ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2600/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 aprilie 2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei FGA nr. 26006/30.03.2021;

(ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 596,37 RON, reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 1193/2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2014;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1409 din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1409 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea căii de atac, reclamanta susține că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia (paragrafele 122-127, dar în mod special paragraful 124), Înalta Curte a stabilit că reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare. Or, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, neavând relevanță persoana a cărei culpă a generat aceste sume.

Susține recurenta-reclamantă că sentința atacată este parțial nemotivată, instanța omițând a analiza motivul de contestație prin care s-a invocat nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În continuare, afirmă recurenta-reclamantă că prin sentința recurată au fost încălcate și dispozițiile art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, instanța de fond reținând în mod greșit că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent și că nu au la bază contractul de asigurare. Prima instanță nu a ținut cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte, în care se încadrează contractul de asigurare, conform art. 3 din Legea nr. 136/1995, al cărui conținut redă, în fapt, prevederile inserate în Titlul III din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Susține recurenta-reclamantă că dispozițiile art. 26 alin. (1) și art. 37 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 stabilesc sumele considerate a fi datorate în temeiul contractului de asigurare, între acestea figurând și cheltuielile de judecată efectuate de persoana prejudiciată, astfel că nu există un argument juridic pentru care sumele pretinse prin acțiune, inclusiv penalitățile de întârziere, să nu decurgă din contractul de asigurare. În privința cheltuielilor de judecată, sunt incidente și dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, care prevede că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească persoanelor păgubite cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată.

Mai susține recurenta-reclamantă că, reținând că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat criteriul de calificare prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Împrejurarea că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare nu reprezintă un argument în sensul că nu ar fi datorate în baza contractului de asigurare RCA, câtă vreme ori de câte ori o penalitate este reglementată prin contract, ea își are sursa în respectivul contract.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susține că în speță au fost încălcate și dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege se referă în mod expres la posibilitatea FGA de a plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau alte cheltuieli și, ulterior, de a se subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Potrivit art. 2210 C. civ., subrogația se întemeiază pe o culpă a terțului, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, or dacă FGA se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa terțului; dacă Fondul ar fi plătit aceste sume în temeiul unei culpe proprii, atunci nu s-ar mai fi putut subroga în vederea recuperării lor.

Apreciază recurenta-reclamantă și că sentința atacată este contrară art. 435 C. proc. civ., referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, atât timp cât, în litigiul purtat anterior între reclamantă și asigurător, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, finalizat prin pronunțarea de către Judecătoria Sectorului 3 București a sentinței civile nr. 1193/2015, instanța de judecată a dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, stabilind că acestea constituie creanțe de asigurare.

Concluzionează recurenta-reclamantă în sensul că odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume, întrucât penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au sursa în contractul de asigurare RCA și, prin raportare la dispozițiile legale anterior citate, reprezintă creanțe de asigurări garantate de Fond.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin care nu a invocat excepții.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea recursului nefiind invocate argumente de ordin critic care să se circumscrie acestei norme. Deși a susținut că sentința este parțial nemotivată, întrucât nu a fost tratat unul dintre motivele de nelegalitate expuse în acțiune, Înalta Curte constată că aceste critici antamează o chestiune referitoare la incidența în speță a prevederilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011, astfel că cererea de recurs urmează a fi analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/16.03.2016, reclamanta A. S.A. a

solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 596,37 RON reprezentând penalități de întârziere și suma de 200 RON cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 1193/03.02.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2014.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 26006/30.03.2021 pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată, reținând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Această decizie a fost menținută de instanța de fond, care a reținut că sumele ce fac obiectul litigiului nu au natura unor creanțe de asigurare, nefiind rezultate din contractul de asigurare.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, datorate de asigurătorul B. S.A. ("B.") pentru neplata la timp a despăgubirilor, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (act normativ în vigoare la data încheierii poliței de asigurare):

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească..", iar potrivit art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și/sau ale cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 36-37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 2214 C. civ., aceste norme coroborându-se cu dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în sensul obligării asigurătorului la plata unei despăgubiri către asigurat, plată care, în cazul falimentului asigurătorului, este garantată de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cât privește Ordinul CSA nr. 11/2014, aceasta stipulează plata unor penalități de întârziere datorate culpei contractuale a societății de asigurare, culpă care nu este opozabilă Fondului, câtă vreme această autoritate nu este continuatoare a societății contractante.

Din această perspectivă sunt neîntemeiate criticile recurentei-reclamante prin care s-a invocat încălcarea principiului opozabilității hotărârilor judecătorești, atât timp cât FGA nu are calitatea de succesor în drepturi și obligații al asigurătorului falit, reprezentând un mecanism de garantare a plății despăgubirilor, astfel că nu răspunde pentru obligațiile cu caracter pecuniar stabilite de instanța de judecată în sarcina asigurătorului B. ca urmare a neplății ori plății cu întârziere a despăgubirii (în speță, conform sentinței civile nr. 1193/03.02.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2014).

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător și în ceea ce privește accesoriile creanței principale, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

Nici invocarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 nu este în măsură să conducă la o altă concluzie. Acest text de lege stipulează că "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.", reglementând obligațiile de plată ale asiguratului, care sunt suportate de asigurător conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, între care se regăsesc și cheltuielile de judecată pe care asiguratul este obligat să le achite persoanei vătămate. Or, recurenta-reclamantă a solicitat plata cheltuielilor de judecată datorate (conform hotărârii judecătorești pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București) de asigurătorul RCA către asigurătorul CASCO, în urma unui litigiu determinat de nerambursarea valorii despăgubirii achitate persoanei vătămate, situație care nu se încadrează în ipoteza prevăzută de norma legală amintită.

Nefondate sunt și criticile referitoare la nesocotirea considerentelor Deciziei nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanță de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Așadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (și căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susținerea soluției) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanțe de asigurări a sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres.

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare".". Or, menționarea termenului "penalități" nu poate fi interpretată în sensul invocat de recurentă (respectiv ca stabilind caracterul penalităților de întârziere de creanțe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susținerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităților de întârziere), precum și în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiție esențială pentru calificarea unei creanțe ca fiind creanță de asigurare și anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că:

"(...) elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societății de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Ordinul CSA nr. 14/2011. Penalitățile au natura unui drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător și nasc drepturi și obligații numai între părțile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancțiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului și care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală. Aceeași este situația și în cazul cheltuielilor de judecată, stabilite în litigiul generat de neplata despăgubirii în termenul legal și care sunt datorate de asigurătorul falit în temeiul culpei sale procesuale.

Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, mențiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate de creditorii de asigurători, ci la cheltuieli pe care însuși Fondul le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor.

În fine, nu va fi primit nici argumentul omisiunii instanței de fond de a analiza motivul de nelegalitate prin care s-a invocat nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011, din conținutul sentinței recurate rezultând că instanța de fond a examinat toate motivele cererii, chiar dacă acestea nu au primit un răspuns individual, ci au fost respinse cu o argumentație comună, raportată la întreg cadrul normativ incident în speță. De altfel, invocarea de către reclamantă a nerespectării prevederilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu poate fi considerat un motiv de nelegalitate adus deciziei FGA contestate, ci reprezintă unul dintre argumentele subsumate chestiunii de drept litigioase, vizând caracterul de creanțe de asigurare a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată.

În concluzie, sumele solicitate cu titlu de penalități contractuale și cheltuieli de judecată datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) - b) din Legea 213/2015, în raport de conținutul lor limitativ și clar definit, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor formulate în recurs de reclamantă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1409 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.