ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2170/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 8 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Finanțelor, în nume propriu, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), obligarea acesteia la plata sumei de 1.698.159 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.919.217 RON stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 29 iulie 2009 întocmit de S.C. A. pentru imobilul situat în Tulcea, str. x, colț cu strada x, jud. Tulcea, și valoarea de 221.058 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare pentru același imobil prin raportul de expertiză din 6 august 2020 întocmit de S.C. B.. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată până la data plății efective a debitului. Prin întâmpinarea depusă la 13 decembrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitând respingerea acesteia ca prescrisă. În subsidiar, a formulat concluzii de respingere a acțiunii ca neîntemeiată. La 14 februarie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. A.. La rândul său, chemata în garanție S.C. A. a chemat în garanție societatea C.. Prin întâmpinare, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția tardivității cererii de chemare în garanție.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 571 din 18 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea formulată de reclamant ca prescrisă. În practicaua sentinței menționate se regăsește soluția tribunalului cu privire la admiterea excepției tardivității cererii de chemare în garanție formulate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și soluția de respingere a cererii de chemare în garanție formulate de S.C. A. a S.C. C..

Hotărârile instanței de apel Prin decizia nr. 1438 din 13 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 571 din 18 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății. A anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru judecarea procesului pe fond. Prin decizia nr. 1940A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recursurile 4.1 Recursul reclamantului Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 9 și art. 269-271 din acest act normativ. A menționat că a învederat instanțelor de judecată faptul că a depus, în cadrul probei cu înscrisuri, anumite scripte în privința cărora erau incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., întrucât erau înaintate Ministerului Finanțelor de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A specificat că, în drept, termenul "probă" are mai multe sensuri, în cazul de față interesând mijlocul de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi existența unui raport juridic, art. 1170 din C. civ. de la 1864 stipulând că dovada acestuia se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia dintre părți și prin jurământ. Recurentul a considerat că prin "înscrisuri" se înțeleg adresele ce fac referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, imprimate pe hârtie de către intimata-pârâtă și transmise Ministerului Finanțelor, și care sunt relevante sub aspectul informațiilor pe care le dețin, necontestate anterior ivirii litigiului, și care oferă garanții de exactitate. A precizat că înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat, întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit normelor C. civ., până la proba contrară, ce revine persoanei care îl contestă. A menționat că, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate prin înscrisurile depuse cu titlu de probe (cu precădere cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, de la care acestea emană, înscrisurile fiind autentice, în înțelesul art. 269 C. proc. civ. Pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității. Însă, pârâta nu a efectuat un astfel de demers, care să reflecte intenția sa de a contesta actele întocmite de evaluatorii D./SC B., transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare. A precizat că pârâta a fost cea care l-a încunoștințat despre existența și întinderea prejudiciului, reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită prin expertiza efectuată de S.C. B., solicitându-i să întreprindă demersuri pentru recuperarea prejudiciului. Astfel, instanța de apel trebuia să țină cont de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului relevat, despre care a fost încunoștințată prin actele emise de intimata-pârâtă. A menționat că la dosar a fost depusă corespondența prin care pârâta a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat, 1.698.159 RON, diferența dintre evaluarea inițială și cea finală. Cât timp instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei - în condițiile în care intimata-pârâtă, ANRP, nu a contestat respectivele înscrisuri și nu s-a înscris în fals împotriva acestora - recurentul a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o. Corelativ motivelor invocate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și în baza pct. 8 al acestui articol, recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1241 C. civ., menționând că înscrisul autentic, din perspectiva forței probante, se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, celui care îl contestă revenindu-i sarcina probei contrare. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor pe care le-a depus la dosar și care au fost înaintate Ministerului Finanțelor chiar de către intimata pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Acest aspect a fost apreciat că echivalează cu lipsa examinării pretențiilor sale, astfel că hotărârea nu este suficient motivată. Recurentul a invocat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de care a susținut că hotărârea pronunțată în apel nu este suficient motivată, instanța neîndeplinindu-și obligația de a arăta argumentele ce i-au format convingerea, care trebuiau să se raporteze la susținerile recurentului, dar și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. A apreciat că obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție, respectiv de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Însă dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. 4.2 Recursul incident al chematei în garanție S.C. Salina SRL În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia intermediară nr. 1438 din 13 octombrie 2022, precum și decizia nr. 1940A din 15 decembrie 2022 au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 153 C. proc. civ., referitoare la citarea părților, respectiv a persoanelor chemate în garanție, fiind lovite de nulitate, conform art. 175 alin. (2) din acest act normativ. Recurenta a arătat că cererea reglementată la art. 72 și următ. C. proc. civ., oferă posibilitatea persoanei chemate în garanție, devenită parte în proces, să administreze probele necesare și să formuleze toate apărările în sprijinul părții interesate în toate etapele judecății, inclusiv în apel. Or, în lipsa citării, recurenta a fost împiedicată să formuleze și să susțină apărări în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și pe fondul cauzei, în mod greșit reținând instanța de apel că raportul de evaluare nu a fost întocmit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare. Invocând în drept cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia intermediară este insuficient motivată, întrucât instanța de apel nu a analizat situația de fapt și de drept expusă în apărările formulate în cursul judecății, limitându-se să preia apărări din cadrul apelului. Prin criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia intermediară nr. 1438 din 13 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 referitoare la prescripție, ale Legii nr. 247/2005, instanța de apel admițând apărările formulate de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, referitoare la momentul începerii curgerii termenului general de prescripție ca fiind de la data înregistrării adresei nr. x/07.08.2020 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Invocând dispozițiile art. 1, art. 3, art. 7 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta a susținut că momentul la care reclamanții au luat sau trebuiau să ia cunoștință de fapta ilicită a fost cel la care s-a verificat și omologat raportul de evaluare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care avea atribuții în acest sens și care își desfășura activitatea în numele statului, neexistând nici un temei egal care să justifice stabilirea acestui moment ca fiind cel a primirii de către reclamanți a adresei nr. x/18.01.2021, emise de pârâtă. Recurenta a învederat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 3, art. 13 lit. 3, art. 13 1 , art. 14 1 alin. (4), (5) și 6, art. 16 alin. (6) și (7) și art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care era în vigoare la data producerii pretinsei fapte ilicite și a menționat că, de vreme ce actele administrative emise în dosarul de despăgubire nr. x au fost comunicate direcțiilor competente din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, ar fi putut fi contestate în condițiile Legii nr. 554/2004 de către orice persoană sau autoritate publică interesată, inclusiv de către reclamanți, care nu au înțeles să exercite acest drept. A învederat că în perioada săvârșirii faptei ilicite, cât și a prejudiciului, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților era în subordinea Ministerului Finanțelor, iar Statul Român a fost reprezentat în procesul de despăgubire prin membrii desemnați în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, Statul Român și Ministerul Finanțelor au avut atribuții în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv și care nu au putut fi restituite în natură, statul fiind parte în procedura administrativă finalizată prin emiterea deciziei de despăgubire, reglementând procedura acordării măsurilor compensatorii și având obligația să urmărească derularea acesteia și să controleze instituțiile implicate în implementarea procedurii. Recurenta a afirmat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale mai sus enumerate, considerând că reclamanții au avut cunoștință despre existența unui prejudiciu rezultat prin săvârșirea unei fapte ilicite în anul 2009, mult mai târziu emiterii adresei din 7 august 2020. O atare interpretare ar da posibilitatea reclamantului să promoveze acțiunea civilă la orice dată, după un interval de timp prea mare de la data săvârșirii faptei ilicite, pornind de la emiterea unei simple adrese. A precizat că pârâta este o instituție înființată de stat în contextul procesului de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de statul comunist, statul neputându-se disocia de instituțiile sale și neputând pretinde că nu a avut atribuții de control a unei instituții pe care a înființat-o. Recurenta a susținut că, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție a sa, dreptul material la acțiune este prescris, raportul realizat cu pârâta fiind de natură contractuală. A arătat că, în dosarul nr. x/2018, finalizat prin decizia civilă nr. 374A din 28 decembrie 2020 a Tribunalului Galați, a intrat în puterea lucrului judecat faptul că pentru atragerea răspunderii sale civile contractuale în baza contractului cadru nr. x/2008, pe temeiul căruia a fost întocmit raportul de evaluare în dosarul de despăgubire nr. x este împlinit termenul de prescripție în conformitate cu dispozițiile alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 8 martie 2023, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, susținând că acesta nu este temeinic motivat și arătând că recurenții-reclamanți s-au prevalat de decizia nr. 862A/31.05.2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată într-o speță similară, și că, potrivit considerentelor acesteia, raportat la momentul subiectiv ori obiectiv, prescripția era împlinită la data introducerii acțiunii. Prin întâmpinarea la recursul principal, formulată la 28 martie 2023, recurenta-chemată în garanție a solicitat anularea acestuia pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a formulat concluzii de respingere a acestuia, ca nefondat. La 29 martie 2023, recurenta-chemată în garanție a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte, solicitând respingerea excepției de inadmisibilitate, ca nefondate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție 6.1 Examinând recursul recurentului-reclamant prin prisma dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele argumente: În susținerea nelegalității deciziei recurate, invocate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 și a celor prevăzute de art. 269-271 C. proc. civ., ce rezidă în refuzul de a da valența probatorie cuvenită unor înscrisuri ce i-au fost comunicate de către pârâtă, respectiv aceea de înscrisuri autentice, față de care nu s-a formulat o cerere de înscriere în fals și care relevau existența prejudiciului ce s-a solicitat a fi reparat prin inițierea litigiului pendinte. Aceste critici, examinate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea nerespectarea regulilor de procedură ce atrag sancțiunea nulității, nu sunt fondate. Pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca părții să îi fie produsă o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură lovit de nulitate. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia. Astfel, nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată corelativ actelor de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Raportând susținerile din recurs la dispozițiile legale enunțate, precum și la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte notează că principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în acest sens statuându-se prin prevederile art. 9 C. proc. civ. Dispozițiile art. 22 C. proc. civ. consacră expres rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligația să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale. Alin. (7) al articolului menționat prevede că, "Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama de, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință". În cauză, recurentul a dedus judecății o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei 1.698.159 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.919.217 RON stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 29 iulie 2009 întocmit de S.C. A. pentru imobilul situat în Tulcea, str. x, jud. Tulcea, și valoarea de 221.058 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare pentru același imobil, prin raportul de expertiză din 6 august 2020 întocmit de S.C. B., precum a dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată până la data plății efective a debitului principal. Pentru a dovedi motivele cererii, recurentul a depus la dosar înscrisuri (despre care a pretins în recurs că se circumscriu dispozițiilor art. 269-270 C. proc. civ.), arătând că i-au fost înaintate de către pârâtă (raportul de evaluare nr. x/29.07.2009 întocmit de S.C. A., raportul de verificare nr. x a raportului menționat; raportul de evaluare întocmit de S.C. B. S.R.L. la 06.08.2020, titlul de conversie nr. x/16.10.2009, titlurile de plată aferente și decizia de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 5629/03.09.2009). Invalidând soluția instanței de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune prin admiterea apelului și evocând fondul după anularea sentinței, curtea de apel a considerat că este necesar să verifice, în raport de susținerile apelantului (care a contestat prescripția dreptului material la acțiune) și pe baza probatoriului administrat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepușilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor). Examinând, în aceste condiții cauza, curtea a concluzionat că prepușii pârâtei aveau obligația de a verifica dacă raportul inițial întocmit corespunde standardelor internaționale de evaluare și respectă cerințele Legii nr. 247/2005. Analizând comparativ cele două rapoarte de expertiză, curtea a reținut că ambele prezintă deficiențe în ceea ce privește determinarea valorii despăgubirii imobilului expertizat, fiind întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare și cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, și apreciind că niciuna dintre aceste lucrări de specialitate nu este aptă să ateste prejudiciul invocat. Curtea a reținut că, deși există o faptă ilicită săvârșită de către expert și de prepușii pârâtei, care nu au accesat bazele de date care cuprindeau vânzări efective a unor imobile similare în anul 2009, prejudiciul reclamat nu a fost dovedit, deși recurentului îi revenea sarcina probei. Potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei revine celui care face o susținere în cursul procesului, proba reprezentând mijlocul juridic prin care se stabilește existența unui act sau fapt juridic, precum și a dreptului subiectiv și obligației civile aferente. Or, în cauză, titularul acțiunii este recurentul, în sarcina sa subzistând obligația de a proba temeinicia cererii sale, anume îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea acesteia. În ceea privește valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că este vorba despre două rapoarte de expertiză, întocmite în ani diferiți de experți evaluatori distincți. Se pune astfel problema existenței a două înscrisuri cu aceeași valoare probatorie, care au fost comunicate recurentului cu ocazia corespondenței purtate cu pârâta, ulterior efectuării verificării modalității de expertizare a imobilului din dispoziția Curții de Conturi și anterior declanșării prezentului litigiu în vederea recuperării diferenței dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 29 iulie 2009 întocmit de S.C. A. și valoarea stabilită prin raportul întocmit la data de 6 august 2020 de către S.C. B.. Contrar susținerilor recurentului, aceste rapoarte nu sunt înscrisuri autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind lucrări de specialitate ce cuprind opiniile unor specialiști, exprimate în afara cadrului procesual, cu privire la o chestiune de interes în dezlegarea problemei litigioase deduse judecății. Or, în accepțiunea art. 249 C. proc. civ., autenticitatea înscrisului și efectele pe care aceasta le atrage în planul probațiunii judiciare se referă la stabilirea identității părților, luarea sau exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținutul înscrisului, semnătura părților și data înscrisului. Intră, așadar, în domeniul autenticității constatările referitoare la prezența părților, identificarea lor, consemnarea declarațiilor făcute și mențiunea semnării actului sau constatarea oricărui fapt petrecut în fața celui care aplică procedura autentificării, precum și data menționată în formula de autentificare a actului, fiind autentice actele întocmite sau, după caz, primite și autentificate de o autoritate publică, notarul public sau o altă persoană învestită de stat cu exercițiul unei autorități sau puteri publice, în forma și condițiile cerute de lege. Însă, prin susținerile recurentului s-a solicitat instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și celorlalte înscrisuri comunicate de pârâtă, afirmându-se că, prin neînscrierea în fals împotriva acestora (cu precădere în ceea ce privește cel de-al doilea raport de expertiză), ar rezulta consimțământul său cu privire la conținutul înscrisurilor. Înalta Curte reține că a se proceda în acest sens în ceea ce privește înscrisurile depuse de către recurenți (care în opinia acestora probează atât caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, cât și cuantumul prejudiciului), fără a se examina condițiile specifice acțiunii civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit. În plus, susținerile recurentului privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală. Înalta Curte observă că instanța de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa ce a precedat litigiului, dând acestora o valoarea probatorie egală, nereținând prevalența unuia în detrimentul celuilalt. Dimpotrivă, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect instanța de apel le-a analizat și a înlăturat motivat ambele concluzii, reținând că nu respectă dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare. În plus, a arătat că nu poate fi primită susținerea reclamantului în sensul că însușirea de către pârâtă a concluziilor raportului de verificare și a concluziilor raportului de evaluare din 2019 este suficientă pentru admiterea acțiunii, în condițiile în care părțile nu au încheiat o tranzacție. În concluzie, criticile vizând înlăturarea de către instanța de apel a înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanței de judecată (de apel, în speță), conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ. (în vederea stabilii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare). Prin urmare, Înalta Curte reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât și a art. 269-271 din același act normativ. Pentru identitate de rațiune și fără a relua considerentele ce preced, Înalta Curte constată că nu este fondată nici critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a pretins o încălcare a dispozițiilor art. 1241 C. civ. (art. 1171 din C. civ. de la 1864), înscrisurile în legătură cu care s-a invocat acest motiv de recurs nepresupunând încheierea unui contract sub semnătură privată sau autentic, a cărui forță probantă să fi fost analizată de instanța de apel. Nefondată este și critica recurentului încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 21 din Constituție, respectiv de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, prin care recurentul a susținut că hotărârea recurată nu este suficient motivată, instanța neîndeplinindu-și obligația de a expune argumentele care i-au format convingerea și care trebuiau să se raporteze la înscrisurile depuse la dosar, care i-au fost înaintate de către pârâtă, precum și la dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt. Astfel, reținerea fiecărei împrejurări trebuie argumentată cu ajutorul probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reținut unele și s-au înlăturat altele. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de parte în cererea dedusă judecății, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune. Astfel, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care instanța de apel a analizat apelul formulat de reclamante, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, astfel că nu se poate reține o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia. Strict sub aspectul motivării, din perspectiva celor criticate în recurs de către recurent, se constată că instanța de apel, în evocarea fondului, a arătat că, pentru a se stabili urmările faptei ilicite săvârșite de prepuși, adică prejudiciul suferit de Statul Român, este necesar să se stabilească diferența dintre valoarea stabilită cu încălcarea Legii nr. 247/2005 și valoarea corespunzătoare standardelor internaționale de evaluare. Curtea a consemnat că, în opinia reclamantului, căruia îi revenea sarcina probei, dovedirea prejudiciului s-a făcut prin raportul de expertiză întocmit de S.C. B. în anul 2020, care se bazează pe compararea a trei oferte de vânzare de terenuri, selectate cu ajutorul aplicații "E.", adică aleatoriu, aspect ce nu este compatibil cu standardele internaționale de evaluare. Instanța de apel a arătat că nerespectarea principiilor metodologiei de evaluare dedusă din modalitatea de culegere a datelor demonstrează că rapoartele de evaluare contrapuse nesocotesc dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare. A apreciat că motivele de invalidare a concluziilor primului raport de evaluare sunt aplicabile și concluziilor raportului de evaluare întocmit în anul 2020, niciunul dintre acestea nefiind conforme cu standardele internaționale de evaluare, deficiențele ambelor rapoarte de evaluare în ceea ce privește abordarea metodei comparației directe fiind determinate de nerespectarea principiilor metodologiei asumate. Faptul că valoarea de grilă a terenului la nivelul anului 2009 este mai mare decât valoarea de piață stabilită de al doilea evaluator prin metoda comparației directe a fost considerat că reprezintă un argument suplimentar în sprijinul invalidării concluziilor celui de al doilea raport de evaluare. Astfel, curtea a reținut că, deși raportul de evaluare din anul 2009 nu respectă metodologia asumată de evaluator și nesocotește dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu a fost dovedit prejudiciul cauzat prin fapta expertului evaluator. De asemenea, instanța de apel nu a primit nici susținerile recurentului în sensul că însușirea de către pârâtă a concluziilor raportului de verificare și a concluziilor raportului de evaluare din anul 2020 este suficientă pentru admiterea acțiunii, în condițiile în care părțile nu au încheiat o tranzacție. În ceea ce privește afirmațiile recurentului referitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat dispozițiile legale incidente cauzei deduse judecății, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, acestea au fost examinate pe larg, în considerentele hotărârii recurate arătându-se că raportul dintre pârâtă și expert este unul contractual, expertul prestând un serviciu, adică efectuând raportul de expertiză contra cost. Curtea a reținut că nu există bază legală care să permită reținerea existenței unui raport de prepușenie între pârâtă și expert sau care să justifice aserțiunea recurentului în sensul că pârâta răspunde pentru fapta proprie a expertului. În schimb, a apreciat că există raporturi juridice de tipul comitent-prepus între pârâtă și membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce rezultă din dispozițiile Legii nr. 247/2005. Din expunerea rezumativă a acestor considerente ale deciziei recurată reiese că în cuprinsul deciziei recurate se regăsesc toate aspectele invocate de recurent în cererea de apel, care au fost judicios examinate de instanța de apel, care a expus raționamentul pe care a fost fundamentată soluția adoptată, nefiind incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal, declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1940 A din 15 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. 6.2 În ceea ce privește recursul incident declarat de chemata în garanție S.C. Salina S.A., Înalta Curte urmează a-l respinge ca inadmisibil pentru următoarele considerente: La 14 februarie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. A.. Prin întâmpinarea depusă la 6 mai 2022, S.C. A. a invocat excepția tardivității cererii de chemare în garanție. Potrivit consemnărilor din practicaua sentinței nr. 571 din 18 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă, față de data comunicării cererii de chemare în judecată, 19 noiembrie 2021, și data limită de depunere a întâmpinării, în termen de 25 zile de la comunicare, respectiv 14 decembrie 2021, conform actelor de procedură întocmite în cauză, a apreciat că depunerea cererii de chemare în garanție este tardivă în raport de dispozițiile art. 73 C. proc. civ. Soluția astfel pronunțată nu a fost atacată în etapa procesuală a apelului, în cuprinsul deciziei nr. 1438 A din 13 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă reținând că cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în primă instanță a fost respinsă ca tardiv formulată, astfel că S.C. A. nu are calitatea de parte, urmând a fi exclusă din cadrul procesual, efectuându-se modificările cuvenite în sistemul de evidență informatizată a instanțelor. Înalta Curte reține că, potrivit art. 55 C. proc. civ., "Sunt părți reclamantul și pârâtul, precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces". În ceea ce privește calitatea procesuală, aceasta presupune existența unei identități între reclamant și titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, precum și între pârât și persoana obligată în același raport juridic. Subiect al recursului este cel care are vocația să exercite această cale de atac. Sunt subiecte ale recursului, în cazul de față, părțile care au participat la judecata în apel a litigiului. Or, astfel cum s-a arătat, recurenta S.C. A. nu a dobândit calitatea de parte în proces pentru a fi îndreptățită să participe la soluționarea litigiului pendinte. Din perspectiva arătată, aceasta nu justifică legitimarea procesuală pentru a formula recurs împotriva unor hotărâri care nu îi sunt opozabile, calea extraordinară de atac formulată fiind inadmisibilă. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de S.C. A. împotriva deciziei intermediare nr. 1438/A din 13 octombrie 2022, precum și împotriva deciziei nr. 1940A din 15 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca inadmisibil. PENTRU ACESTE MOTIVE,