ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2336/2023

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 382.205 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective și a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății), reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafață de 652 mp situat în Pitești str. x județul Argeș și valoarea de 643.310 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/2009.

Prin sentința civilă nr. 1037 din 17 iunie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

A respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin decizia civilă nr. 90A din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1037 din 17 iunie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva deciziei civile nr. 90A din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza existenței unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, arătând că instanța de apel, deși modifică concluziile și considerentele primei instanțe, menține ca legală și temeinică sentința și respinge, ca nefondat, apelul promovat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Astfel, contrar aspectelor reținute de instanța de fond (care a reținut că reclamantul putea sau trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de el de la data emiterii Deciziei nr. 7974/24.03.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), instanța de apel apreciază că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție în cauză este momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi prin decizia nr. 10/10.10.2013, respectiv momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București.

Recurentul-reclamant apreciază că există o contradictorialitate vădită între consderentele deciziei recurate, meținerea ca legală și temeinică a sentinței primei instanțe și soluția de respingere ca nefondat a apelului declarat de apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului Român.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2525 C. civ.

În aplicarea acestor norme de drept material, Curtea a reținut că: " Întrucât în baza raportului întocmit, Curtea de Conturi a emis decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea apreciază că momentul rămânerii definitive a acestei decizii (prin respingerea acțiunii formulate de ANRP prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal) reprezintă momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea."

Instanța de apel a reținut în mod greșit că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia este momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi prin decizia nr. 10/10.10.2013, respectiv momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București.

Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză cât și organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite și, pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, reclamantul din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel.

În cauză se disting următoarele raporturi de prepușenie:

- raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză;

- raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 30.03.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/26.03.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care recurentul a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Raționamentul instanței de fond, cât și al instanței de apel, care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Înalta Curte a fost chemată să soluționeze în materia dreptului muncii, consecința aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, în privința momentului de la care se naște dreptul la acțiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă.

Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acțiune.

În speța analizată, dat fiind specificul relațiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naște dreptul la acțiune data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiții subiective.

Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt deslușite de către Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei și s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate. Astfel, în decizia menționată, în urma analizării speței, Înalta Curte nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naște dreptul la acțiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba și nu momentul la care a fost descoperită existența prejudiciului de către Curtea de Conturi.

Prin urmare, analiza, argumentarea și concluzia Înaltei Curți se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ținând cont de specificul relațiilor de muncă. În schimb, în speță, ne aflăm în materia dreptului comun.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se folosește de un argument deja statuat în mod definitiv.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prealabil, în ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a recursului, invocată de intimata-pârâtă, în sensul că în acest gen de litigii au fost pronunțate soluții similare, se reține că aceasta nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanța de recurs nu este ținută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudență, astfel încât exercițiul căii de atac nu poate fi restricționat din perspectiva invocată de către aceasta.

Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse:

Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul pretinde că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente contradictorii întrucât, deși menține soluția în ce privește prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, modifică considerentele sentinței și stabilește un alt moment de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Contrar susținerilor recurentului, considerentele enunțate nu sunt contradictorii și nu se circumscriu motivului de recurs invocat. Recurentul-reclamant pretinde că ar exista o inconsecvență în argumentarea motivării, respectiv o motivare contradictorie între considerentele hotărârii recurate, menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond și dispozitivul deciziei atacate, privind respingerea, ca nefondat, a apelului promovat. O atare soluție este legală, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, procedând la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac- fiind readuse în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanță- instanța de apel poate substitui considerentele sentinței atacate, păstrând totuși soluția tribunalului.

Considerentele contradictorii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului reclamantului.

De asemenea, se observă și că pretinsa contradictorialitate invocată de către recurent, prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menționat, accepțiunea dată de recurent fiind deturnată de la sensul normei care o consacră.

Drept urmare, se constată că reținerea, de către instanța de apel, ca moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, data rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi prin decizia nr. 10/10.10.2013, respectiv momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București (în loc de data la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), nu este în măsură să reprezinte o motivare contradictorie de natură a atrage casarea deciziei atacate, din moment ce acest fapt nu era de natură a conduce la o altă soluție decât cea dată prin dispozitivul deciziei recurate, de respingere a apelului formulat și de menținere, astfel, a soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, termenul de prescripție fiind considerat împlinit și în raport de acest termen.

Din moment ce considerentele hotărârii primei instanțe și ale deciziei recurate converg în susținerea admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al recurentului, iar dreptul material la acțiune este prescris indiferent de momentele de referință la care s-au raportat instanțele devolutive, nu se poate reține motivarea contradictorie pretinsă de către recurent. Ca atare, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind nefondate.

Cea de-a doua critică de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac, circumscrisă motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001 a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Decizia de despăgubiri nr. 7974/2009 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/26.03.2021), prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010) recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/26.03.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2010 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

În egală măsură, considerentele anterior reținute sunt aplicabile și în cazul Curții de Conturi a României, instituție care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 90A din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 90A din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2023.