ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1945/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.05.2017, sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

I. Anularea Deciziei nr. 5617/24.04.2017, emisă de FGA, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 2.013,41 RON, formulată de reclamantă în conformitate cu prevederile legale în vigoare;

II. Obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de plată a sumei de 2.013,41 RON;

III. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4802/07.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A..

Prin decizia civilă nr. 267/21.01.2021 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A., a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București la data de 21.04.2021 sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 277 din data de 07.10.2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 277 din data de 07.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. B. S.A. (fosta SC "A." SA), invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, susținerea FGA că acesta nu preia obligațiile asigurătorului RCA este nefondată, întrucât prevederea legală precizează că acesta "nu preia funcțiile unui asigurător", care, fiind o noțiune lato sensu, se refera la obiectul de activitate raportat la dispoziții legale aplicabile unui asigurător, ceea ce nu este aplicabil în sensul nerecunoașterii unui titlu executoriu și a plății despăgubirilor.

Menționează faptul că penalitățile de întârziere acordate nu au fost solicitate potrivit legislației ca dobânzi penalizatoare reglementate de Ordonanța nr. 13/2011, ci potrivit reglementarii legale a contractului de asigurare RCA, sub denumirea de reactualizare a despăgubirii.

Totodată, cheltuielile de judecată în acestă materie, nu se acordă doar prin aplicarea legislației procesuale, ci și din perspectiva considerării de către legiuitor a acestor cheltuieli drept parte din despăgubirile născute din contractul de asigurare RCA.

Prin considerentele hotărârii atacate, nu se tine cont de faptul că un-titlu executoriu este opozabil erga omnes, și trebuie respectat întocmai și nu se distinge între dosarele administrative care se soluționează prin plata despăgubirilor fără reactualizare și cererile de plată adresate FGA în temeiul titlurilor executorii.

Așadar, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurare în speță rezultă dintr-un raport de asigurare, iar în temeiul art. 9 din Norma nr. 16/2015, creanța de asigurare reprezintă despăgubirea reactualizată și cheltuielile de judecată conform titlului executoriu, astfel că delimitarea instanței de fond este neîntemeiată, fiind o superficială interpretare fără fundament, care, în situația unui precedent judiciar ar crea flagrante inechități între creditori, cu consecința prejudicierii unora.

Atâta vreme cât legiuitorul nu delimitează între soluționarea cererilor de plată administrative și a celor în temeiul unei hotărâri judecătorești, ci delimitează/limitează numai plata sumei maxime de FGA, consideră că interpretarea instanței de fond este în contradicție cu scopul FGA și totodată cu principiul recunoașterii și opozabilității unei hotărâri judecătorești oricărui debitor.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că sancțiunea penalităților și obligația plății cheltuielilor de judecată survin în urma unor raporturi juridice față de faptul juridic de asigurare, ce implică în mod necesar culpa asigurătorului, ulterior producerii evenimentului asigurat și stabilirii despăgubirii aferente, raporturi juridice ce nu au fost avute în vedere în definițiile cuprinse la art. 4 din Legea nr. 213/2015 sau în Legea nr. 503/2004, Legea nr. 85/2014 sau Legea nr. 246/2015. Prin urmare, având în vedere că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare, acestea nu fac parte din creanțele de asigurări definite potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005 și nu pot fi plătite recurentei-reclamante din fondurile sale.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 05 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Anularea Deciziei nr. 5617/24.04.2017, emisă de FGA, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 2.013,41 RON și plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea litigiului.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanță care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răpsunde punctual motivelor invocate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 2, art. 4 și art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, iar pe de altă parte art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune, raportat la finalitatea lor concretă.

În esență, chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraților datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizații, despăgubiri și prime, prevăzute în definiția creanței de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanței de asigurare principale, care are natura unei creanțe de asigurare.

Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraților din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile și cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanțelor de asigurări, reprezentând obligații civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului C. S.A. pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, și anume înscrierea creanței la masa credală.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliți, obligațiile Fondului fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale, precum și cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin sentința civilă nr. 18534/05.012.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2014, nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., reținute, de altfel, și de către judecătorul fondului, care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalitățile de întârziere și fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul C. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul C. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și a considerentelor reținute la paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea de către instanță a culpei procesuale în generarea litigiului soluționat.

În speță, cum legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, recurenta-reclamantă nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităților și cheltuielilor de judecată în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 5617/24.04.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză.

Pe cale de consecință, în mod corect a reținut instanța de fond că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A., pentru recuperarea acestora reclamantul are la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.A. (fosta SC "A." SA) împotriva deciziei nr. 277 din 7 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.