ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1428/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia la plata sumei de 491.996 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 921.729 RON (prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare), și valoarea de 429.733 RON, reprezentând prețul stabilit prin raportul întocmit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului în suprafață de 153,63 mp și casă, situat în București, Șoseaua Colentina 3C, actualizată cu indicele de inflație, de la data emiterii titlurilor de conversie, până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie, până la data plății.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripție extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai săi, cât și de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare nr. x din 12 august 2010 în dosarul nr. x C. civ., ce a condus la emiterea deciziei nr. 8925 din 7 octombrie 2010. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Prin sentința nr. 506 din 7 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 1761A din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 506 din 7 aprilie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva deciziei nr. 1761A din 23 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât curtea de apel, deși a menținut soluția tribunalului în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, a modificat considerentele sentinței, stabilind un alt moment de la care a apreciat că începe să curgă termenul de prescripție.

Spre deosebire de instanța de fond, care a reținut că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune curge de la data emiterii titlului de conversie, curtea, menținând soluția pronunțată de această instanță asupra excepției prescripției, a constatat că termenul de prescripție curge de la momentul verificării modului de cheltuire a resurselor financiare ale statului prin raportul Curții Conturi din anul 2013 sau, cel mai târziu, de la momentul confirmării acestui raport prin sentința nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, când recurentul trebuia să cunoască paguba (chiar dacă întinderea acesteia putea fi stabilită și ulterior, eventual în cadrul procesului de recuperare a sumelor) și pe pârâta răspunzătoare.

Însă, dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal are ca obiect pretenții, solicitate în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nefiind formulate capete de cerere care să fie contestate prin actele avute în vedere de instanța de control judiciar sub acest aspect.

Deși curtea de apel, prin decizia recurată, a respins, ca nefondat, apelul, substituind motivarea sentinței și reținând că, deși sunt corecte criticile ce vizează stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, întrucât, la data emiterii titlului de conversie nu era în măsură să cunoască dacă suma nu era integral datorată, ci că era rezultatul unei maniere cuplabile de evaluare, a constatat că momentul de început al termenului de prescripție este, cel mai târziu, de la momentul confirmării raportului de verificare dispus a fi efectuat de către Curtea de Conturi, ca urmare a pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 C. civ., referitoare la prescripția extinctivă. În aplicarea acestor norme de drept material, recurentul a criticat decizia curții din perspectiva faptului că ar fi reținut în mod greșit că momentul de la care recurentul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia a început să curgă, cel mai târziu, de la data confirmării raportului Curții de Conturi prin sentința nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al pronunțării hotărârii judecătorești în calea de atac împotriva deciziei Curții de Conturi.

Recurentul a învederat că, cerința esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale este reprezentată de existența prejudiciului, care, pentru a putea fi reparat, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, direct și personal, să nu fi fost reparat încă și să rezulte din încălcarea unui drept sau interes legitim.

Cât timp instanța de apel a calificat cererea de despăgubiri a reclamantului ca fiind de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, a apreciat că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care nu îi aparțin, ci a instituțiilor sale.

Referitor la răspunderea statului, recurentul a susținut că, în materie, sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora acesta are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

A apreciat că statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Deși intimata și organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, control similar celui efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 martie 2013, acest aspect nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea și identificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza emiterii deciziilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare, respectiv reevaluarea de către un expert autorizat ANEVAR a rapoartelor realizate în această manieră, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Recurentul a arătat că reies din circumstanțele cauzei raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Însă, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, care reprezintă data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de către intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață.

A apreciat că această concluzie se răsfrânge și asupra sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunțate în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosar în care recurentul, deși nu a fost parte și nici nu a fost notificat cu privire la existența hotărârii judecătorești menționate, nu putea iniția demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăți supraevaluate, întrucât această măsură a fost stabilită ulterior, ca urmare a verificării de către președintele ANRP a tuturor rapoartelor de evaluare ce au stat la baza emiterii deciziilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, prin expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu Standardele internaționale de evaluare.

Prin întâmpinarea depusă la 3 martie 2023, în termenul procedural, comunicată, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluția din 8 martie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 28 septembrie 2023.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin intermediul acestora, recurentul a susținut că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii întrucât, deși curtea a menținut soluția pronunțată de tribunal asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către intimată, a modificat considerentele sentinței și a stabilit un alt moment de la care a apreciat că începe să curgă termenul de prescripție.

În sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt contradictorii considerentele care nu cuprind argumente juridice apte să susțină soluția instanței, determinând imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Această ipoteză nu se regăsește în speță.

Înalta Curte constată că, prin motivele de apel invocate, recurentul a criticat sentința instanței de fond sub aspectul soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocate de către intimată, arătând că, deși tribunalul a reținut că momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este cel al comunicării deciziei nr. 168/GB din 18 ianuarie 2021, prin care a fost încunoștințat despre existența diferențelor între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea reală a acestora, stabilită conform Standardelor internaționale de evaluare, a apreciat că începutul curgerii termenului de prescripție este cel al emiterii titlului de conversie, 19 mai 2011.

Recurentul a invocat în apel decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-o speță similară, prin care a arătat că s-a reținut că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, împrejurare ce presupune ca cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului și a celui răspunzător în termenul prescris de lege.

Prin prisma acestor statuări, recurentul a arătat că, în mod eronat judecătorul fondului a apreciat că ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, de la data emiterii titlului de conversie.

Învestită fiind cu soluționarea acestor motive de apel, curtea a verificat legalitatea și temeinicia sentinței, reținând că, deși criticile reclamantului în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție sunt corecte, prescripția rămâne împlinită, chiar și în raport de reperul de la care trebuia calculat termenul de 3 ani, relevant fiind pentru curgerea termenului de prescripție momentul de la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Curtea a reținut, contrar celor statuate de instanța de fond, că la momentul emiterii titlurilor de conversie, reclamantul nu era în măsură să știe că suma nu era integral datorată, dată fiind maniera culpabilă de evaluare a cuantumului datorat.

Instanța de apel a arătat în considerentele deciziei sale că, de vreme ce autoritatea însărcinată cu verificarea modului de cheltuire a resurselor financiare ale statului (Curtea de Conturi) a fost în măsură să cunoască, în urma controlului efectuat, existența unui prejudiciu rezultat din evaluarea necorespunzătoare a imobilelor în cadrul procedurilor de despăgubire, conform legilor de reparații referitoare la imobilele preluate abuziv de stat, a apreciat că acela este momentul de la care statul ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea.

Încunoștințarea reclamantului despre această situație, după trecerea mai multor ani de la control a fost considerată că nu are semnificația faptului că nu ar fi putut fi înștiințat de la momentul constatărilor făcute de Curtea de Conturi prin raportul din anul 2013 sau, cel mai târziu, de la data confirmării acestui raport prin hotărârea Curții de Apel din anul 2014, astfel că, după pronunțarea sentinței nr. 2767/17.10.2014 de către această instanță, trebuia să cunoască paguba (chiar dacă întinderea acesteia putea fi stabilită și ulterior, eventual în cadrul procesului de recuperare a sumelor) și pe intimata răspunzătoare.

Contrar susținerilor recurentului, o atare motivare a deciziei recurate este corespunzătoare cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, prin judecata realizată, curtea a dat prevalență efectului devolutiv al apelului, procedând la o nouă evaluare a cauzei, în raport de dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., prin examinarea chestiunilor de fapt și de drept deduse judecății în primă instanță și invocate în apel.

Deși nu și-a însușit considerentele tribunalului, a păstrat soluția acestei instanțe cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în virtutea caracterului devolutiv al apelului și a rolului activ consacrat prin art. 22 C. proc. civ., substituind, prin argumente proprii, motivarea soluției.

Prin art. 479 alin. (1) C. proc. civ. s-a atribuit instanței de apel rolul de a examina soluția atacată sub aspectul temeiniciei și al legalității, respectiv de a verifica dacă situația de fapt reținută prin hotărârea de fond concordă cu probele administrate, dacă a fost corespunzător stabilită, și dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt deduse judecății.

În speță, din considerentele deciziei recurate reies cu claritate argumentele pentru care instanța de apel a statuat asupra momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, care, deși este distinct de raționamentul primei instanțe, se subsumează obligației legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, curtea a constatat că momentul la care reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba și pe pârâta răspunzătoare de producerea acesteia se situează, cel mai târziu, după emiterea sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, respectiv ulterior efectuării controlului de către Curtea de Conturi, care a constatat existența prejudiciului, rezultat din evaluarea necorespunzătoare a imobilelor în procedura de despăgubire.

Ca atare, din moment ce considerentele deciziei recurate susțin soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al recurentului, indiferent de momentele de referință la care s-au raportat instanțele anterioare, nu se poate reține o motivare contradictorie prin prisma motivului de recurs invocat.

De altfel, argumentele recurentului nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată excepției prescripției extinctive, astfel că dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 C. civ., prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidențele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).

Prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de suma constând în diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în București, Șos. Colentina 3 C, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 12 august 2010 în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflație și acordarea dobânzii legale.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către expertul autorizat, prepus al pârâtei, cât și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din nr. 5563 din 12 august 2010, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate.

Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat Standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 8925 din 7 octombrie 2010, beneficiarilor fiindu-le eliberat titlul de conversie nr. 560 din 19 mai 2011.

Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 506 din 7 aprilie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1761A din 23 noiembrie 2022, fiind respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 506 din 7 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, reținându-se că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la data întocmirii raportului Curții de Conturi, în anul 2013 sau, cel mai târziu, de la momentul confirmării acestui raport prin sentința nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În cauză, decizia de despăgubire nr. 8925 din 7 octombrie 2010 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie nr. 560 din 19 mai 2011.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a validat raportul de evaluare întocmit de expertul A., emițând decizia nr. 8925 din 7 octombrie 2010, prin care a stabilit emiterea titlului de despăgubire în favoarea foștilor proprietari ai imobilului expertizat, la 19 mai 2011 fiind emis titlul de conversie nr. 560.

Astfel, debutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de expertul A. la 12 august 2010, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Iar recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, trebuia să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu titlu de despăgubire au fost corect determinate prin raportul efectuat la 12 august 2010, respectiv cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare, potrivit atribuțiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.

Ca atare, în mod greșit acesta a susținut că nu putea lua cunoștință despre producerea pagubei la momentul indicat de instanța de apel, câtă vreme statul însuși a instituit mecanismul de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv și a inițiat efectuarea unor verificări ulterior finalizării procedurii, prin Curtea de Conturi a României, din dispoziția căreia a fost întocmit, de către S.C. B. S.R.L., la 6 noiembrie 2020, un nou raport de evaluare a imobilului în discuție, conform Standardelor internaționale de evaluare.

Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție.

Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale."

Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.

Prevalându-se de aspecte ce vizează imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei, care nu se subsumează intențiilor legiuitorului, reglementate în art. 8 din Decretul nr. 167/1934, care a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției înăuntrul termenului de prescripție, indicând, în mod greșit, ca moment de început al acestuia data la care a fost înștiințat de despre existența creanței, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18 ianuarie 2021.

Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanță, din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei menționate, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de expertul A. în anul 2010, și cea determinată ulterior, prin raportul de verificare efectuat de S.C. B. S.R.L. în anul 2020, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent încă de la data întocmirii raportului din anul 2010 sau, cel mai târziu de la momentul confirmării acestui raport prin sentința nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei.

Înalta Curte nu va reține criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparținând instituțiilor sale.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuțiilor în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de expertul A. la 27 iulie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 8925 din 7 octombrie 2005, respectiv a titlului de conversie nr. 560 din 19 mai 2011.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar tocmai dispozițiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, contrar susținerilor recurentului, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituțiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuții delegate prin lege.

Acest argument este susținut și de faptul că statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către expertul C. în anul 2018, pe baza Standardele internaționale de evaluare.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Contrar susținerii recurentului, cu referire la sentința nr. 2767 din 17 octombie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014 (ce a vizat contestația împotriva măsurilor dispuse de Curtea de Conturi în sarcina președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților), se reține că actul de control al Curții de Conturi nu are relevanță în privința momentului ce marchează curgerea prescripției, raportul de control al acestei instituții constatând doar producerea pagubei, izvorul creanței statului fiind reprezentat de actul juridic ce a generat paguba invocată (întocmirea defectuoasă a primului raport de evaluare).

În cauză, deși criticile reclamantului ce vizează soluția dată de instanța de apel în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție sunt corecte, prescripția rămâne împlinită, chiar și în raport de reperul de la care trebuia calculat termenul de 3 ani, relevant fiind pentru curgerea termenului de prescripție momentul de la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv de la momentul emiterii titlurilor de conversie, reclamantul fiind în măsură să știe că suma nu era integral datorată, dată fiind maniera culpabilă de evaluare a despăgubirilor.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1761A din 23 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1761A din 23 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.