ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 836/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 764.412 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 902.115 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 6 martie 2009 de către expert evaluator Evaluar S.R.L. și valoarea de 137.703 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafață de 274 m.p. și 3 apartamente, situate în Arad, județul Arad, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. Prin întâmpinarea depusă la data de 27 septembrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Evaluar S.R.L., A. și B.. La data de 29 octombrie 2021, chemata în garanție Evaluar S.R.L. a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate. La termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2021, instanța a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva chemaților în garanție Evaluar S.R.L., A. și B., dispunând disjungerea acesteia și judecarea sa separată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 1674 din data de 3 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată ca prescrisă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 716A din data de 16 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1674 din data de 3 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. I.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 716A din data de 16 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 6 septembrie 2022, sub nr. x/2021. I.

Motivele de recurs Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor întemeiate pe pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat că instanța de apel, în decizia recurată, deși a modificat concluziile și considerentele tribunalului, a menținut ca legală și temeinică sentința apelată și respinge, ca nefondat, apelul pe care l-a promovat. Astfel, a arătat că, prin sentință, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de partea adversă prin întâmpinare, respingând, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată; prima instanță a făcut aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și, deși a reținut că momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată-pârâtă, a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021 (prin care i s-a adus la cunoștință existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatoriii și valoarea reală a acestora, stabilită ca urmare a reevaluării făcute cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare), a apreciat că, sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului de prescripție este data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014. A precizat că, prin decizia recurată, curtea de apel a respins, ca nefondat apelul pe care l-a declarat și, substituind motivarea sentinței tribunalului, a reținut temeinicia și legalitatea acesteia. Ca atare, a susținut că există contradicție între considerentele deciziei recurate, menținerea ca legală și temeinică a sentinței tribunalului și soluția de respingere, ca nefondat, a apelului pe care l-a promovat. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă. A arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este reprezentat de data la care a fost omologat raportul de expertiză și emis titlul de despăgubire, tocmai în considerarea reprezentativității recurentului-reclamant în cadrul Comisiei, presupusa conduită reclamată dobândind caracter ilicit la acel moment, iar prejudiciul solicitat devenind cert și exigibil. A arătat că față de interpretarea dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, astfel cum a fost reținută într-o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă (decizia nr. 513 din data de 7 martie 2019), în mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia este "data la care a fost omologat raportul de expertiză și emis titlul de despăgubire". Recurentul-reclamat a susținut că o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu, iar, pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. În opinia recurentului-reclamant, cât timp instanța de fond a calificat cererea sa în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1.000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, a apreciat că în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale; statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Chiar dacă atât intimata-pârâtă, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, a arătat că aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, iar, în al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și intimata-pârâtă. Totodată, a susținut și că nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei nici auditarea activității intimatei-pârâte de către minister, întrucât întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea procedurii care presupune: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea de către un expert evaluator, autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, în vederea stabilirii prejudiciului produs. A învederat că a arătat în fața instanțelor anterioare că, din analiza circumstanțelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepușenie: cel născut între intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, precum și cel dintre aceasta și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză. În concluzie, a arătat că instanța de apel a apreciat în mod eronat că ar fi avut posibilitatea cunoașterii prejudiciului mai devreme de data de 19 ianuarie 2021 - data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de partea adversă, prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare. Ca atare, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. I.

Apărările formulate în cauză În data de 3 noiembrie 2022, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității formulării prezentei căi de atac, arătând că partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A din data de 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021. A menționat că, potrivit considerentelor acestei decizii, chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii. Prin răspunsul la întâmpinare, depus la data de 9 decembrie 2022, recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului și, în consecință, admiterea căii de atac declarate, casare în tot a decizie recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin rezoluția din data de 8 noiembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 21 martie 2023, termen preschimbat, din oficiu, la data de 16 mai 2023, prin încheierea de ședință pronunțată la data de 7 februarie 2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021. La termenul de judecată din data de 16 mai 2023, Înalta Curte a calificat drept apărări de fond excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, și a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut contradictorialitatea considerentelor deciziei atacate, prin care au fost substituite considerentele tribunalului cu privire la momentul de la care, în speță, începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate și soluția de respingere, ca nefondat, a apelului. Altfel spus, recurentul-reclamant a invocat faptul că există o contradicție între nevalidarea de către instanța de apel a considerentelor sentinței atacate din perspectiva momentului de început al termenului de prescripție extinctivă și menținerea soluției primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că este adevărat că instanța de apel, contrar celor statuate de instanța de fond, a reținut că data la care recurentul-reclamant ar fi trebuit să cunoască paguba în cauza de față nu este data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care a fost constatată legalitatea și temeinicia actului de control emis de Curtea de Conturi, ci data la care a fost omologat raportul de expertiză și emis titlul de despăgubire. Curtea de apel, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reținute de tribunal în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă și a oferit propria motivare care să susțină soluția de menținere a hotărârii pronunțate în primă instanță, aceea de respingere a acțiunii formulate, ca fiind prescrisă. Astfel, instanța de apel a apreciat că, fiind vorba de nelegalitatea unor cheltuieli bugetare efectuate în anul 2009, răspunderea civilă delictuală putea fi angajată într-un interval de 3 ani de la data la care a fost omologat raportul de expertiză, cu nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a fost emis titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Ca atare, având în vedere că prezenta acțiune a fost înregistrată la data de 23 august 2021, a reținut că termenul de prescripție pentru angajarea răspunderii civile delictuale era împlinit, motiv pentru care se impunea respingerea acțiunii justificat de intervenirea prescripției. Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză. Or, în acest context, nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant, întemeiată pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând existența unor motive contradictorii, în condițiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunțate în apel cu cele reținute de prima instanță. În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma acestui motiv de recurs, motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel și nu să fie în legătură cu o altă hotărâre pronunțată într-o etapă procesuală anterioară. Analizând în continuare critica recurentului-reclamant din perspectiva contradictorialității între considerentele și dispozitivul deciziei recurate, se observă că instanța de apel a examinat, în detaliu, criticile aduse sentinței din perspectiva chestiunii vizând împlinirea termenului de prescripție, și a constatat că sunt neîntemeiate, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei atacate. Nu se poate reține existența unei contradicții între considerentele și dispozitivul deciziei atacate și, prin urmare, nici incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care constatarea faptului că termenul de prescripție de 3 ani era împlinit la data demarării prezentului litigiu este rezultatul firesc al considerentelor prin care instanța de apel a stabilit că momentul de început al acestuia este reprezentat de data omologării raportului de expertiză și a emiterii titlului de despăgubire, situat la nivelul anului 2009. Pe de altă parte, chiar dacă a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este altul decât cel avut în vedere de către tribunal, concluzia la care a ajuns instanța de apel, în urma propriului raționament, nu este diferită de cea reținută de către prima instanță, respectiv aceea că, la data formulării acțiunii, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune era împlinit, împrejurare față de care în mod firesc și legal curtea de apel a menținut soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă, și a respins, ca nefondat, apelul. Sunt nefondate și criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care, în esență, a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii acesteia. În baza acestui raport a fost emisă, de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, decizia de despăgubiri nr. 5489 din data de 23 aprilie 2009 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este, așa cum s-a mai arătat, data la care a fost omologat raportul de expertiză, cu nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a fost emis titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009) recurentul-reclamant a învederat că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu pot fi reținute nici cele susținute de către recurentul-reclamant din perspectiva momentului la care putea cunoaște existența pagubei. În speță, instanța de apel, raportat la temeiul de drept al acțiunii (art. 998-999 C. civ. de la 1864 - argumentat de dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 - și art. 1.000 alin. (3) C. civ. de la 1864), a reținut că, fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală, excepția dreptului material la acțiune trebuie analizată prin raportare la prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar, în ceea ce privește stabilirea momentului obiectiv la care fac trimitere aceste prevederi legale (echivalent cu cel al începerii curgerii termenului de prescripție), a constatat că aceasta se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea ei. Sub acest aspect, instanța de apel, a arătat că, în speță, conduita pretins ilicită a intimatei-pârâte nu poate fi analizată decât prin raportare la prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite), ce prevede procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, atribuțiile reglementate de actul normativ și actele juridice emise în numele și pe seama instituției publice intimate/fapte care angajează instituția publică în raporturi juridice, inclusiv de control al instituțiilor abilitate. În urma analizei efectuate din această perspectivă, curtea de apel a reținut că stabilirea raportului juridic civil vizează nerespectarea procedurii reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în urma constituirii dosarului administrativ de către unitatea notificată; prerogativa aplicării acestei proceduri aparține Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (instituție aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru și nu a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților), din care fac parte și doi reprezentanți ai Ministerul Finanțelor Publice, în considerarea calității de finanțator al despăgubirilor, dar și pentru o corectă gestionare a resurselor financiare și control asupra modului de evaluare a proprietăților. Ca atare, a apreciat că recurentul-reclamant nu poate susține că momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripția este reprezentat de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor Publice a adresei emisă de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, o asemenea afirmație echivalând cu invocarea propriei culpe pentru protejarea dreptului, având în vedere calitatea de membru în cadrul acestei Comisii (responsabile cu omologarea rapoartelor de evaluare și emiterea titlului de despăgubire). Înalta Curte, contată că, în realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa) -, recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul-reclamant identifică, așa cum s-a mai arătat, un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitoarea sa l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (înregistrarea la data de 19 ianuarie 2021, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emise de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care era informat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora). Or, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - supraevaluarea imobilului prin raportul întocmit, respectiv, omologarea acestei supraevaluări de către consilierii intimatei-pârâte și emiterea deciziei de despăgubiri - i se opune recurentului-reclamant, contrar celor susținute prin motivele de recurs, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea [art. 3 lit. a)]. Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce o privește intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției intimatei-pârâte față de recurentul-reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitoarea împotriva căreia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. De asemenea, nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant în sensul că nu putea ști că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare. În această privință, instanța de apel în mod corect a soluționat excepția prescripției extinctive, cu referire la considerentele deciziei nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data înregistrării la Ministerul Finanțelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel. Demersul, în acești termeni, al recurentului-reclamant este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată. Or, așa cum s-a arătat anterior statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În contextul în care statul își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea acestuia pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite, statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul-reclamant, ci despre fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Astfel că, în mod legal, instanța de apel a stabilit momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție, prin raportare la culpa recurentului-reclamant de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și repararea ei. În ceea ce privește referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513 din data de 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 C. civ. Ca atare, față considerentele anterior redate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 716A din data de 16 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.