ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1272/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 septembrie 2019, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. augustin, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea in parte a Deciziei nr. 211121/28.08.2019 și obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plata, respectiv: 3750 RON daune morale; penalități de întârziere în plată în cotă de 0,2% din suma de 10.883 și suma de 5000 RON (daunele morale) pe fiecare zi de întârziere, începând cu data refuzului de plata, respectiv 11.08.2014, și până în ziua plății efective, precum și suma de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 805 din data de 18 septembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. augustin, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 805 din data de 18 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A.- augustin, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii introductive în sensul anulării în parte a deciziei atacate și obligării pârâtului FGA la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, respectiv 3750 RON daune morale, penalități de întârziere în plată în cotă de 0,2% din suma de 10.883 și suma de 5000 RON (daunele morale) pe fiecare zi de întârziere, începând cu data refuzului de plata, respectiv 11.08.2014, și până în ziua plății efective, precum și suma de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 16 din Norma nr. 16/2015 și ale art. 49 din Normele din 29 noiembrie 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobat prin Ordinul nr. 14/2011, potrivit cărora stabilirea cuantumului daunelor morale se face în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Or, sentința atacată în prezenta cauză nu face nicio referire la jurisprudența din România, ci doar la sumele consemnate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecție al Victimelor Străzii care conține o sinteză a practicii judiciare vechi, neconforme cu realitatea. În acest sens, arată că practica Înaltei Curți este constantă în a reține că doar normele legale și jurisprudența sunt relevante în stabilirea despăgubirilor, nu și ghidurile sau statisticile asigurătorilor sau ale FGA. În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Năsăud și datorate de către asigurător, reclamantul susține că FGA răspunde pentru și în locul asigurătorului, astfel că îi revine acestuia obligația achitării cheltuielilor de judecată. Prin urmare, instanța de fond a aplicat greșit art. 49 din normele ASF și art. 16 din Norma nr. 16/2015, deși cheltuielile de judecată erau incluse în categoria prejudiciilor. De asemenea, recurentul-reclamant a solicitat și obligarea FGA la plata penalităților în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere, din data de 11 august 2014 și până la plata efectivă, în conformitate cu dispozițiile art. 37 din Ordinul 14/2011, apreciind că penalitățile constituie despăgubiri în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 2 din Legea nr. 132/2017.

Apărările formulate în cauză Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs Analizând sentința recurată prin raportare la motivele de recurs invocate de către recurentul-reclamant A.- augustin în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și la apărările formulate prin întâmpinare, de către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce succed: Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 211121/28.08.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea în parte a acesteia și obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plata, respectiv: 3750 RON daune morale; penalități de întârziere în plată în cotă de 0,2% din suma de 10.883 și suma de 5000 RON (daunele morale) pe fiecare zi de întârziere, începând cu data refuzului de plata, respectiv 11.08.2014, și până în ziua plății efective, precum și suma de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Prima instanță a respins acțiunea formulată de către acesta, ca neîntemeiată, iar reclamantul a criticat această soluție în ceea ce privește modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale, precum și neacordarea penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte va respinge criticile referitoare la greșita stabilire a valorii despăgubirilor morale cuvenite reclamantului, ca nefondate, reținând că prima instanță a făcut o corectă apreciere a cuantumului acestora, în raport de circumstanțele particulare relevate de probatoriul administrat în speță. Potrivit art. 49 pct. 1 din Norma ASF nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: "1. în caz de vătămare corporală: a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, si indemnizația primita din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea si/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării si a concediului medical; b) venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, in cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat; c) salariul de baza minim brut pe economie, in cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului in ultimul an de studii sau de calificare; d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident — cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentara, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, si care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările in vigoare; e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacității de munca, daca prin certificatul medical se recomanda acest lucru, însa nu mai mult decât salariul de baza minim brut pe economie; f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din Romania;." Înalta Curte constată că, deși dispozițiile art. 49 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 14/2011, în vigoare la momentul producerii accidentului rutier, fac trimitere la "legislația și jurisprudența din România", nu există o prevedere legală care să stabilească în mod expres criteriile și limitele despăgubirilor morale ce se cuvin victimelor unui accident de circulație. În literatura de specialitate și în practica instanțelor de judecată, s-a reținut în mod constant că daunele morale trebuie stabilite prin raportare la consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate și în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională. Despăgubirile trebuie să fie rezonabile, juste și echitabile, să corespundă prejudiciului moral real produs victimei, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daunele morale, dar nici să nu fie derizorii. Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu poate fi identificat vreun motiv de nelegalitate a sentinței recurate, instanța reținând că, deși reclamantul a suferit o serie de consecințe negative ale accidentului auto, cuantumul daunelor morale stabilit de către FGA este adecvat situației relevate în speță. În lipsa unor criterii legale de determinare a sumelor datorate cu titlu de daune morale pentru vătămări corporale, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a adoptat, prin Decizia nr. 74/2018, o procedură internă care prevede limitele minime și maxime ale despăgubirii, prin raportare la numărul de zile de îngrijiri medicale, iar dincolo de aceste limite, valorile în concret trebuie stabilite în raport de anumiți indicatori particulari fiecărei spețe. În speța de față, Fondul de Garantare a Asiguraților, în lipsa unui certificat medico-legal din care să rezulte numărul de îngrijiri medicale, a stabilit cuantumul despăgubirilor morale prin raportare la cele 10 zile recomandate pentru purtarea atelei radius, precum și la faptul că leziunile suferite nu au pus în pericol viața victimei, reclamantul nu a fost încadrat în vreun grad de handicap, nu i-a fost afectată capacitatea de muncă, iar vindecarea s-a făcut fără constituirea de sechele morfo-funcționale. Față de aceste circumstanțe, despăgubirea a fost calculată astfel: 1250 RON = 10 x 125 RON/zi de îngrijire medicală. Așadar, intimatul-pârât a avut în vedere un criteriu obiectiv și rezonabil în stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate de către reclamant, respectiv durata îngrijirilor medicale, precum și un criteriu subiectiv, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei. Totodată, Înalta Curte reține că reclamantul nu a dovedit circumstanțe extraordinare care să conducă la concluzia că prejudiciul moral suferit excede valorii stabilite de către Fondul de Garantare a Asiguraților prin decizia contestată. Înalta Curte constată că pârâtul nu a stabilit în mod arbitrar cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la o procedură de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămare coroporale sau decese, adoptând criterii proprii de determinare a unor praguri valorice, tocmai pentru a preîntâmpina crearea unor situații discriminatorii, în lipsa unor criterii de individualizare expres prevăzute de lege. Recurentul-reclamant critică faptul că instanța de fond nu a indicat jurisprudența în materie, în acord cu dispozițiile art. 49 pct. 1 din Norma ASF nr. 14/2011, în temeiul căreia a apreciat asupra cuantumului daunelor morale. Înalta Curte constată că instanța de fond a arătat în mod concret care este raționamentul logico-juridic care a condus la soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, judecătorul fondului apreciind, în mod corect, că, în lipsa unor criterii legale de determinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a stabilit în mod corect cuantumul despăgubirilor morale, prin raportare la procedura internă elaborată de FGA, care are la bază o amplă analiză a jurisprudenței în materie în România, precum și prin raportare la înscrisurile justificative depuse la dosar de către reclamant. Drept urmare, în cauză, nu se identifică niciun motiv de nelegalitate a hotărârii de fond în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral suferit, instanța de fond analizând în mod corect atât criteriul obiectiv al numărului de îngrijiri medicale, cât și criteriile subiective ce decurg din situația personală a reclamantului și întregul material probator administrat. Înalta Curte constată că, în cauză, o altă chestiune supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată efectuate într-un proces purtat cu asigurătorul, aferente despăgubirii din asigurări. Prin cererea de plată nr. x/13.07.2017 înregistrată la FGA, petentul a solicitat să fie despăgubit din disponibilitățile FGA cu suma de 15.000 RON- daune materiale, 5000 RON-daune morale, penalități de întârziere de 0,2% începând cu data producerii accidentului și până la plata efectivă a despăgubirilor, precum și cu suma de 3000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 11 august 2014. În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 211121/28.08.2019, FGA a admis plata sumei de 1250 RON cu titlu de daune morale și a respins în rest cererea de plată, reținând că, în ceea ce privește despăgubirile materiale, nu au fost depuse documente justificative, precum și faptul că sumele solicitate de către reclamant cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, ci sancțiuni civile aplicate pentru comportamentul culpabil de care se face vinovat asigurătorul aflat în faliment, neavând legătură cu raportul de asigurare. În plus, a mai reținut FGA că reclamantul nu a făcut dovada existenței unei hotărâri definitive împotriva acestuia, pentru a putea fi obligat la plată, în baza unei obligații proprii. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Față de aceste repere legislative, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, nu a fost instituită o obligație de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților printr-o hotărârea judecătorească, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii. În conformitate cu prevederile art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă. În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispozițiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Mai mult decât atât, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligațiile sale fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorului aflat în faliment. În egală măsură, Înalta Curte reține că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015; nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma ASF nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, câtă vreme acestea nu reprezintă creanțe de asigurare, ci obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare. În concluzie, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. În concluzie, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamant sunt nefondate. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A.- augustin, ca nefondat.