ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2812/2023

Circumstanțele cauzei. Hotărârea primei instanțe 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.04.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 25998/30.03.2021 emise de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.106,59 RON, reprezentând penalități de întârziere, și a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, stabilite prin sentința civilă nr. 3568/2015 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș în Dosarul nr. x/2015, cu cheltuieli de judecată. 1.

Prin sentința civilă nr. 1761 din 26 noiembrie 2021, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. După ce a prezentat situația de fapt, a susținut recurenta că hotărârea a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A citat recurenta din cuprinsul deciziei menționate, paragraful 124 și 127, apreciind că enumerarea făcută în teza a II-a a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă și că nu reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare. Penalitățile de întârziere și/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalități și/sau cheltuieli, întrucât criteriul în funcție de care se califică o sumă ca fiind creanță de asigurare este reprezentat de izvorul creanței, iar nu de persoana aflată în culpă. A mai susținut recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Instanța a reținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent, argument care este eronat și care contravine art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conținut este reglementat de lege. A făcut recurenta trimitere la doctrina civilă, cu referire la contractele obligatorii cu conținut stabilit prin lege, apreciind că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) și la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând creanțe de asigurare, neexistând niciun argument logic sau juridic pentru care sumele prevăzute de lit. d) a art. 26 (cheltuielile de judecată) să nu fie primite ca fiind datorate tot în baza contractului de asigurare. De asemenea, și în ipoteza în care s-ar reține că sumele reprezentând cheltuieli de judecată nu ar fi datorate în baza art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, tot se impune ca acestea să fie suportate de către FGA în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995. A mai susținut recurenta că instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, pentru că niciunde în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanțe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment. Faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, reprezentând un accesoriu, nu conduce la concluzia că nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul RCA sunt reglementate prin dispoziții care fac parte din conținutul contractului de asigurare RCA și din această perspectivă sunt datorate în baza contractului de asigurare. A mai susținut recurenta-reclamantă că sentința recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, reținând că dobânzile și/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment. Textele legale prevăd că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli, ulterior putându-se subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că au fost plătite din culpa unei terțe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă le-ar fi plătit ca urmare a propriei culpe, evident că nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor. După cum se poate observa din art. 2210 C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului (în speță, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. Dacă Fondul poate plăti dobânzi aferent despăgubirilor principale, poate plăti și penalități de întârziere. A mai arătat recurenta că hotărârea recurată este contrară art. 435 C. proc. civ., referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, pentru că cererea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. A permite Fondului să repună în discuție natura juridică a sumelor acordate prin sentința civilă nr. 3568/2015 a Judecătoriei Târgu Mureș din Dosarul nr. x/2015 echivalează cu o ignorare sau cu o negare a relativității efectelor acestei hotărâri, într-o cauză similară Înalta Curte (Decizia nr. 618/2020) reținând că FGA are obligația de a respecta opozabilitatea acesteia și de a plăti toate accesoriile stabilite prin aceasta. A concluzionat recurenta-reclamantă că, odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru ca Fondul să refuze plata acestor sume.

Apărările formulate în cauză Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Decizia instanței de control judiciar Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, neputându-se reține incidența niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând că reclamanta nu pretinde plata unei creanțe rezultând din însuși contractul de asigurare, sumele pretinse de reclamantă neavând legătură cu raportul juridic de asigurare, ci acestea reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului aflat în faliment, pentru recuperarea cărora reclamanta are la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. 4.1. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal acest motiv de nelegalitate, fără a dezvolta niciun argument care să se circumscrie acestuia. De altfel, lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată. 4.2. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate. După cum s-a redat la pct. 3 al prezentei decizii, recurenta-reclamantă critică sentința de fond, apreciind că instanța ar fi încălcat dezlegările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020 și ar fi încălcat și interpretat eronat normele de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile, art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, iar, pe de altă parte, art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. În esență, chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul dacă acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraților datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizații, despăgubiri și prime, prevăzute în definiția creanței de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanței de asigurare principale, care are natura unei creanțe de asigurare. Însă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, analiza criticilor din recurs urmând a fi realizată în raport de finalitatea lor concretă. Referitor la invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 124 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este aplicabilă în cauză. Astfel, din considerentele deciziei evocate nu rezultă că s-a stabilit natura de creanțe de asigurări a penalităților de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, s-a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să se indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. Instanța de control judiciar mai reține și faptul că, din considerentele de la pct. 125 al aceleiași decizii, reiese că nu a fost lămurită chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA în temeiul dispozițiilor Normei CSA, în sensul că ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, din conținutul Deciziei nr. 29/2020 rezultând, dimpotrivă, că recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurătorul CASCO și achitate de FGA să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel încât este evident că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. De asemenea, cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține, contrar alegațiilor recurentei vizând nerespectarea dispozițiilor art. 435 C. proc. civ., că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului, respectiv "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Această concluzie se desprinde și din dispozițiile art. 1535 din noul C. civ. conform cărora, "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din normă. Nici Legea nr. 213/2015 și nici norma menționată nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă. În lumina acestor argumente, având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 fiind, prin urmare, nefondate. De asemenea, în ceea ce privește dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, acestea fac trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit, în sensul că acestea nu sunt recunoscute ca și creanțe de asigurări, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Or, recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. În cazul dedus judecății, recurenta-reclamantă a solicitat și cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș, Dosarul nr. x/2015, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat. De reținut este și faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în dosarul menționat, ci B. S.A.. Prin urmare, asigurătorul poate datora penalități de întârziere și cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii, precum și ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25998/30.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond. 4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru cele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.