ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2337/2023

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 12 noiembrie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 956.601 RON, reprezentând diferența dintre valoarea 1.704.200 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 06.10.2009 întocmit de către expertul evaluator A. în dosarul nr. x C. civ. și valoarea de 747.599 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului în suprafață de 1.602 mp situat în municipiul Sibiu, județ Sibiu, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 813 din 20 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocată din oficiu.

A respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în garanție a PFA A., B., C., D. și E..

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

A respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin decizia civilă nr. 679 A din 9 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva sentinței civile nr. 813 din 20 mai 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva deciziei civile nr. 679 A din 9 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În aplicarea acestor norme de drept material, Curtea a reținut că "momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau cel la care au fost emise titlurile de conversie de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ci la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate."

Instanța de apel a reținut în mod eronat că "un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, astfel cum au fost indicate în cererea de apel (. . . . . . . . . .), precum și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, cât și, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acționa în instanță la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958."

Argumentele instanței de control judiciar, ce stabilesc momentul obiectiv al începutului curgerii prescripției în raport de controlul pe care Guvernul și/sau Ministerul Finanțelor îl puteau efectua asupra activității intimatei-pârâte, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei - eventualele abateri de la legalitatea și regularitatea întocmirii rapoartelor ințiale de evaluare nu generează, per se, un prejudiciu.

Chiar dacă ministerul/guvernul ar fi auditat activitatea autorității pârâte în intervalul de 3 ani considerat de instanța de apel ca rezonabil, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni:

- verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare;

- reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Recurentul era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. F.. În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia.

Prin urmare, recurentul era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel.

Rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoștiințat recurentul despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Raționamentul care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune are la origine interpretarea eronată a unor considerente din Decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, deoarece argumentarea și concluzia instanței supreme se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ținând cont de specificul relațiilor de muncă, pe când în speță se aplică materia de drept comun.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza existenței unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate.

Astfel, precizează că prin sentința civilă nr. 813 din 20 mai 2022 pronunțată de Tribunalul București, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța fondului reținând că păgubitul Statul Român trebuia și putea să cunoască prejudiciul de la data emiterii titlurilor de conversie.

Prin hotărârea recurată, instanța de apel a respins apelul formulat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor și, fără a modifica sentința, a reținut că "momeul de la care începe să curgă termenul de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau cel la care au fost emise titlurile de conversie de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate."

Recurentul-reclamant apreciază că există o contradictorialitate vădită între consderentele deciziei recurate, meținerea ca legală și temeinică a sentinței primei instanțe și soluția de respingere ca nefondat a apelului declarat de apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului Român.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se folosește de un argument deja statuat în mod definitiv.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prealabil, în ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a recursului, invocată de intimata-pârâtă, în sensul că în acest gen de litigii au fost pronunțate soluții similare, se reține că aceasta nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanța de recurs nu este ținută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudență, astfel încât exercițiul căii de atac nu poate fi restricționat din perspectiva invocată de către aceasta.

Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse:

Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul pretinde că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente contradictorii întrucât, deși menține soluția în ce privește prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, modifică considerentele sentinței și stabilește un alt moment de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Contrar susținerilor recurentului, considerentele enunțate nu sunt contradictorii și nu se circumscriu motivului de recurs invocat. Recurentul-reclamant pretinde că ar exista o inconsecvență în argumentarea motivării, respectiv o motivare contradictorie între considerentele hotărârii recurate, menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond și dispozitivul deciziei atacate, privind respingerea, ca nefondat, a apelului promovat. O atare soluție este legală, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, procedând la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac, fiind readuse în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanță, curtea de apel poate substitui considerentele sentinței atacate, păstrând totuși soluția tribunalului.

Considerentele contradictorii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului reclamantului.

De asemenea, se observă și că pretinsa contradictorialitate invocată de către recurent, prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menționat, accepțiunea dată de recurent fiind deturnată de la sensul normei care o consacră.

Drept urmare, se constată că reținerea, de către instanța de apel, ca moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, data la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate (în loc de data la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau data la care au fost emise titlurile de conversie de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cum a reținut prima instanță), nu este în măsură să reprezinte o motivare contradictorie de natură a atrage casarea deciziei atacate, din moment ce acest fapt nu era de natură a conduce la o altă soluție decât cea dată prin dispozitivul deciziei recurate, de respingere a apelului formulat și de menținere, astfel, a soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, termenul de prescripție fiind considerat împlinit și în raport de acest termen.

Din moment ce considerentele hotărârii primei instanțe și ale deciziei recurate converg în susținerea admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al recurentului, iar dreptul material la acțiune este prescris indiferent de momentele de referință la care s-au raportat instanțele devolutive, nu se poate reține motivarea contradictorie pretinsă de către recurent. Ca atare, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind nefondate.

Cea de-a doua critică de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac, circumscrisă motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001 a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Decizia de despăgubiri nr. 7146/2009 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010) recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2010 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

În egală măsură, considerentele anterior reținute sunt aplicabile și în cazul Curții de Conturi a României, instituție care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 679 A din 9 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 679 A din 9 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2023.