ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 841/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 11 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 450.186 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 173.402 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, a imobilului teren în suprafață de 1.807,5 m.p., situat în Iași, județul Iași, și valoarea de 623,588 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 26 iunie 2009 de către expertul evaluator A., actualizată cu indicele de inflație, de la data emiterii titlului de conversie până la data plății efective. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864, privitoare la răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului. Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate. Ulterior, după depunerea întâmpinării, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a socieții B. S.R.L. și a lui C., cerere care a fost respinsă ca tardivă. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 274 din data de 28 februarie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Natională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 1465A din data de 25 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 274 din data de 28 februarie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat. A luat act că apelantul-reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată. I.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1465A din data de 25 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 7 martie 2023, sub nr. x/2021. I.

Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, respectiv art. 2528 alin. (1) C. civ. A arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, astfel că momentul de la care curge termenul de prescripție este data la care a rămas definitiv raportul nr. x din data de 26 aprilie 2013. A apreciat că argumentele instanței de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției, de la data pronunțării sentinței civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958 -, întrucât, la momentul indicat de instanța de apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării de către președintele intimatei-pârâte a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale de evaluare". Ca atare, a apreciat că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor inițiale de evaluare la standardele internaționale de evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului. A mai susținut și că, la data pronunțării sentinței nr. 2767/2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu se putea afirma că raportul de evaluare în discuție respecta rigorile impuse de standardele internaționale de evaluare, motiv pentru care, la momentul pronunțării acestei sentințe nu se putea vorbi de existența unui prejudiciu. A menționat că argumentele sale sunt confirmate chiar prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii -, la subpunctul B3, a fost analizată nerespectarea standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării. Recurentul-reclamant a subliniat că, nici la momentul emiterii decizie nr. 10/2013 a Curții de Conturi și nici la cel al pronunțării de către curtea de apel a sentinței civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, nu se putea vorbi despre existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare era sau nu conform cu standardele internaționale de evaluare. A mai arătat și că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, iar, în absența unei supraevaluări nu se poate reține existența unui prejudiciu. Totodată, a susținut și că nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei nici auditarea activității intimatei-pârâte de către minister, întrucât întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea procedurii care presupune: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea de către un expert evaluator, autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, în vederea stabilirii prejudiciului produs. A învederat că a arătat în fața instanțelor anterioare că, din analiza circumstanțelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepușenie: cel născut între intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, precum și cel dintre aceasta și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză. În opinia recurentului-reclamant, relevant este că, la momentul indicat de către instanța de control judiciar, respectiv data pronunțării sentinței civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 de către Curea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu cunoștea și nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului și, cu atât mai puțin, întinderea acestuia, întrucât acesta a fost stabilit, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii lui, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de D. S.R.L. A arătat că, în lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi despre existența unui prejudiciu; or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acesteia. Prin urmare, a subliniat că a susținut și susține că, până la momentul la care a fost înștiințat de către intimata-pârâtă, nu a putut cunoaște nici existența și nici întinderea prejudiciului. În concluzie, a arătat că instanța de apel a apreciat în mod eronat că ar fi avut posibilitatea cunoașterii prejudiciului mai devreme de data de 19 ianuarie 2021 - data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de partea adversă, prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare. Ca atare, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. I.

Apărările formulate în cauză În data de 22 martie 2023, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a apreciat că nu pot fi reținute susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. A arătat că în mod corect instanța de apel a avut în vedere decizia pronunțată în interesul legii nr. 19/2019, reținând că prin aceasta s-a statuat, cu valoarea de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau al altui organ cu atribuții de control. În opinia intimatei-pârâte, susținerile recurentului-reclamant cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ. reprezintă simple afirmații care nu sunt însoțite de argumente de natură a contrazice cele reținute de instanța de apel. A mai arătat și că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A din data de 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021 - potrivit considerentelor acestei decizii, chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii. Prin urmare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a depus răspuns la întâmpinare. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin rezoluția din data de 29 martie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 16 mai 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: În speță, recurentul-reclamant, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat decizia recurată susținând, în esență, că instanța de apel ar fi făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, ceea ce a condus, în opinia sa, la o soluție nelegală. Cu privire la termenul de prescripție, tribunalul a reținut că acesta a început să curgă la data de 17 octombrie 2014, când, prin decizia nr. 2767, definitivă prin nerecurare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu Curtea de Conturi, ca nefondată. Instanța de apel, care, prin decizia recurată, a substituit în parte motivarea sentinței tribunalului, în esență, a reținut că momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripția este cel care are relevanță în prezenta cauză, moment care se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Ca atare, a analizat dacă în ceea ce îl privește pe recurentul-reclamant poate fi reținută culpa la care face trimitere textul de lege ("trebuie să"), reținând că se impune a fi avute în vedere mutatis mutandis considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 19 din data de 3 iunie 2019: "58. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul". Astfel, a cercetat, pe de o parte, dacă recurentul-reclamant avea atributul exercitării controlului asupra activității intimatei-pârâte și, pe de altă parte, când ar fi trebuit să exercite efectiv acest control. A reținut că intimata-pârâtă a fost de la înființare și până în prezent un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, iar statul, reprezentat de Guvern, avea atribuția și implicit posibilitatea să exercite oricând un control prin care să verifice activitatea entității subordonate, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, având și dreptul să constituie orice fel organism/comisie în acest scop. A mai arătat și că posibilitatea de a lua cunoștință de producerea unui prejudiciu în patrimoniul statului se verifică în persoana oricăreia din autorități publice de rang constituțional menționate de art. 61 alin. (1) din Constituție, precum și, în cazul delegării unor anumite atribuții, în persoana subiectului de drept cărora le-au fost delegate, iar Ministerul Finanțelor nu este decât un reprezentant, o entitate juridică externă și diferită de statul însuși. Totodată, constatând că, față de dispozițiile art. 11 lit. l) din Legea nr. 90/2001, precum și de dezlegările date prin considerentele deciziei în recursul legii nr. 19/2019, controalele activității entității subordonate trebuiau efectuate din oficiu, la intervale regulate și rezonabile, a reținut că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, astfel cum au fost indicate în cererea de apel (1. verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; 2. reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs), precum și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, cât și, pe de altă parte, la faptul că, pentru ca reclamantul, să poată acționa în instanță la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Ca atare, a apreciat că un interval de 7 ani pentru efectuarea de către Guvern a unui control care i-ar fi permis să identifice deficiențele din activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, ce ar face ca acțiunea, introdusă la 10 ani de la producerea pagubei, să fie depusă totuși în termenul de prescripție (de 3 ani), este cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil. Este lipsită de temei susținerea recurentului-reclamant conform căreia, în soluționarea cauzei, s-ar fi făcut o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, ceea ce ar fi condus la o soluție nelegală și la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, domeniul prescripției extinctive, cu regimul juridic aferent, este determinat de natura dreptului subiectiv pretins (a cărui sancționare pe calea justiției s-a solicitat), respectiv, aceea de drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - constând în aceea că, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluator autorizat, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost omologat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În baza acestui raport a fost emisă, de către intimata-pârâtă, decizia de despăgubiri nr. 5820 din data de 23 iulie 2009 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiar. Or, față de dreptul de creanță pretins - corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate - instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. Astfel, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - conform cărora "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea" - stabilesc două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative corespunde necesității de a se armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa, întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, în speță, prevalându-se de momentul subiectiv - reprezentat de data înregistrării (19 ianuarie 2021) în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emise de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora -, recurentul-reclamant a arătat că nu a putut acționa înainte de data respectivă, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr 10/2013). Susținerea recurentului-reclamant nu își are temei în dispoziția legală care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu pot fi reținute nici cele susținute de către recurentul-reclamant din perspectiva momentului de la care putea cunoaște existența pagubei, având în vederea incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în decizia dată în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61, 62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi (par. 57) și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal (par. 55). Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa) -, recurentul-reclamant, pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție, tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției, la o dată care este ulterioară chiar controlului efectuat de către Curtea de Conturi, ceea ce contravine celor statuate în mod obligatoriu de instanța supremă prin decizia în interesul legii anterior evocată. În acest sens, recurentul-reclamant identifică, așa cum s-a mai arătat, un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitoarea sa l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (înregistrarea la data de 19 ianuarie 2021, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emise de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care era informat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora). Or, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv - identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări de către intimata-pârâtă, - se opune recurentului-reclamant, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea [art. 3 lit. a)]. Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce o privește intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției intimatei-pârâte față de recurentul-reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitoarea împotriva căreia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Nu sunt de natură a atrage caracterul fondat al recursului susținerile prin care recurentul a invocat că în mod greșit instanța de apel a reținut că statul trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, astfel că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripția data la care a rămas definitiv raportul nr. x din 26 aprilie 2013, prin pronunțarea de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a deciziei nr. 2767 din 17 octombrie 2014. Aceasta întrucât curtea de apel, contrar celor afirmate de către recurentul-reclamant, a substituit motivarea primei instanțe și a analizat chestiunea privind momentul obiectiv al începutului termenului de prescripție, cercetând dacă recurentul-reclamant avea atributul exercitării controlului aspra activității intimatei-pârâte, precum și când ar fi trebuit să îl exercite efectiv. În aceste coordonate, așa cum s-a mai arătat, instanța de apel a concluzionat că statul avea atribuția și implicit posibilitatea să exercite oricând un control prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte, entitate subordonată acestuia, iar aceste controale trebuiau efectuate din oficiu, la intervale regulate și rezonabile, un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate fiind unul rezonabil, raportat, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, cât și, pe de altă parte, la faptul că pentru ca recurentul-reclamant să poată acționa în instanță la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani. Demersul, în acești termeni, al recurentului-reclamant este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Astfel, față considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (la mai mult de 3 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 1465A din data de 25 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.