ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2013/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 25 martie 2021, reclamanta A., în calitate de soție a lui B., luptător rănit în timpul Revoluției Române din 1989, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999 și art. 1000 C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 1351 din 12 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă excepția netimbrării cererii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, anularea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond.

Prin decizia civilă nr. 261 din 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins cererea de apel formulată de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1351 din 12.07.2021, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 31 ianuarie 2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 9.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, făcând referire la dispozițiile art. 1000 C. civ. de la 1864, a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat.

În opinia recurentei-reclamante, raportul a fost tocmai invers față de cel reținut de instanța de apel, în condițiile în care Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, care, prin dispozițiile sale, îl angrena în raporturile cu terții, interne și internaționale, unde acesta acționa în calitate de subiect de drept.

Ca atare, a considerat că nu se poate pune problema, cum greșit a interpretat instanța de apel, a existenței unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni unui președinte, un stat, ca subiect de drept, neputând face acest lucru.

Prin analogie cu o societate (comercială), a susținut că nu se poate aprecia că doar aceasta răspunde pentru întreaga activitate infracțională presupus a fi săvârșită, iar organele sale de conducere nu vor avea vreo vină, pentru că ele doar au primit instrucțiuni de la această societate.

Reiterând susținerea potrivit căreia, în cauză, raportul a fost invers, a subliniat că statul este răspunzător pentru acțiunile organului său de conducere, astfel cum un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcționat într-un anume fel de către primul.

Apreciază că, dacă s-ar accepta teza instanței de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat și președinte asemănătoare celei a primei instanțe, ar însemna să fie acceptată existența unui "for superior", deasupra președintelui, care să-i atribuie acestuia din urmă niște instrucțiuni, sarcini etc., însă acest lucru nu este posibil din partea statului.

Mai susține și că interpretarea raportului dintre fostul președinte și Statul Român, dată de instanța de apel, este greșită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanță, și nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate între 1945-1989.

Raportându-se la dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ., a arătat că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989.

În termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în sensul în care a apreciat că este corectă soluția dată de prima instanță cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că în speță, nu se verifică raportul de subordonare a fostului șef suprem al statului, în condițiile în care acesta era reprezentantul statului, iar, într-un regim de tip dictatorial, ca acela supus analizei, nu se poate aprecia că statul prin organismele sale de la acea vreme avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă.

A susținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor, nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte, cât timp nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni acestuia.

În cauză, nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

După efectuarea procedurilor de comunicare, reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 23 mai 2022, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, la data de 25 octombrie 2022, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin criticile formulate prin cererea de recurs, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor de drept substanțial în materie de răspundere civilă delictuală, respectiv răspunderea comitentului pentru fapta prepusului – art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Printr-un atare demers judiciar îndreptat împotriva Statului Român, recurenta-reclamantă a solicitat ca acesta să fie obligat la repararea prejudiciului, constând în daune morale, cauzat prin rănirea soțului său, urmare a evenimentelor ce au avut loc în perioada 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989, demers determinat de soluția de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989.

Sub aspectul legitimării procesuale pasive a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului său, fostul președinte C., validând raționamentul primei instanțe, curtea de apel a reținut în mod corect inexistența unui raport de subordonare a fostului șef suprem al statului, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului, iar acesta din urmă, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem.

Or, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispozițiilor legale enunțate este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite, pe de o parte, condițiile răspunderii pentru faptă proprie prevăzute de art. 998 și 999 C. civ., iar, pe de altă parte, condițiile speciale privind existența raportului de prepușenie și cea a săvârșirii faptei "în funcțiile încredințate".

În reglementarea C. civ., raportul de prepușenie presupune subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia, însă fostul președinte, ca reprezentat al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a declanșa mecanismul răspunderii comitentului.

Aceeași caracteristică a regimului dictatorial exclude existența faptelor reclamate a fi săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

De asemenea, susținerea recurentei-reclamante în sensul activării raportului de prepușenie în sens opus, statul fiind cel care acționa la ordinele fostului președinte, nu se circumscrie tezei reglementate de art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) și nici nu a reprezentat fundamentul acțiunii introductive, prin care în mod neechivoc recurenta-reclamantă a arătat că temeiul acțiunii este angajarea răspunderii intimatului-pârât în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ. și nu pentru o faptă proprie.

Prepusul poate răspunde direct față de victimă, atunci când este acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie, iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul.

Pe de altă parte, afirmația instanței de apel în sensul că intimatul-pârât este cel ce prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia și urmașii celor decedați, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acțiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului Român.

Nici analogia pe care o face recurenta-reclamantă cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia nu poate fi reținută, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât, și în această ipoteză, ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Totodată, se are în vedere o invocare pur formală a dispozițiilor art. 221 și 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, atât timp cât recurenta-reclamantă s-a rezumat la o redare a textelor de lege ce nu își găsesc justificare în cadrul unor argumente relative la nelegalitatea deciziei recurate, iar incidența acestora în cauză nu poate fi reținută, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în sensul în care în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 261 din 10 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara — secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 261 din 10 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara — secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.