ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2734/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2734/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18 martie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREȘTI B. S.A., în contradictoriu cu pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - PRIMĂRIA SECTOR 4 BUCUREȘTI a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de RON 2.069.914,56 RON (cu TVA) reprezentând prejudiciul creat prin refuzul de plată al facturii nr. x/12.10.2017 și încălcarea obligațiilor impuse prin Legea nr. 101/2006, a serviciului de salubrizare a localităților și Ordinul Ministerul Mediului nr. 1503/2017, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192 și urm. C. proc. civ. și dispozițiile legale menționate în cuprinsul prezentei - art. 25 alin. (1) din Legea nr. 101/2006, art. 18 alin. (2) Capitolul IV din Ordinul nr. 1503/2017 - Metodologia de calcul al contribuțiilor, taxelor, penalităților.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de competență materială funcțională a instanței, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1899/2021 din 2 iulie 2021 a respins excepțiile inadmisibilității, autorității de lucru judecat și prescripției ca neîntemeiate.

A admis cererea formulată de creditoarea reclamanta Rer Ecologic Service București B. S.A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Sectorul 4 al Municipiului București - Primăria Sector 4 București, pe care a obligat-o la plata sumei de 2.069.914,56 (cu TVA) RON reprezentând contravaloarea facturii nr. x/12.10.2017, precum și la plata sumei de 24.304,15 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva încheierii din 6 noiembrie 2020 și a sentinței civile nr. 1899/2021din 2 iulie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Sectorul 4 al Municipiului București - Primăria Sector 4 București a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 670/2022 din 14 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - PRIMĂRIA SECTOR 4 BUCUREȘTI împotriva încheierii din 6 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata reclamantă RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREȘTI B. S.A..

A fost admis apelul formulat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - PRIMĂRIA SECTOR 4 BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 1899/2021 din 2 iulie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, pe care a schimbat-o în parte sentința apelată în sensul că:

Respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Menține restul dispozițiilor sentinței apelate.

Admite în parte cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată și obligă intimata la plata către apelantă a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREȘTI B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și în rejudecarea apelului, pe fondul cauzei, menținerea hotărârii primei instanțe în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 2.069.914,56 (cu TVA), reprezentând contravaloarea facturii nr. x/12.10.2017, datorată în temeiul contractului de prestări servicii FN din 10 ianuarie 1997, astfel cum a fost completat/modificat prin actele adiționale și a legislației în materia serviciilor de salubrizare.

În ceea ce privește incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, recurenta susține că instanța de apel a reținut în motivare faptul că: "în perioada pentru care se solicită pretențiile care fac obiectul cererii de chemare în judecată nu a existat nicio prevedere care să stabilească suportarea taxei instituită de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 către unitățile administrativ teritoriale" afirmație, care în opinia recurentei este însă în contradicție cu trimiterile pe care instanța de control le face, în cuprinsul deciziei recurate, la normele de drept incidente în materia salubrizării, dar consideră obligațiile din H.G. nr. 349/2005 și respectiv din Legea nr. 101/2006 ca fiind stabilite de legiuitor "doar, cu titlu de principiu. Drept pentru care, referitele prevederi legale nu produc niciun fel de efecte în ceea ce privește Unitatea Administrativ Teritorială Sectorul 4 al Municipiului București.

Prin urmare, deși instanța de control, într-o primă fază, recunoaște că există legislație în materie care reglementează atât cu privire la natura taxei de depozitare cât și cu privire la autorul obligației de a suporta costul reprezentat de această taxă, ulterior revine și se contrazice, semnalând lipsa legislației primare și secundare care "să stabilească în concret persoanele care să suporte indirect taxa prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2015 și procedura de colectare a acesteia", la data pentru care se solicită pretențiile, context în care se apreciază că motivarea deciziei recurate este contradictorie pe aspectele evocate.

Cu referire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că instanța a interpretat și aplicat denaturat dispozițiile legale incidente în cauză, folosind un raționament eronat și aplicând greșit normele de drept material specifice speței, având în vedere că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de B. S.A..

Astfel, instanța de control face o interpretare eronată a dispozițiilor legale citate în motivare, în raport cu temeiul de drept al pretențiilor formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și în raport cu data înregistrării cererii de chemare în judecată, având în vedere că instanța a reținut că "susținerea reclamantei că suma solicitată reprezintă un cost al serviciului de salubrizare prestat în temeiul contractului de prestări servicii de salubrizare nr. FN din 10.01.1997 este nefondată în raport cu legislația în materia salubrizării în vigoare la data nașterii pretențiilor intimatei".

O atare reținere este eronată, susține recurenta, în considerarea faptului că tocmai legislația în materia salubrizării în vigoare la data nașterii pretențiilor reclamantei, prin raportare la obiectul contractului, astfel cum a fost acesta adiționat, califică sumele facturate prin factura nr. x/12.10.2017 ca fiind cost al serviciului de salubrizare prestat în baza contractului de prestări servicii nr. FN din 10.01.1997.

În acest context, se arată că și costul generat de activitatea de depozitare a deșeurilor, reprezintă în realitate cost al serviciului de salubrizare, iar acest cost, astfel cum impune art. 10 alin. (4) din H.G. nr. 349/2005, privind depozitarea deșeurilor, include și cheltuielile stabilite de autoritatea centrală pentru protecția mediului (în speță, cheltuiala cu taxa de depozitare, reglementată de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 31/2013).

În ceea ce privește recuperarea costurilor ocazionate de prestarea serviciului de salubrizare, care în speța de față include, astfel cum reiese din voința părților clar exprimată în cuprinsul contractului de prestări servicii și a actelor adiționale la contract și componenta de depozitare (mai exact depozitarea și neutralizarea deșeurilor municipale colectate de pe raza Sectorului 4 București), dispozițiile art. 25 din Legea nr. 101/2006 (citate și de instanța de control) nu lasă loc de interpretări.

Așadar, fără să ofere suficiente argumente pertinente, Curtea de Apel București concluzionează însă în sensul că dispozițiile din Legea nr. 101/2006 și H.G. nr. 349/2006 stabilesc "doar cu titlu de principiu", că suportarea costurilor aferente activității de salubrizare, de către proprietarii/deținătorii legali de deșeuri, se face astfel încât operatorul să își poată recupera costul serviciului de salubrizare care i-a fost încredințat de către unitatea administrativ teritorială, astfel că acest drept al operatorului, fiind "doar de principiu" pe cale de consecință, poate fi ignorat, neavând importanță dacă, în realitate, operatorul își recuperează integral costul de operare a serviciului de salubrizare, pe care cu buna-credință, respectând clauzele contractului pe care l-a semnat, îl prestează.

În acest context, se arată că interpretarea pe care o dă instanța de control dispozițiilor legale care reglementează, pe de o parte, noțiunea de cost al serviciului de salubrizare iar, pe de altă parte, dreptul operatorului la recuperarea integrală a costului de operare a serviciului de salubrizare prestat, conform contractelor încheiate cu autoritățile publice locale, este vădit eronată.

Așadar, responsabilitatea plății taxei de depozitare trebuie corelată cu responsabilitatea de mediu a producătorului/deținătorului de deșeuri, scopul Directivei 2008/98/CE privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive și al Legii nr. 211/2011, fiind acela de a reduce producerea de deșeuri care nu pot fi reciclate, responsabilitatea gestionării deșeurilor revenind cu prioritate producătorului deșeurilor, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 211/2011, iar potrivit principiului, poluatorul plătește, costul gestionării deșeurilor urmează să fie suportat de producătorul inițial de deșeuri sau de deținătorii actuali ori deținătorii anteriori ai deșeurilor, fiind menționate prevederile relevante, în speța de față.

Prin urmare, astfel cum reiese din legislația în vigoare la data de 01.01.2017, proprietarul/deținătorul legal al deșeurilor este unitatea administrativ -teritorială, pe a cărei rază teritorială se generează deșeurile municipale, concluzie ce se desprinde și din considerentele deciziei nr. 897 din 15 decembrie 2020, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) și ale art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în forma modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 31/2013, aprobată prin Legea nr. 384/2013 a Curții Constituționale.

În altă ordine de idei, chiar și în ipoteza în care recurenta consideră ca fiind corectă concluzia instanței de apel, respectiv că UAT Sector 4 București nu este proprietarul/deținătorul legal al deșeurilor municipale generate pe raza sa teritorială, obligația de plata a taxei speciale pentru eliminarea prin depozitare a deșeurilor îi revine tot unității administrativ-teritoriale, în virtutea prevederilor imperative ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 211/2011, forma în vigoare în perioada ianuarie- aprilie 2017.

Astfel, obligația de plată a taxei speciale pentru eliminarea prin depozitare a deșeurilor colectate de operatorul de salubritate și de bugetare a sumelor necesare plății îi era pe deplin cunoscută UAT SECTOR 4 BUCUREȘTI, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1503/2017, având în vedere tocmai împrejurarea că prin Hotărârea de Consiliu Local nr. 92/27.04.2017, intimatul recunoaște nu doar faptul că taxa specială pentru eliminarea prin depozitare a deșeurilor generate pe raza sa teritorială este un cost al serviciului de salubrizare, ci mai ales caracterul său datorat.

Așadar, după cum reiese neechivoc din actul normativ referit, UAT SECTOR 4 BUCUREȘTI a aprobat decontarea acestei taxe din bugetul local către operatorul de salubritate căruia l-a încredințat, pentru eliminare prin depozitare, deșeurile generate pe raza sa teritotială.

Dar, pentru perioada 1 ianuarie- aprilie 2017, deșeurile nepericuloase, generate pe raza Sectorului 4 al Municipiului București au fost încredințate de UAT Sector 4, în temeiul Contractului x/10.01.1997, cu modificările și completările anterioare, către operatorul de salubritate RER Ecologic Service București B. S.A..

Chiar și în aceste condiții, intimatul Sectorul 4 al Municipiului București a refuzat să achite sumele datorate operatorului B. S.A. și continuă să susțină că nu are niciun fel de obligație legală ori contractuală în sensul plății taxei speciale pentru eliminarea prin depozitare a deșeurilor generate pe raza sa teritorială, în perioada ianuarie - aprilie 2017.

Pentru toate considerentele expuse, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 2 noiembrie 2022, intimata-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ SECTORUL 4 A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - PRIMĂRIA SECTOR 4 BUCUREȘTI a invocat excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat.

Înalta Curte va examina cu precădere excepția nulității recursului, conform art. 248 C. proc. civ., invocată de intimată prin întâmpinare, prin raportare art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care stabilește condițiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Raportând dispozițiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de reclamantă s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 6 și 8 al art. 488 C. proc. civ.. În ce privește dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta a expus în fapt greșelile, care în opinia sa, au dus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale.

Aprecierea acestor argumente și măsura în care se încadrează în cerințele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanța de recurs, așa încât, în situația dată nu va putea fi reținută excepția invocată de intimată privind nulitatea recursului, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREȘTI B. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

In susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, susținând că: "instanța a recunoscut că există legislație care reglementează atât cu privire la natura taxei de depozitare, cât și cu privire la autorul obligației de a suporta taxa, ulterior se contrazice, semnalând lipsa legislației primare și secundare care să stabilească în concret persoanele care să suporte indirect taxa prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2015 și procedura de colectare a acesteia".

În ceea ce privește criticile evocate este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, reținând, în esență după analizarea întregului material probator că, în realitate, nu există motive contradictorii în cadrul considerentelor, întrucât motivele reținute de instanță susțin faptul că nu există temei legal care să stabilească în sarcina pârâtei obligația de a plăti taxa facturată în mod nelegal de recurenta-reclamantă.

În acest context, instanța a reținut că în cauză se aplică dispozițiile art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2005, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 31/2019, conform cărora, veniturile Fondului pentru mediu se constituie din taxele încasate de la proprietarii sau, după caz, administratorii de depozite pentru deșeurile inerte și nepericuloase, iar potrivit art. 2 alin. (9) din Legea nr. 101/2006, unitățile administrativ teritoriale au calitate de deținător legal al deșeurilor municipale și al deșeurilor similare, iar calitatea de deținător legal nu poate fi asimilată cu calitatea de proprietar sau cu cea de administrator de depozite.

Totodată, s-a reținut că obligația unităților administrativ teritoriale de a plăti taxa a fost instituită abia prin Ordinul nr. 1.503/2017, instanța de apel apreciind că pentru perioada invocată de recurentă nu a existat legislație care să stabilească persoanele care trebuie să plătească această taxă, constatând în acest sens că nici prin H.G. nr. 349/2005, nici prin Legea nr. 101/2006 nu se stabilește în mod concret că unitățile administrativ teritoriale au obligația de a plăti taxa prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2015.

Așadar, motivele reținute în cadrul deciziei atacate nu sunt contradictorii, ci susțin faptul că în perioada pentru care recurenta a solicitat contravaloarea taxei nu exista temei legal care să impună în sarcina pârâtelor obligația de a plăti respectiva taxă.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, cum susține recurenta.

In ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că instanța a interpretat și a aplicat denaturat dispozițiile legale, argumentând că prezentei cauze îi sunt aplicabile o serie de dispoziții legale ce vizează faptul că unitatea administrativ teritorială este obligată să plătească taxa, însă instanța le-a interpretat în mod greșit.

În acest sens, recurenta susține aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 349/2005, conform cărora, costurile aferente activității de depozitare se suportă de către generatorii și deținătorii de deșeuri, făcând trimitere la dispozițiile Legii nr. 211/2011 și ale Legii nr. 101/2006, care ar conduce la concluzia că "din legislația în vigoare la data de 01.01.2017 proprietarul deținătorul legal al deșeurilor este unitatea administrativ teritorială".

În acest context, se observă faptul că dispozițiile legale invocate în recurs stabilesc cadrul juridic general al serviciului public de salubrizare, care poate suferi modificări prin dispozițiile legale ulterioare - cazul de față, unde O.U.G. nr. 196/2005 a fost modificată prin introducerea de noi taxe ce se constituie venit la fondul pentru mediu.

Prin urmare, în perioada pentru care se pretind sumele de bani - 01.01.2017 -10.04.2017, titularul obligației de plată a taxei pentru deșeurile inerte și nepericuloase era proprietarul sau administratorul depozitelor, or pârâta nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, fiind numai beneficiară a serviciilor de salubrizare.

Tot în același context, recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii când a reținut că atât prin H.G. nr. 349/2005, cât și prin Legea nr. 101/2006 se stabilește doar cu titlu de principiu că suportarea costurilor aferente activității de depozitare de către generatorii și deținătorii de deșeuri să se facă în așa fel încât operatorii de salubritate să își recupereze integral costurile de operare.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că interpretarea făcută de instanță este conformă cu legislația aplicabilă, în sensul că actele normative evocate stabilesc principii generale aplicabile serviciului de salubrizare, urmând ca, în funcție de taxele noi introduse, să se stabilească modul de calcul și persoanele care sunt obligate să le achite, în cazul de față fiind aplicabil Ordinul nr. 2413/2016 privind modificarea Ordinului ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006 privind aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, aspect ce susține argumentul instanței, conform căruia, pentru perioada facturată de recurentă, respectiv 01.01.2017 - 10.04.2017 nu exista obligația unității administrativ teritorială de a plăti taxa respectivă.

Totodată, s-a reținut că în decembrie 2017 a fost schimbată procedura aferentă plății acestei taxe și a fost instituită în sarcina unităților administrativ teritoriale obligația de a colecta aceste sume, aspect ce conduce la ideea că, pentru perioada 01.01.2017 - 10.04.2017 unitățile administrativ teritoriale nu aveau obligația de a suporta aceste costuri.

De asemenea, în susținerea recursului, recurenta a invocat decizia nr. 897/15.12.2020, pronunțată de Curtea Constituțională, însă acea soluție a avut în vedere o situație de fapt diferită de cea din prezenta cauză, câtă vreme, conform înscrisurilor aflate la dosar, nu există o modificare/completare a obiectului contractului, iar recurenta nu a depus nicio solicitare de modificare a tarifelor și nici nu a existat o aprobare din partea autorității administrației publice locale.

Într-o altă critică, se susține faptul că "obligația de plata a taxei speciale era cunoscută de UAT Sector 4 cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1503/2017, având în vedere că prin Hotărârea de Consiliul local nr. 92/2017 se recunoaște nu doar faptul că taxa specială pentru eliminarea prin depozitare a deșeurilor generate pe raza sa teritorială este un cost al serviciului de salubrizare, ci mai ales caracterul său datorat".

Această critică este nefondată, având în vedere că pentru a putea fi asumată plata acestei taxe către B., era necesară o hotărâre de consiliu care se aprobe un act adițional de modificare a contractului prin care să se completeze prețul/obiectul contractului și cu acest serviciu, respectiv această taxă, or un astfel de document nu există.

Mai mult decât atât, Hotărârea Consiliului Local nr. 92/27.04.2017 la care face trimitere recurenta nu poate suplini hotărârea de aprobare a unui act adițional întrucât aceasta nu vizează contractul nr. FN din 10.01.1997 și de altfel, nici nu avea cum, de vreme ce, la data adoptării acestei hotărâri, contractul nr. FN din 10.01.1997 încetase prin ajungerea la termen - la data de 10.04.2017.

Totodată, se reține că evocata hotărâre nu se poate aplica pentru că serviciile respective vizau perioada 01.01.2017 - 10.04.2017, iar hotărârea a fost adoptată la data de 27.04.2017.

În acest context, Înalta Curte constată că nu există temei legal pentru restituirea taxei speciale aferente activității de eliminare prin depozitare a deșeurilor, întrucât factura fiscală nr. x a fost emisă în data 12.10.2017, după încetarea contractului, care a avut loc în data 10.04.2017, iar contractul, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale ulterioare nu prevedea decontarea acestei taxe speciale de depozitare în sarcina Sectorului 4 al Municipiului București, ci doar tarifele finale aferente fiecărui serviciu prestat, ca urmare a unei proceduri stabilite și aprobate de către autoritatea locală.

În acest sens, se constată că nici legislația de la momentul perfectării contractului și a actelor adiționale nu prevedea un astfel de serviciu și o astfel de taxă, acesta fiind instituită ulterior, ceea ce impunea acordul de voință al părților cu privire la modificarea/completarea obiectului contractului, aspect ce denotă faptul că acest lucru nu s-a întâmplat.

Față de această situație, se constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 26 alin. (5) din Legea nr. 101/2006, conform cărora, modificarea taxelor se face de către autoritatea publică locală, la solicitarea operatorilor, în baza normelor metodologice de stabilire, ajustare sau modificare a tarifelor.

Așadar, această modificare se aprobă de către autoritățile administrației publice locale ca urmare a cererii depuse de operator în acest sens, însă în cauză, nu a existat o astfel de solicitare din partea recurentei și, în mod evident, nu a existat aprobarea administrației publice locale.

Prin urmare, contractul nu a prevăzut decontarea acestei taxe speciale de depozitare, ci doar tarifele finale aferente fiecărui serviciu prestat, ca urmare a unei proceduri stabilite și aprobate de către autoritatea locală, context în care se reține că taxa specială pentru eliminarea prin depozitare a deșeurilor, refacturată pe numele pârâtei, nu este aferentă unor servicii de utilități publice prestate de către B. în temeiul contractului dintre părți.

Astfel, potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, obligația de plata a taxelor încasate pentru deșeuri inerte și nepericuloase încredințate în vederea eliminării finale prin depozitare revine proprietarilor sau, după caz, administratorilor de depozite, or pârâta nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, fiind doar beneficiară a serviciilor de salubrizare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREȘTI B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 670/2022 din 14 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREȘTI B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 670/2022 din 14 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ SECTORUL 4 A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, PRIMĂRIA SECTOR 4 BUCUREȘTI.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2022.