profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluarea imobilelor expertizate, depășește cadrul legal stabilit de legiuitor. Astfel, a concluzionat că nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia la data omologării raportului de expertiză și emiterii titlului de despăgubire, așa cum în mod greșit reține instanța de apel. Recurentul a subliniat că nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Pe de altă parte, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare și identificarea celor întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare și reevaluarea de către un evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, pentru stabilirea prejudiciului produs. Din aceste motive, recurentul a apreciat că se afla în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel. A mai arătat că, din analiza circumstanțelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepușenie: cel născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19 februarie 2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 februarie 2020, emise de pârâtă, prin care s-a învederat diferența dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei și a invocat excepția inadmisibilității recursului, întrucât reclamantul înțelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia civilă nr. 862A din31 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021). II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente: Printr-o primă critică, încadrată de recurentul-reclamant pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a fost invocată contradicția între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului ca nefondat, ceea ce înseamnă că, în opinia părții, motivarea instanței nu justifică soluția pronunțată, respectiv de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă. Critica este nefondată. Considerentele contradictorii sunt cele din cuprinsul cărora nu pot fi stabilite argumentele de fapt și de drept ce au fundamentat soluția pronunțată, determinând imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, nu se poate reține că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanța de apel a înfățișat, într-o manieră clară și coerentă, argumentele de fapt și de drept pe care le-a avut în vedere la pronunțarea soluției de respingere, ca nefondat, a apelului, în urma reținerii caracterului întemeiat al excepției prescripției dreptului material la acțiune, chiar dacă prin raportare la alt moment de început al curgerii termenului de prescripție decât cel care a fost reținut de către prima instanță. Din moment ce s-a constatat că prima instanță a admis, în mod corect, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, soluția care se impunea era cea de respingere, ca nefondat, a apelului, fără a se putea susține că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii. Astfel, reclamantul a criticat hotărârea primei instanțe din perspectiva soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, afirmând că momentul de început al cursului termenului este altul decât cel reținut de către prima instanță. Având a dezlega această critică, instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe și a respins apelul, reținând în considerente un alt moment de început al cursului prescripției, în raport cu care soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune apare ca fiind corectă. O atare conduită este permisă de lege, fiind în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., din moment ce, procedând la o nouă judecată, în limitele efectului devolutiv al căii de atac, instanța de apel poate păstra soluția prime instanțe, însă pentru alte considerente. De altfel, instanța de apel a arătat explicit că unele dintre considerentele deciziei sale vor suplini motivarea primei instanțe și că, întrucât raționamentul juridic conduce la aceeași concluzie, cea a temeiniciei excepției prescripției dreptului material la acțiune, urmează a fi menținută hotărârea primei instanțe. Prin urmare, cum criticile recurentului nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să argumenteze soluția dată excepției prescripției extinctive, nu poate fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Luând în examinare critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție, Înalta Curte reține că este, de asemenea, nefondată. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a diferențiat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondată și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul putea și trebuia să cunoască producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x din 18 februarie 2020, emisă de pârâtă). Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de suma constând în diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 16 februarie 2010 întocmit în dosarul nr. x de A. S.A., actualizată cu indicele de inflație și dobândă legală. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, cât și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea ca prescrisă, soluția instanței de fond fiind confirmată de Curtea de Apel București. Instanța de apel a reținut că momentul la care apelantul-reclamant putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este acela al comunicării titlului de conversie nr. 1568 din 17 septembrie 2010 către Fondul Proprietatea, la care Statul Român deținea la acel moment calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x din 18 februarie 2020, emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Contrar argumentelor recurentului, textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanța de apel stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x din 18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanțelor a fost informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010, recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare, nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. Pe acest aspect, relevante sunt considerentele din Decizia în interesul legii nr. 19/2019, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, prin care instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator și angajat), dar raționamentul și argumentele reținute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis și altor tipuri de raporturi juridice, întrucât există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. De altfel, prin Decizia nr. 39/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curții de Apel Constanța ca inadmisibilă, s-a apreciat că dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate și cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuție, nefiind necesar să se pronunțe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice și aceeași soluție. Prin Decizia nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data comunicării adresei nr. x din 18 februarie 2020, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Nefondată este și critica că, în raport cu prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru producerea prejudiciului pentru fapte ce aparțin instituțiilor acestuia, în materie fiind aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora statul are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. De asemenea, recurentul a considerat că nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții lor, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Sub acest aspect, se reține că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor, iar nu statului, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă reclamantului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, statul, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Totodată, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Or, în prezenta cauză, instanța nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. În ceea ce privește argumentul invocat de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 310 din 16 februarie 2023, pronunțată de instanța supremă în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași chestiune precum cea invocată și prin motivele prezentului recurs, însă, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, care să împiedice judecarea cauzei, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.