Decizia nr. 1427/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 23 august 2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia la plata sumei de 400.135,01 RON, reprezentând o parte din diferența dintre valoarea de 916.270 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.01.2009 întocmit în dosarul nr. x C. civ. de S.C. A. S.A., și valoarea de 162.237 RON, stabilită cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din teren în suprafață de 392,95 mp și construcții demolate în suprafață de 70,92 mp, situat în Pitești, Bd. x nr. 254 (bl. S9B), jud. Argeș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. În drept, cererea a fost întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată. La 11 februarie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.A., B., C. și D., iar la termenul de judecată din 21 aprilie 2022, tribunalul a invocat din oficiu excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 608 din 21 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a S.C. A. S.A., B., C. și D., ca tardiv formulată. A obligat-o pe pârâtă să plătească numitului B. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare și a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 1732A din 17 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 608 din 21 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-chemat în garanție B., ca nefondate. A obligat-o pe recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON, către intimatul B..

Recursurile Împotriva deciziei nr. 1732A din 17 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. 4.1 Recursul reclamantului Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. A arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este, cel mai târziu, cel al soluționării contestației formulate de către intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi. A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire. Prin prisma interpretării dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, în mod eronat, curtea de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care recurentul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestația promovată de către intimată împotriva încheierii nr. 18 din 10 martie 2014 și a deciziei nr. 10 din 10 martie 2013 emise de Curtea de Conturi. Recurentul a susținut că argumentele instanței de apel, ce vizează stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției de la data pronunțării sentinței anterior menționate nu satisfac cerințele art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la acel moment nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către președintele intimatei a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de evaluare. La data pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nu se putea considera că raportul de evaluare nr. x din 23 ianuarie 2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, astfel că nu se putea vorbi despre existența unui prejudiciu la acel moment. Nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile menționate nu se putea vorbi despre existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x din 23 ianuarie 2009 era sau nu conform cu Standardele internaționale de evaluare. Chiar dacă Ministerul Finanțelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, în sine, existența unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurentul era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel. Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. A susținut că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii, prin raportul de reevaluare efectuat de firma S.C. E.. Așadar, până la momentul la care a fost înștiințat de către intimată, nu ar fi putut cunoaște nici existenta și nici întinderea prejudiciului, instanța de apel în mod eronat apreciind că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Distinct de aceste aspecte, recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 5, art. 201 și art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ., prin aplicarea în cauză, atât a normelor acestui din urmă act normativ, cât și a Decretului nr. 167/1958, dar și a statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțată în recurs în interesul legii, respectiv a prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., prin decizia menționată reținându-se că prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este în întregime supusă dispozițiilor legale care le-au instituit, nefiind posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009. Or, curtea de apel a reținut greșit că prescripția este supusă dispozițiilor acestui din urmă act normativ. 4.2 Recursul pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Recurenta-pârâtă, invocând prevederile art. 483 și următ. C. proc. civ., a criticat decizia recurată din perspectiva dispoziției cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, susținând că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanțele de fond și apel s-au raportat la suma solicitată de chematul în garanție B., iar nu la amploarea și durata cauzei, conform art. 147 din Statul profesiei de avocat. Or, pricina nu prezenta caracter de noutate, iar între munca prestată de avocat și onorariul acestuia trebuie să existe echivalență. A invocat decizia Curții Constituționale nr. 492 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006, prin care s-a statuat că instanța are prerogativele de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, cenzurarea fiind necesară dacă respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea care a căzut în pretenții. Recurenta a făcut referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, asupra pretențiilor privitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost făcute în limita unui cuantum rezonabil. A susținut că spezele de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea grea pentru bugetul său, care este parte integrantă a bugetului de stat, care asigură resursele necesare funcționării instanțelor de judecată. A afirmat că aceste cheltuieli de judecată sunt în sarcina statului, care este partea care a pierdut procesul și în sarcina căruia se poate reține culpa procesuală, în sensul art. 453 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la recursul Ministerului Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin rezoluția din 16 martie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 28 septembrie 2023.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție 6.1 În ceea ce privește excepția de nulitate a recursului reclamantului, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, Înalta Curte urmează să o respingă, reținând că, din verificarea conținutului cererii de recurs formulate de această parte în cauză, se constată că ceea ce s-a criticat a fost greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în raport de care a validat soluția tribunalului asupra excepției dreptului material la acțiune și a constatat că acțiunea civilă promovată în cauză este prescrisă prin raportare la data soluționării contestației formulate împotriva deciziei Curții de Conturi a României nr. 10/10.03.2013, prin sentința nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Recurentul-reclamant a invocat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, precum și a normelor de procedură prevăzute de art. 517 alin. (4) C. proc. civ., respectiv a încălcării efectelor deciziei nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțate în recurs în interesul legii în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cum toată construcția motivelor de recurs a fost făcută prin prisma acestor dispoziții legale, pretins încălcate, Înalta Curte urmează a examina recursul reclamantului Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 6.2 Asupra excepției de nulitate a recursului declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocate de către intimatul-chemat în garanție B., Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente: În susținerea excepției de nulitate, chematul în garanție a arătat că recursul pârâtei cuprinde aspecte ce țin, exclusiv, de modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată, ce constituie critici de netemeinicie a hotărârii recurate. Într-adevăr, prin motivele de recurs pârâta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva soluției adoptate asupra cheltuielilor de judecată solicitate de chematul în garanție B. în calea de atac a apelului, la plata cărora a considerat că a fost în mod nelegal obligat, reclamând încălcarea dispozițiilor art. 451 alin. (2), dar și a art. 453 C. proc. civ. Având în vedere că, din această ultimă perspectivă, motivele de recurs vizează încălcarea unor norme de procedură, se constată că acestea pot fi analizate prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 6.3 Examinând recursul reclamantului Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, se constată că, prin motivele de recurs invocate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție. Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, reținând că acesta coincide cu data rămânerii definitive a sentinței nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost soluționată contestația formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 10/10.101.2013 a Curții de Conturi. Deși soluția pronunțată de curtea de apel asupra prescripției dreptului material la acțiune este corectă, în viziunea Înaltei Curți termenul de prescripție are o dată de începere diferită față de cea reținută în hotărârea recurată, respectiv de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 4671/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie și de plată pentru foștii proprietari au imobilului în discuție. Examinând, pe acest palier, decizia recurată, și suplinind motivarea curții de apel, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticilor recurentului reclamant. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidențele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă). Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de suma de constând în diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în Pitești, str. x (bl. S9B), jud. Argeș, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 23 ianuarie 2009 în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflație și dobândă legală. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, cât și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 23 ianuarie 2009, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat Standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 4671/23.04.2009, beneficiarilor fiindu-le eliberat titlurile de conversie nr. 810, 811 și 812/05.08.2009, respectiv titlurile de plată nr. x, 308 și 309/05.08.2009. Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 608 din 21 aprilie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă. Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1723A din 17 noiembrie 2022, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 608 din 21 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă fiind respins, ca nefondat, reținându-se că momentul rămânerii definitive a sentinței nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost soluționată contestația formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 10/10.101.2013 a Curții de Conturi, marchează începutul curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, la acea dată, recurentul-reclamant puteau să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, acesta având, totodată, și obligația/atribuția legală să sesizeze existența anumitor neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare, având la dispoziție mecanismele legale și administrative reglementate de lege în acest sens. Înalta Curte reține că decizia de despăgubire nr. 4671/23.04.2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie nr. 810, 811 și 812/05.08.2009, respectiv titlurile de plată nr. x, 308 și 309/05.08.2009. Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia. Contrar susținerilor recurenților, reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare. Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 23 aprilie 2008, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A. la 23.01.2009, emițând decizia nr. 4671, iar, ulterior, eliberând titlurile de plată în favoarea moștenitorilor fostului proprietar al imobilului expertizat. Astfel, debutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de S.C. A. S.A. la 23.01.2009, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și pe cel care răspunde de ea putea fi cunoscută încă de la data întocmirii defectuoase a primului raport de evaluare. Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost înștiințat de existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către S.C. A. S.A. la 23.01.2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. E. la 24.10.2020, din dispoziția Curții de Conturi a României. Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție. Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat. În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale." Contrar susținerilor recurentului, această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte. Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de S.C. A. S.A., la 23.01.2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. E. la 24.10.2020, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale. Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 4671/23.04.2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziilor nr. 810, 811 și 812/05.08.2009, reprezentând titlurile de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei. Înalta Curte reține că, în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor. Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuții în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de S.C. A. S.A., care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 4671/23.04.2009. De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar tocmai dispozițiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop. Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către S.C. E. la 24.10.2020, pe baza Standardelor internaționale de evaluare. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Înalta Curte nu va primi critica recurentului referitoare la încălcarea, de către curtea de apel, a dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009. Reglementând conflictul intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prin Legea nr. 71/2011, legiuitorul a supus legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011. Aceasta întrucât modificările aduse prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 nu pot genera asupra unei situații juridice alte consecințe față de cele conferite prin legea în vigoare. Aceeași soluție legislativă a fost prevăzută în dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit". Prevederi similare se regăsesc și în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., excepțiile fiind reglementate la art. 203 și 204 privitoare la suspendarea cursului prescripției, respectiv în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ. Prin decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 17 aprilie 2014, s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011". În considerentele acestei decizii s-a reținut că dacă în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, ca situații juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situații juridice finalizate, sunt supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit. În contextul celor relevate, în mod justificat analiza soluției pronunțate de tribunal asupra excepției prescripției a inclus verificări cu privire la actul normativ ce guvernează această instituție juridică, în mod corect stabilind curtea că termenul de prescripție era împlinit la data formulării acțiunii civile. Pentru identitate de rațiune, Înalta Curte constată că este nefondată și critica recurentului-reclamantului, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul încălcării prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., respectiv a efectelor deciziei nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțate în recurs în interesul legii în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. 6.4 Examinând recursul pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în raport de criticile invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Înalta Curte reține că instituția chemării în garanție, reglementată în art. 72-74 C. proc. civ., consacră o formă de intervenție forțată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiției, întrucât oferă părții interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiași proces atât a acțiunii principale, cât și a acțiunii în garanție sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze și în mod separat, prin promovarea unei acțiuni distincte. Scopul părții care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-și asigura despăgubirea în cazul în care soluția pronunțată i-ar fi defavorabilă, valorificându-și pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit. Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părți vor fi suportate în final de partea care cade în pretenții, adică de acea parte care a pierdut procesul. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În aceste condiții, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câștigat procesul. Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate corect, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, reținute de instanța anterioară - formularea unei pretenții împotriva chemaților în garanție S.C. A. S.A., B., C. și D., pretenție care nu a fost respinsă în considerarea soluției adoptate în privința respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii unei excepții de procedură referitoare la cererea de chemare în garanție, în virtutea principiului independenței procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă și terțele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârâtă, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant și chemații în garanție, întrucât pretențiile reclamantului nu au vizat obligarea acestora la o anumită conduită. Tocmai în considerarea principiului disponibilității, părțile cu interese contrare și-au formulat și susținut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamant în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenția instanței pentru rezolvarea unei situații litigioase. Altfel spus, deși cererea de chemare în garanție nu are un caracter autonom, depinzând de existența și de modul în care se soluționează cererea de chemare în judecată, totuși nu își pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se și aceea că este supusă principiului disponibilității, cât și aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri și persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant și chematul în garanție, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenție față de acesta, susținerea recurentei-pârâte, în sensul celor relevate, neputând conduce spre nici o concluzie favorabilă acesteia, întrucât este un raționament impropriu naturii și specificului acestei cereri. Este de observat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanție a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situația de a face cheltuieli de judecată, așa încât respingerea cererii de chemare în garanție, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanție, care acceptând judecarea cererii și pierderea procesului în raport cu chematul în garanție, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de titularul cererii care, prin comportarea sa, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces. Nu în ultimul rând, se reține că nemulțumirile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziția instanței de fond, validată prin decizia recurată și dispoziția instanței de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat care a fost acordat intimatului-chemat în garanție B. constituie critici care au în vedere temeinicia și reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod. În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele trebuie să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 1732A din 17 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 2.000 RON către intimatul-chemat în garanție B., reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorarii de avocat. PENTRU ACESTE MOTIVE,