ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2779/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2779/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 16 decembrie 2021

Asupra recursurilor de față:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 12.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta BIT S.A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a solicitat: în principal, obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei totale de 6.806.232,54 euro (reprezentând 30.641.658,89 RON calculați la cursul de schimb comunicat de BNR din data de 09.12.2016: 1 euro = 4,5020 RON) formată din: 6.793.870,26 euro reprezentând despăgubiri cu titlu de debit principal, 5.329,78 euro, reprezentând dobânda penalizatoare calculată până la data de 31.10.2016 și 7.032,50 euro penalitate calculată până la data de 31.10.2016, conform hotărârii CEDO din data de 16.12.2014 pronunțată de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în Cauza Buti & alții v. România, cauză la care a fost conexata și cererea nr. x/12 formulata de BIT S.A., obligarea STATULUI ROMÂN, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor, începând cu data înregistrării cererii și până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în RON, la cursul BNR din ziua plății, obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă, începând cu data înregistrării cererii și până la data achitării integrale a despăgubirilor, a penalității calculate conform hotărârii CEDO din data de 16.12.2014 pronunțată de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Buti și alții v. România, cauză la care a fost conexată și cererea nr. x/12 formulată de A. S.A., penalitate plătibilă în RON, la cursul BNR din ziua plății, precum și obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces; tot în principal, a solicitat obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei totale de 6.806.232,54 euro (reprezentând 30.641.658.89 RON calculați la cursul de schimb comunicat de BNR din data de 09.12.2016: 1 euro = 4,5020 RON), în temeiul obligației de garanție reglementată de O.U.G. nr. 88/1997; în subsidiar, obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) a sumei totale de 6.806.232,54 euro (reprezentând 30.641.658.89 RON calculați la cursul de schimb comunicat de BNR din data de 09.12.2016: 1 euro = 4,5020 RON), cu titlu expres de a fi achitată de îndată către A. S.A. pentru stingerea creanței rezultate din titlul executoriu reprezentat de sentința comercială nr. 1911 din data de 23.02.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, în Dosarul nr. x/2008, definitivă și irevocabilă; obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor începând cu data înregistrării cererii și până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în RON, la cursul BNR din ziua plății, dobândă legală pe care A.A.A.S. trebuie să o achite reclamantei, A. S.A., în baza titlului executoriu reprezentat de sentința comercială nr. 1911 din data de 23.02.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, în Dosarul nr. x/2008, definitivă și irevocabilă, cu titlu expres ca suma rezultată cu titlu de dobândă legală să fie achitată de îndată către reclamantă, A. S.A.; obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) a penalității calculate conform hotărârii CEDO din data de 16.12.2014 pronunțată de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Buti și alții v. România, cauză la care a fost conexata și cererea nr. x/12 formulată de A. S.A., începând cu data înregistrării cererii și până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibilă în RON, la cursul BNR din ziua plății, cu titlu expres ca suma rezultată cu titlu de penalitate să fie achitată de îndată către reclamantă, A. S.A.; obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4141/2017 din data de 10 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2016, prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei sub aspectul acțiunii formulate în principal și întemeiate pe cauza juridică reprezentantă de răspunderea pârâtului statul român conform Hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunțată în cauza Buti și alții contra României; a respins acțiunea formulată în principal și întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul român conform Hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunțată în cauza Buti și alții contra României, pentru lipsa calității procesuale active; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei statul român sub aspectul acțiunii formulate în principal și întemeiate pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului statul român în calitate de garant; a respins acțiunea formulată în principal de reclamanta BIT S.A., în contradictoriu cu pârâții Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului statul român în calitate de garant; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei sub aspectul acțiunii formulate în subsidiar și a respins această acțiune pentru lipsa calității procesuale active.

Prin decizia civilă nr. 1687/A/2018 din data de 20.09.2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă BIT S.A. împotriva sentinței civile nr. 4141/10.11.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2016.

Prin Decizia nr. 341 din 11 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1687/A/2018 din 20 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o, și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 22.06.2020, sub nr. x/2016**.

Prin decizia civilă nr. 757A din data de 9 iulie 2020 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă BIT S.A. împotriva sentinței civile nr. 4141/2017 din data de 10 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații-pârâți STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI (A.A.A.S.), a anulat, în parte, sentința apelată, cu privire la următoarele soluții: admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei sub aspectul acțiunii formulate în principal și întemeiată pe cauza juridică constând în răspunderea pârâtului statul român conform hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunțată în cauza Buti și alții contra României; respingerea acțiunii formulate în principal și întemeiată pe cauza juridică constând în răspunderea pârâtului statul român conform hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunțată în cauza Buti și alții contra României, pentru lipsa calității procesuale active; admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei statul român sub aspectul acțiunii formulate în principal și întemeiate pe cauza juridică constând în răspunderea pârâtului statul român în calitate de garant; respingerea acțiunii formulate în principal și întemeiată pe cauza juridică constând în răspunderea pârâtului statul român în calitate de garant; admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei sub aspectul acțiunii formulate în subsidiar; respingerea acțiunii formulate în subsidiar pentru lipsa calității procesuale active, a menținut celelalte dispoziții din sentința apelată și a reținut cauza pentru rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1540A din 12 noiembrie 2020 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în judecarea procesului cu evocare fondului, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta BIT S.A. în contradictoriu cu pârâții STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI; a obligat pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE la plata către pârâta AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI a sumei totale de 4.537.554,90 euro, plătibilă în RON la cursul BNR din ziua plății, cu aplicarea dobânzii legale asupra debitului principal începând cu data de 6.10.2020 până la data achitării integrale a despăgubirilor, cu titlu expres de a fi achitată de îndată către reclamanta BIT S.A., în măsura necesară pentru stingerea creanței rămase neexecutate din obligația de plată stabilită prin sentința comercială nr. 1911 din 23.02.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2008; a respins ca neîntemeiat capătul principal de cerere, astfel cum a fost precizat.

Decizia de apel a fost recurată de pârâții STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 7 ianuarie 2021, sub același număr unic.

Recurentul-pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, atacând alături de decizia de apel și încheierea de amânare a pronunțării din 15 octombrie 2020, a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei și a încheierii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, respingerea în tot a acțiunii, criticile sale vizând următoarele:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pârât a susținut, într-o primă teză, existența motivelor contradictorii în cuprinsul deciziei de apel. A arătat că instanța de apel a reținut, în ceea ce privește stabilirea întinderii creanței pretinse de intimata-reclamantă, că doar pe calea unei contestații la executare se poate verifica modalitatea de cuantificare a sumei pretinse în cauză, pentru ca tot aceeași instanță să constate, în considerentele încheierii din 15 octombrie 2020, motivând soluția de respingere a cererii de suspendare până la soluționarea contestației la executare, că la dosar există înscrisuri prin raportare la care se poate stabili cuantumul sumei rămase de executat. A susținut că astfel, instanța de apel și-a ignorat propriul raționament/considerent, stabilind chiar ea suma ce trebuie achitată intimatei-reclamante, în baza raportului de expertiză extrajudiciară depus în dosarul de executare silită. A semnalat raționamentul oscilant și contradictoriu al instanței de apel care a reținut pe de o parte că nu este permisă debitoarei contestarea în proces, prin apărările invocate, a creanței astfel cum a fost stabilită de executorul judecătoresc, iar pe de altă parte, că nu s-au formulat apărări concrete privind o posibilă eroare de calcul în rapoartele de expertiză extrajudiciară depuse la dosar de intimata-reclamantă. A susținut, totodată, și existența unor motive străine de natura cauzei, instanța de apel reținând că instituțiile publice chemate în judecată nu au formulat apărări referitoare la o posibilă eroare de calcul a dobânzii legale, în condițiile în care ceea ce s-a contestat în mod constant a fost nivelul debitului principal, iar nu cel al dobânzii legale.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel, admițând capătul subsidiar de cerere, a depășit atribuțiile puterii judecătorești, cu ignorarea prevederilor Legii nr. 500/2002, ale O.G. nr. 22/2002 și ale O.U.G. nr. 23/2004. A arătat, sub acest aspect că admiterea cererii intimatei-reclamante s-a făcut cu încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin raportare la actele normative enunțate anterior și că obligarea sa la plata către AAAS nu poate contraveni prevederilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004 care reglementează expres destinația sumelor ce trebuie avansate de la bugetul de stat către bugetul AAAS, despăgubirea solicitată de intimata-reclamantă neintrând în categoriile stipulate prin actul normativ, fiind menționat că asemenea despăgubiri se achită din bugetul propriu al instituției publice.

Recurentul-pârât a criticat decizia de apel și din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că instanța devolutivă de atac a ignorat dezlegarea dată de instanța de recurs în primul ciclu procesual care impune analiza pretențiilor intimatei-reclamante și prin raportare la atribuțiile legal reglementate în materia repartizării resurselor bugetare, a alocării și destinației acestora, cu trimitere la actele normative indicate anterior. Plecând de la această omisiune a instanței de apel, care nu a analizat incidența acelor acte normative, recurentul-pârât a susținut și încălcarea dreptului la apărare, în condițiile în care decizia recurată nu cuprinde considerente prin care să fie înlăturate apărările sale. Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat și din perspectiva considerentelor referitoare la inaptitudinea sa de a formula apărări pe cuantumul creanței solicitate de intimata-reclamantă și a celor referitoare la respingerea probei cu expertiză contabilă, deși este terț în procedura de executare silită. Tot în contextul poziției sale de terț în procedura execuțională, recurentul-pârât a invocat încălcarea principiului nemijlocirii și al contradictorialității, instanța de apel dând valență unor rapoarte de expertiză extrajudiciară efectuate fără participarea sa.

S-a susținut, totodată, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., încălcarea autorității de lucru judecat, sub aspect pozitiv, recurentul-pârât arătând că prin statuarea cu caracter definitiv asupra cererii BIT S.A. de acordare a despăgubirilor în procesul anterior și obținerea unui titlu executoriu se creează un impediment în formularea unei noi acțiuni, împotriva unei alte părți, care ar avea consecința obținerii unui nou titlu executoriu.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat în raport de greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, instanța devolutivă de atac reținând eronat îndeplinirea condițiilor angajării subsidiare a statului român ca urmare a neexecutării integrale și într-un termen rezonabil de timp a obligației stabilite în sarcina AAAS. Recurentul-pârât a susținut că interpretarea sistematică a art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu conduce spre concluzia că a fost reglementată o obligație de garanție în sarcina statului și în favoarea instituției publice, în același sens fiind și jurisprudența instanței supreme, care în mod constant a respins cererile de chemare în garanție formulate de instituția publică în cauzele având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor.

A invocat și încălcarea dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 23/2004 și ale art. 14 din Legea nr. 500/2002, recurentul-pârât arătând că sumele de bani virate de la bugetul de stat în bugetul instituției publice au destinații expres reglementate de lege, actele normative stabilind că despăgubirile de natura celor solicitate de intimata-reclamantă sunt achitate din fondurile proprii ale AAAS.

În final, recurentul-pârât a criticat decizia de apel sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 prin respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că O.U.G. nr. 88/1997 nu stabilește două termene procedurale pentru formularea acțiunii în despăgubire, în funcție de exercitare acesteia direct împotriva instituției publice implicate în privatizare, sau subsidiar împotriva statului român, în baza obligației de garanție.

Recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI (AAAS) a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerea cauzei cu respingerea în tot a acțiunii intimatei-reclamante ca neîntemeiată sau ca inadmisibilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. a vizat încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, cu nerespectarea prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la sentința civilă nr. 1911 din 23 februarie 2010 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2008; recurenta-pârâtă a susținut că părțile din acel dosar erau AAAS și intimata-reclamantă, iar instanța de apel, în mod nelegal, a schimbat pârâta-debitoare, așa cum era consacrată prin sentința menționată, înlocuind-o cu un terț, respectiv cu Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:

O primă critică a vizat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., cu raportare la art. 32 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, recurenta-pârâtă arătând că în decizia de casare a stabilit că statului îi este justificată calitatea procesuală în măsura în care este parte în raportul juridic dedus judecății și se află într-o opoziție de interese față de intimatul-reclamant. Continuând raționamentul, instanța de casare a impus instanței devolutive ca în cadrul analizei asupra fondului să stabilească situația de fapt, în sensul stabilirii întrunirii condițiilor răspunderii și a limitelor acesteia, cu examinarea apărărilor pârâților. Plecând de la aceste considerente ale deciziei de casare, recurenta-pârâtă a criticat decizia din perspectiva statuărilor că Statul român nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de asigurare a unui cadru legal care să permită instituțiilor publice implicate în privatizare îndeplinirea obligațiilor ce le incumbau, demersurile arătate nefiind eficiente pentru executarea obligației de plată față de reclamantă. a susținut, totodată, că instanța de apel a interpretat greșit obligația de garanție reglementată de art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, neexistând niciun temei juridic pentru plata directă a sumei solicitate de către intimata-reclamantă direct de către statul român.

Greșita aplicare a prevederilor art. 32 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 a fost reiterată, sub aparența unui alt motiv de nelegalitate al decizii de apel, recurenta-pârâtă, reluând, în esență, aceleași argumente ale neîndeplinirii condițiilor răspunderii statului român, inexistența unui titlu executoriu împotriva aceleiași părți, ale conținutului obligației de garanție reglementat de textul legal indicat. Suplimentar, a arătat că în mod nelegal instanța de apel s-a raportat la hotărârea CEDO, ca temei al răspunderii statului, menționând că în ipoteza nerespectării unei asemenea decizii, calitatea de a acționa aparține Comitetului Miniștrilor (conform art. 46 alin. (2) din CEDO), iar nu intimatei-reclamante. A susținut, totodată, încălcarea prevederilor O.G. nr. 22/2002, criticând cele reținute de instanța de apel că acest act normativ, prin procedura instituită, a îngreunat realizare creanței intimatei-reclamante

Recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel și sub aspectul greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că termenul de prescripției a început să curgă la data de 05.02.2008, când a fost pronunțată decizia irevocabilă de retrocedare a imobilului aflat în patrimoniul intimatei-reclamante, iar nu de la data pronunțării hotărârii CEDO - 16.12.2014, astfel cum a reținut instanța devolutivă. A susținut, totodată, că termenul nu a fost întrerupt, nefiind fondată susținerea intimatei-reclamante în acest sens, raportat la plățile făcute de-a lungul timpului.

O altă critică a vizat încălcarea dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., instanța de apel reținând nelegal că nu a adus la cunoștință cuantumul sumei achitate pe parcursul executării silite, reținând, totodată, legalitatea expertizelor efectuate în cadrul executării silite, cu motivarea că nu se poate contesta cuantumul creanței astfel cum a fost stabilit de executorul judecătoresc. A susținut că a depus la dosarul cauzei toate înscrisurile solicitate de instanță, că a învederat formularea unei contestații la executare cu privire la cuantumul sumei astfel cum a fost stabilit prin expertiză, existând neconcordanțe majore între evidențele părților (creditor, debitor în executarea silită). În același context a criticat și soluția instanței de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea contestației formulate în cadrul executării silite, arătând că era esențial pentru soluționarea litigiului stabilirea exactă a cuantumului sumei rămase de plată, din perspectiva lămuririi naturii dobânzilor solicitate.

O ultimă critică a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 453 și 455 C. proc. civ., sub aspectul nelegalei obligări la suportarea cheltuielilor de judecată, în solidar cu Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care nu se poate reține că ar fi căzut în pretenții față de intimata-reclamantă.

Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă AAAS a arătat că susține recursul declarat în cauză de STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea căii de atac atât împotriva încheierii de ședința din data de 15 octombrie 2020, cât și împotriva deciziei de apel, apreciind temeinicia criticilor formulate în memoriul de recurs.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză. Susținând că obligația de garanție a statului român are temeiul în lege, a prezentat demersurile pentru obținerea satisfacerii creanței sale și aspectele care, în opinia sa, au constituit piedici în executare silită pornită împotriva AAAS.

Pe criticile invocate, intimata-reclamantă a arătat următoarele: nu se identifică o contradicție între considerentele deciziei de apel, suma rămasă de plată nefiind stabilită doar prin preluarea precizării depuse la dosar (calculul nefiind contestat de niciuna dintre recurentele-pârâte), ci a rezultat din expertiza efectuată în cadrul executării silite, instanța de apel reținând în mod legal că doar executorul judecătoresc are dreptul să stabilească valoarea creanței rămasă de executat; nu este fondată nici critica vizând încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2000, ale O.U.G. nr. 22/2002 și ale O.U.G. nr. 23/2004, menționând că Legea nr. 500/2000 nici nu este incidentă în cauză, că AAAS funcționează cu două bugete, că pot fi poprite conturile acestei instituții, cu plata prioritară a cheltuielilor curente și de personal, concluzionând că instanța de apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești; se susține caracterul nefondat al criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în opinia intimatei-reclamante instanța de apel a argumentat și analizat legislația în materia repartizării resurselor bugetare, citând pe larg din considerentele deciziei recurate; solicită a fi înlăturată și critica vizând încălcarea dreptului la apărare, reprezentantul Ministerului Finanțelor participând la toate ședințele de judecată, instanța procedând la analiza tuturor cererilor și excepțiilor invocate de acesta; în același context, arată că proba cu expertiză contabilă a fost solicitată la ultimul termen de judecată, în condițiile în care pe parcursul procesului nu au fost contestate rapoartele de expertiză depuse la dosar; susține caracterul nefondat și al criticii referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat, arătând că nu există tripla identitate între părțile dosarului nr. x/2008 și cele din prezenta cauză; a mai susținut că în mod corect a reținut instanța de apel întrunirea condițiilor răspunderii civile față de statul român, prin raportare și la cele statuate în decizia de casare din primul ciclu procesual, precum și că este legală soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Cu privire la recursul declarat de AAAS, a arătat că prin decizia de casare s-a statuat asupra calității procesuale pasive a statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât nu se poate repune în discuție acest aspect; a susținut legalitatea deciziei de apel în ce privește nereținerea autorității de lucru judecat și respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune; de asemenea, a arătat că prin decizia de casare s-a stabilit caracterul complementar al răspunderii statului român, în condițiile unui mecanism reparatoriu nefuncțional, instanța de apel, plecând de la aceste statuări, procedând la analiza condițiilor răspunderii.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, ce a fost comunicat părților; în ședința completului de filtru din data de 23 septembrie 2021 au fost admise în principiu recursurile declarate în cauză fiind stabilit termen în ședință publică, ci citarea părților, pentru soluționarea căilor extraordinare de atac.

Analiza motivelor de recurs:

Prealabil examinării criticilor formulate în calea extraordinară de atac, Înalta Curte apreciază că se impune analizarea limitelor investirii, prin raportare atât la conținutul cererii de chemare în judecată, la cele statuate în primul ciclu procesual, cât și la conținutul memoriilor de recurs, respectiv la aspectele invocate în susținerea nelegalității deciziei de apel.

Se reține, din această perspectivă, că prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă, pretinzând aceeași sumă cu titlu de debit principal, la care a adăugat dobânda legală, a solicitat într-un prim principal obligarea directă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei precizate, urmare a hotărârii CEDO pronunțate la 16 decembrie 2014, cu titlu de despăgubire, într-un al doilea principal obligarea Statului român, în temeiul obligației de garanție reglementată de O.U.G. nr. 88/1997, la plata directă a sumei rămase de executat, iar în subsidiar, obligarea aceleași părți la plata sumei către recurenta-pârâtă AAAS, urmare a obligației de garanție reglementată de O.U.G. nr. 88/1997, în vederea satisfacerii integrale a titlului executoriu deținut împotriva ultimei recurente-pârâte.

În primul ciclu procesual, instanța de fond a respins pentru lipsa calității procesuale active primul petit principal, reprezentat de atragerea răspunderii Statului Român în temeiul hotărârii CEDO din 16 decembrie 2014; a respins pentru lipsa calității procesuale pasive petitul principal prin care se solicita obligarea directă a Statului Român la plata sumei rămasă de plată din titlul executoriu deținut împotriva recurentei-pârâte AAAS, a respins pentru lipsa calității procesuale active petitul subsidiar prin care se solicita obligarea Statului Român la virarea sumei către recurenta-pârâtă AAAS cu mențiunea expresă de acoperire a creanței deținute de intimata-reclamantă asupra recurentei-pârâte AAAS. Această soluție a fost menținută de instanța de apel. Instanța de recurs a infirmat soluția dată în cauză, apreciind nelegalitatea hotărârilor din perspectiva atât a calității procesuale active, cât și a celei pasive, dispunând rejudecarea cauzei, fiind subliniat că această justificare a calității procesuale rezultă din modul de formulare al petitelor acțiunii și titularii obligațiilor pretins încălcate.

În al doilea ciclu procesual, intimata-reclamantă și-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând în principal obligarea directă a Statului Român la plata sumei rămase de plată din creanța deținută asupra recurentei-pârâte AAAS, iar în subsidiar obligarea Statului Român la plata către AAAS a sumei rămase de executat din creanța deținută asupra AAAS, cu scopul acoperirii integrale a acestei creanțe. În acest cadru, în rejudecare, instanța de apel a admis capătul subsidiar de cerere, obligând Statul Român la plata către AAAS a sumei rămase de executat din titlul executoriu deținut de intimata reclamantă împotriva AAAS, respingând capătul principal astfel cum a fost precizat.

Calea extraordinară de atac a fost declarată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și pârâta AAAS, criticile acestora vând soluția dată capătului subsidiar din cererea de chemare în judecată.

În consecință, limitele de analiză în cadrul prezentului recurs sunt stabilite atât prin manifestarea de voință a intimatei-reclamante care, prin precizarea cererii sale a restrâns acțiunea sub aspectul petitului principal al acțiunii la obligarea directă la plată a Statului Român, în temeiul obligației de garanție reglementată de O.U.G. nr. 88/1997, alături de petitul subsidiar, menținut, privind obligarea Statului român la plată către AAAS în vederea acoperirii creanței, cât mai ales prin aspectele criticate de părțile care au declarat calea extraordinară de atac. Concluzia care se impune este aceea că petitul principal al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat în cursul rejudecării apelului, a intrat sub puterea lucrului judecat, soluția de respingere a acestuia nefiind contestată de niciuna dintre părțile procesului.

În acest context, criticile formulate de părțile care au declarat calea extraordinară de atac vor fi analizare doar prin raportare la petitul subsidiar al cererii de chemare în judecată, vizând obligarea Statului Român la plata sumei rămase de executat din creanța deținută de intimata-reclamantă împotriva AAAS.

De asemenea, Înalta Curte face mențiunea prealabilă că, pentru o parcurgere facilă a criticilor formulate prin memoriile de recurs și a considerentelor expuse, acestea vor fi prezentate prin raportare la motivul de nelegalitate invocat, avându-se în vedere că unele critici sunt invocate de ambele părți, iar altele sunt subsumate aceluiași motiv de casare, dar cu critici diferite. În consecință, nu se va proceda la analiza distinctă a recursurilor declarate în cauză, ci se va face analiza acestora prin indicarea motivului de casare invocat.

O primă critică a vizat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul român invocând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, cu încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin raportare la prevederile Legii nr. 500/2002, ale O.U.G. nr. 22/2002 și O.U.G. nr. 23/2004. Înalta Curte reține că nu poate proceda la analiza efectivă a criticilor subsumate acestui motiv de nelegalitate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, se reține caracterul fondat al criticii aceleiași părți, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea de către instanța de apel, în cadrul rejudecării a prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., cu ignorarea dezlegării date de instanța de recurs la momentul trimiterii cauzei spre rejudecare. Se observă din această perspectivă, că, ulterior expunerii considerentelor care au justificat soluția care stabilea calitatea procesuală atât activă cât și pasivă, instanța de recurs a impus ca în rejudecare să se facă analiza pretențiilor intimatei-reclamante și prin raportare la atribuțiile legale în materia repartizării resurselor bugetare, a alocării și destinației acestora, cu referire la actele normative indicate în paragraful anterior, în considerarea faptului că aceste aspecte erau deja invocate de parte și neanalizate în primul ciclu procesual.

Se reține că în cuprinsul deciziei de apel nu se regăsesc considerente care să releve o analiză a acestor susțineri, instanța de apel nerăspunzând efectiv criticilor și apărărilor invocate de parte din perspectiva enunțată anterior.

Din acest considerent Înalta Curte nu poate proceda la analiza criticilor formulate sub imperiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. în lipsa unor argumente ale instanței de apel care să facă posibilă aplicarea dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fost invocat și din perspectiva încălcării prevederilor art. 13 C. proc. civ. - dreptul la apărare și ale art. 14 C. proc. civ. - nemijlocirea. Înalta Curte reține caracterul fondat al criticii formulate de recurentul-pârât Statul Român, prin raportare la considerente care justifică soluția de valorificare a concluziilor expertizei contabile efectuate în cadrul executării silite demarate de intimata-reclamantă împotriva recurentei-pârâte AAAS. Se observă că recurentul-pârât Statul Român are poziția de terț față de executarea silită menționată, neavând nicio posibilitate să intervină în desfășurarea acesteia. Simpla prezență a debitorului executat în cadrul procesului de față nu împiedică pe celălalt participant, cu aceeași poziție procesuală să invoce propriile apărări, cu atât mai mult cu cât procesul îl vizează direct pe recurentul-pârât Statul român, acțiunea fiind întemeiată pe obligația sa de garanție. În același context, se reține și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 255 alin. (19 și (2) din același act normativ. Plecând de la textele legale menționate Înalta Curte reține caracterul nelegal al deciziei de apel din perspectiva aprecierii că proba solicitată în cauză ar contraveni puterii lucrului judecat, tinzând la înfrângerea lui prin raportare la cuantumul sumei astfel cum a fost stabilit în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului București. Se observă că proba nu avea scopul de stabilire a unei alte sume cu titlu de debit principal, pentru a contraveni celor stabilite irevocabil în litigiul anterior, ci tindea la stabilirea sumei rămase de executat, urmare a plăților efectuate în timp de către recurenta-pârâtă AAAS. De asemenea, admisibilitatea probei a fost apreciată de către instanța de apel prin raportare la expertiza întocmită în dosarul de executare silită deschis de intimata-reclamantă împotriva recurentei-pârâte AAAS. Or, un asemenea raport are caracterul unei probe extrajudiciare, nefiind întocmit și cu participarea recurentului-pârât, neavând, deci, o forță probantă ce nu ar putea fi contestată de ultima parte menționată. Chiar dacă Statul român se află în aceeași poziție procesuală cu AAAS, acest aspect nu este de natură a determina imposibilitatea primului de a face propriile apărări în ceea ce privește cuantumul sumei pentru care ar putea fi angajată răspunderea sa în temeiul obligației de garanție, având în vedere autonomia celor două instituții și lipsa unei evidențe proprii a Statului român prin care să poată verifica nivelul sumei rămase de executat din obligația instituită în sarcina recurentei-pârâte AAAS. Pentru considerentele expuse, este apreciat caracterul fondat al critici formulate în același sens și de recurenta-pârâtă AAAS.

Din aceeași perspectivă se rețin și statuările contradictorii ale instanței de apel care înlătură toate criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la cuantumul sumei rămase de executat, cu motivarea că aceste aspecte pot fi lămurite doar în cadrul unei contestații la executare (care nici nu putea fi promovată de parte, terț față de executarea silită), pentru ca ulterior să respingă solicitarea de suspendare a cauzei până la soluționarea contestației la executare formulată de recurenta-pârâtă AAAS, motivat că sunt suficiente probele administrate, respectiv raportul întocmit în dosarul de executare. Or, acest înscris, așa cum s-a arătat deja are valoarea unei probe extrajudiciare în raport cu recurentul-pârât Statul român, nicio instanță de judecată nepronunțându-se cu privire la suma efectiv rămasă de executat, pentru a interveni efectul de opozabilitate reglementat de art. 435 C. proc. civ., cu mențiunea că și în acest cadrul legal, partea avea dreptul de a face proba contrară. Or, statuarea asupra sumei rămase de executat era de esența procesului de față, având în vedere că s-a solicitat angajarea răspunderii Statului pentru această sumă, istanța de apel pronunțând decizia fără a avea reprezentarea întinderii acestei obligații.

Nu este fondată critica invocată de în ambele memorii de recurs vizând încălcarea autorității de lucru judecat, întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte reține că prin litigiul de față nu se aduce atingere puterii lucrului judecat în cauza care a stabilit obligația de despăgubire în sarcina AAAS, obiectul cauzei fiind limitat, așa cum s-a arătat anterior, urmare a principiului disponibilității și a limitelor de investire în recurs, la obligația de garanție a Statului român, respectiv la obligarea Statului român de virare către AAAS a sumei rămase de executat din titlul executoriu ce o vizează pe ultima parte menționată.

De asemenea, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticii invocate de recurenta-pârâtă AAAS și recurentul-pârât Statul român, întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitor la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune. În mod legal instanța de apel a respins excepția invocată în cauză, reținând, în raport de petitele formulate în cauză, că termenul de prescripție pentru atragerea răspunderii statului în temeiul obligației de garanție instituite de art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 a început să curgă la momentul pronunțării hotărârii CEDO în cauza Buti și alții. Se observă, sub acest aspect, că în cauza menționată Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să asigure, prin mijloace adecvate, în termen de trei luni, executarea hotărârilor încă restante, cererea adresată Curții și de intimata-reclamantă fiind conexată la respectiva cauză. În consecință, nu se poate reține susținerea recurentei-pârâte în sensul că termenul de prescripție pentru formularea acțiunii împotriva Statului român a început să curgă de la momentul pronunțării deciziei irevocabile prin care a fost stabilită obligația de despăgubire în sarcina acesteia, în condițiile demarării unei executări silite, nefinalizată până în prezent. Concluzia care se desprinde este aceea, că obligația generală de garanție a statului român a subzistat continuu pe parcursului executării silite declanșate de intimata-reclamantă, fiind particularizată la momentul pronunțării hotărârii CEDO, moment în care a fost analizată și situația executării hotărârii judecătorești dată în favoarea intimatei-pârâte. În acest context se reține legalitatea deciziei de apel care a constatat că termenul de prescripție al acțiunii formulate împotriva Statului român a început să curgă de la momentul pronunțării hotărârii CEDO.

Acest aspect este relevant, deopotrivă, și în analiza motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele memorii de recurs.

Înalta Curte reține caracterul fondat al criticii invocate de ambele părți, subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând greșita aplicare a prevederilor art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, din perspectiva elementelor care configurează obligația de garanție instituită în sarcina Statului român.

Se reține că instanța de apel, în încercarea de a stabili modul a aplicare a normei de drept pe care se fundamentează acțiunea intimatei-reclamante a statuat în sensul că textul de lege reprezintă o aplicare în materia privatizării societăților a principiilor care decurg din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la obligațiile statului în executarea hotărârilor judecătorești definitive, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Corectă din punct de vedere juridic, aserțiunea instanței de apel nu este aptă să justifice aplicare dispoziției art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 în condițiile concrete ale speței de față. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că celelalte considerente dezvoltate de instanța de apel plecând de la premisa enunțată anterior sunt argumente care ar justifica eventual o obligare a Statului român la plata despăgubirilor datorate, urmare a nerespectării hotărârii CEDO invocate de intimata-reclamantă. Or, în speță, intimata-reclamantă a reformulat petitele acțiunii sale în al doilea ciclu procesual, solicitând angajarea răspunderii Statului român, în temeiul art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, fie direct, prin obligarea acestuia la plata către intimata-reclamantă a sumei rămase de executat, fie, indirect, prin instituirea aceleiași obligații către recurenta-pârâtă AAAS, ambele solicitări fiind întemeiate pe obligația de garanție.

În contextul în care intimata-reclamantă nu a insistat în petitul vizând obligarea Statului român la despăgubiri în temeiul hotărârii CEDO în Cauza Buti și alții, raportat la neîndeplinirea obligației asupra căreia a dispus Curtea Europeană a Drepturilor Omului, considerentele deciziei de apel nu susțin dispozitivul vizând obligarea aceleiași părți la plata sumei rămase de executat din titlul executoriu deținut de intimata-reclamantă.

Petitele cererii intimatei-reclamante, astfel cum au fost reformulate și susținute de intimata-reclamantă, având în vedere și modul în care a fost invocată hotărârea CEDO pronunțată în Cauza Buti și alții nu mai permit analizarea răspunderii Statului român din perspectiva obligației generale de garanție ce îi incumbă, ci transferă analiza la elementele concrete care ar contura o lipsă a unor măsuri efective pentru executarea integrală a titlului executoriu deținut de prima parte menționată. Din această perspectivă, instanța de apel ar trebui să analizeze dacă adoptarea unor acte normative, aplicabile erga omnes, în virtutea abilitării legale a Guvernului, este de natură a trage răspunderea statului în situația concretă a executării integrale a titlului deținut de intimata-reclamantă. De asemenea, se impune verificarea existenței concrete a faptei culpabile a celui chemat în temeiul obligației de garanție, sub acest aspect trebuind a fi evaluată modalitatea de acțiune a Statului român, și măsura în care această ar fi putut fi influențată negativ, de o atitudine culpabilă a debitorului obligației neexecutate în parcurgerea unei proceduri legale.

Având în vedere considerentele reținute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate în cauză împotriva încheierii din 15 octombrie 2020 și a deciziei de apel, admiterea căii extraordinare de atac împotriva încheierii fiind determinată de aspectul că această face corp comun cu decizia recurată.

Pe cale de consecință, cele două acte procedurale vor fi casate, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, urmând ca în rejudecare să valorifice prevederile art. 501 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Având în vedere motivele care au determinat casarea deciziei de apel, Înalta Curte nu a mai procedat la analiza criticilor formulate de recurenta-pârâtă AAAS referitoare la modalitatea de aplicare a prevederilor art. 451 și urm. C. proc. civ., acestea urând a fi evaluate, în raport de aspectele invocate, în cursul rejudecării dispuse în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR împotriva încheierii din 15 octombrie 2020 și a deciziei nr. 1540A din 12 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI împotriva deciziei nr. 1540A din 12 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă BIT S.A..

Casează încheierea și decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2021.