ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1568/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 22.09.2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea Standardelor Internaționale de Evaluare a imobilului situat în București, str. x, și valoarea de 4.358.000 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/02.04.2009, întocmit în dosarul nr. x C. civ., adică suma de 3.677.551 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie la data plății efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 366/04.03.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 1598 A/03.11.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În aplicarea normelor de drept material antereferite, instanța de control judiciar în apel reține, în mod greșit, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este acela al soluționării contestației ANRP împotriva deciziei Curții de Conturi.

În mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, hotărâre prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, contestația promovată de intimata din prezenta cauză împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 și a Deciziei nr. 10/10.03.2013 emise de Curtea de Conturi.

Argumentele instanței, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției de la data pronunțării sentinței antereferite, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de curtea de apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării, de către Președintele ANRP, a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare si reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de Evaluare".

Așadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării, sau nu, a rapoartelor inițiale de evaluare la Standardele Internaționale de Evaluare și doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare, pentru a se putea stabili existența prejudiciului.

Or, cum se poate constata, la data pronunțării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/02.04.2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Ca atare, la momentul pronunțării sentinței civile nu putem vorbi de existența unui prejudiciu.

Aceste argumente sunt confirmate prin chiar Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3, a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării. Nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/02.04.2009 era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În mod eronat se arată în considerentele deciziei recurate că "au susținut apelanții că, prin cunoașterea pagubei, trebuie să se înțeleagă cunoașterea întinderii prejudiciului, or, la momentul indicat de prima instanță, paguba nu putea fi cunoscută, câtă vreme reevaluarea a avut loc ulterior, tocmai în baza deciziei Curții de Conturi".

Recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. A. S.R.L..

În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu.

Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia.

În consecință, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.02.2020, momentul înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

În ce privește dispozițiile legale aplicabile în materia prescripției exctinctive, recurentul arată că, pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, atât art. 6 alin. (4) C. civ., cât și art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Prin urmare, în mod eronat instanța de apel apreciază că prescripția ar fi supusă dispozițiilor C. civ. din 2009.

Din considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 1/17.04.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, rezultă că prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este "în întregime" supusă "dispozițiilor legale care le-au instituit", prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a C. civ. din 2009.

Or, atât timp cât a aplicat, în aceeași cauză, atât Decretul nr. 167/1958 (cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripție"), cât și C. civ. din 2009, cu privire la celelalte aspecte legate de prescripția extinctivă, hotărârea pronunțată în apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor de drept material ale art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4) din C. civ.

Toate aceste prevederi arată că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Această situație atrage, de asemenea, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În egală măsură, atât timp cât hotărârea pronunțată în apel contrazice Decizia nr. 1/17.04.2014 a Înaltei Curți, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului și judecarea cauzei în lipsă.

Instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor legale și cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Instanța de apel în mod corect, în soluționarea cauzei a avut în vedere Decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a reținut, cu valoare de principiu, că paguba constată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control.

Instanța de apel a reținut în mod corect că termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

În mod corect instanța, raportându-se la Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a constatat că nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2020 (adresa nr. x/18.02.2020).

Prin aceasta decizie, instanța a reținut că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control (paragraful 57), că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (paragraful 61) și de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive (paragraful 62), întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripție (paragraful 63).

Totodată, intimata arată că reclamantul înțelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862/A/31.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii (...)".

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- În ce privește critica de nelegalitate în sensul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, Înalta Curte constată că argumentele recurentului sunt subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit.

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea Standardelor Internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 7359/18.11.2009, modificată prin Decizia nr. 8372/18.05.2010 (titlul de despăgubire) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data pronunțării sentinței nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția contencios administrativ și fiscal (prin care a fost respinsă contestația ANRP împotriva deciziei Curții de Conturi).

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009), recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, reținut de instanța de apel ca fiind cel al pronunțării sentinței nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția contencios administrativ și fiscal, marchează data la care prejudiciul stabilit de Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, a dobândit caracter cert, ca efect al definitivării constatărilor acestui organul de control.

Este lipsit de relevanță juridică aspectul că recurentul-reclamant nu a figurat ca parte în respectiva cauză, din moment ce, în considerarea calității speciale a sale, statul dispunea de pârghiile legale de control al activității instituțiilor din subordinea sa, intimata-pârâtă aflându-se în sfera puterii executive.

Or, a invoca lipsa supravegherii și controlului activității instituțiilor publice, care își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurentul-reclamant.

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data pronunțării sentinței nr. 2767/17.10.2014, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată.

În egală măsură, considerentele anterior reținute sunt aplicabile și în cazul Curții de Conturi a României, instituție care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

- În ce privește referirea pe care instanța de apel o face deopotrivă, la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și la cele ale C. civ. din 2009 (art. 2517, art. 2528) aplicabile prescripției acțiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, ea este eronată din perspectiva dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, care lasă regimul prescripției extinctive în puterea legii sub care a început să curgă.

În același timp însă, acest considerent eronat nu este unul apt să ducă la nelegalitatea soluției din apel.

Aceasta întrucât ambele reglementări – din vechiul Decret și din actualul C. civ. – au același conținut, stabilind aceleași reguli în ce privește prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită.

Ca atare, analiza pe fondul acestei excepții a presupus aceleași verificări jurisdicționale, așa încât regimul juridic mixt pe care îl realizează în final instanța trimițând la Decretul nr. 167/1958, pentru a stabili momentul de început al prescripției extinctive, dar și la dispozițiile în materie ale C. civ. din 2009 – deși greșită, este lipsită de consecințe pe planul soluției ce trebuia adoptată, câtă vreme termenii analizei sunt identici în ambele reglementări.

În ce privește încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., prin nerespectarea Deciziei în interesul legii nr. 1/17.04.2014, Înalta Curte constată că această critică vizează tot regimul juridic al prescripției extinctive din perspectiva aplicării în timp a legii, critică la care s-a răspuns deja prin considerentele anterioare și prin urmare, nu poate fi primită.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1598 A din 3 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1598 A din 3 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.