ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4303/2022

Ședința publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal la data de 12.11.2020 sub nr. x/2020, reclamanta, A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat: Anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală; Obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 3002,28 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 13618/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorul 3 București în Dosarul nr. x/2014; Obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 444 din 31 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a Respins cererea formulată de către reclamanta, A. S.A., București, în contradictoriu cu pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 444 din 31 martie 2021 Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În susținerea motivului de recurs circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod proceedură civilă, recurenta-reclamantă a susținut că sentința recurată este parțial nemotivată.

Penalitățile de întârziere reglementate prin art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt generate și însoțesc despăgubirea datorată de asigurătorul RCA (despăgubire ce are natura unei creanțe de asigurare).

Făcând aplicarea regulii accesorium sequitur principale, rezultă că penalitățile de întârziere preiau natura juridică a creanței pe care o însoțesc și reprezintă la rândul lor tot creanțe de asigurare.

Concluzionând, sentința recurată este nemotivată sub aspectul considerentelor care au condus la înlăturarea criticilor de nelegalitate formulate de A., motiv pentru care se impune casarea acesteia și rejudecare cauzei pe fond.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 motiv de cazare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ.

Spre deosebire de alte contracte de asigurare, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract de asigurare al cărui conținut și efecte sunt stabilite prin lege (art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011).

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanțe de asigurare toate acele creanțe izvorâte dintr-un contract de asigurare, fără a se distinge după cum este vorba despre creanțe care reprezintă obiectul principal al contractului, sau despre creanțe care reprezintă accesorii ale obiectului principal.

În speță, însă, penalitățile sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, și A. și-a întemeiat cererea de plată a penalităților pe dispozițiile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

A mai invocat recurenta faptu că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunțat prin Decizia nr. 86/2017, în sensul că daunele-interese moratorii reglementate prin dispozițiile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 reprezintă un accesoriu al creanței, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogației.

Prin urmare, ignorând faptul că penalitățile de întârziere sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, avându-și sursa în acest contract, instanța de fond a pronunțată o hotărâre ce încalcă atât prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, cât și dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Recurenta critică sentința de fond pentru pronunțarea acesteia cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, apreciind că prima instanță a nesocotit faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanțe de asigurare, penalitățile de întârziere împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc, anume pe aceea de creanțe de asigurare. În aceste condiții, făcând aplicarea principiului amintit, rezultă că penalitățile de întârziere au același regim juridic ca și creanța principală pe care o însoțesc, anume despăgubirea, fiind, ca atare, tot creanțe de asigurare.

Concluzionând, recurenta susține că, odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au sursa în contractul de asigurare RCA, în cauză se impune aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, întrucât acestea reprezintă, la rândul lor, creanțe de asigurare.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute.

II. Soluția instanței de recurs

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, din actele și lucrările dosarului, rezultă că reclamanta a solicitat pârâtului FGA, în temeiul Legii nr. 213/2015 și ca efect al intrării în procedura de insolvență a B. S.A., plata sumei de 5.088,61 RON reprezentând despăgubiri, a sumei de 3002,28 RON reprezentând penalități de întârziere calculate conform sentinței civile nr. 13618/2015 și a sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 24580/19.10.2020, pârâtul FGA a admis în parte cererea de plată, dispunând plata sumei solicitată cu titlu de debit principal și respingerea sumelor solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

La pronunțarea acestei decizii, în ceea ce privește respingerea cererii de plată a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, FGA a reținut că, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanță de asigurare.

În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurare, precum și cheltuielile de judecată, stabilite prin hotărâre judecătorească, asupra cărora părțile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii și cheltuieli de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 35 - 37 din Normele nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Invocă recurenta dispozițiile art. 37 din Norma ASF 14/2011, potrivit cărora, "Dacă asiguratorul RCA nu își îndeplineste obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despagubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Înalta Curte are în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizații", precum și la "prime datorate", care ar corespunde celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma ASF 14/2011, dispozițiile legale neputând fi interpretate extensiv.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată și de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Așa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

În concluzie, în mod judicios prima instanță a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraților nu datorează penalități de întârziere și cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 13618/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, deoarece această obligație a rezultat exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei B. în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în litigiul amintit.

Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul culpabil al B., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

Este nefondată și critica recurentei privind încălcarea principiului accesorium sequitur principale, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată neputând fi considerate accesoriul creanței principale de asigurare, reprezentând despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București nu s-a stabilit faptul că sumele recunoscute în beneficiul părții reclamante ar fi creanțe de asigurări în sensul art. 4 din Legea nr. 213/2015, ci s-a recunoscut o datorie de plată în sarcina societății B.. Or, indiferent de faptul stabilirii sale în precedent prin hotărâre judecătorească, nu orice creanță impusă în sarcina de plată a unui asigurător aflat în faliment este suportată de FGA, ci doar acelea ce se circumscriu definiției creanței de asigurare.

Prin urmare, pârâtul FGA a valorificat sentința pronunțată de Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2014, în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și Norma 14/2011.

Din fondurile sale nu se pot achita alte sume cu alt titlu decât despăgubiri/indemnizații care rezultă din contractele de asigurare, Legea nr. 213/2015 limitând în mod expres tipul de pretenții care pot fi valorifcate, respectiv creanțe de asigurări în termenii strict definiți de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din lege.

În ceea ce privește Decizia nr. 86/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocată de recurentă, prin care, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, s-a stabilit că asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptățit să obțină penalizările prevăzute de dispozițiile art. 38 din același act normativ, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile la scadență sau și le îndeplinește necorespunzător, privește raportul juridic dintre asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite și asigurătorul RCA, caracterul accesoriu al daunelor-interese moratorii nefiind de natură a conduce la interpretarea susținută de recurenta reclamantă, a includerii acestora în sfera obligațiilor Fondului de Garantare a Asiguraților.

În aceste condiții, temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. Înalta Curte constată că în mod prima instanță a constatat legalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, apreciind că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări la plata cărora să fie obligat pârâtul.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 444 din 31 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.