ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3935/2022

Ședința publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.08.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 23965/24.07.2020 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 983,49 RON, reprezentând penalități de întârziere, și a sumei de 199,97 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, acordate prin sentința civilă nr. 10217/2015 a Judecătoriei Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 130 din 5 februarie 2021, Curtea a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei FGA nr. 23965/24.07.2020 și obligării pârâtului la plata sumelor solicitate.

A susținut recurenta-reclamantă că hotărârea recurată este pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a stabilit, printre altele, că acele creanțe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment sunt creanțe de asigurare, după cum reiese din pct. 124 al deciziei.

Or, respingând acțiunea pe motiv că penalitățile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare RCA, instanța de fond a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 și a încălcat dispozițiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

A mai arătat recurenta că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și a art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

În raport cu perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, 07.03.2014-06.09.2014, sunt incidente prevederile Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011. Potrivit art. 1 alin. (3) din aceasta, conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile Legii nr. 136/1995.

Dispozițiile art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c), art. 26 alin. (1) lit. d) și art. 37 din norma menționată, regăsite în Titlul III-Contractul de asigurare, reglementează conținutul contractului de asigurare RCA. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, prin derogare de la dreptul comun, acestea sunt datorate tot în baza contractului de asigurare.

În aceste condiții, conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA. Nu se face vorbirea despre eventuala culpă sau despre lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment și nu se prevede faptul că reprezintă creanță de asigurare doar acele creanțe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

A mai opinat recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli și, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală.

După cum reiese din art. 2210 C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului (în cauză, a asigurătorului aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă.

Deci, prevederile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi și/sau cheltuieli de judecată. Or, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci, pentru aceleași considerente, poate plăti și penalități de întârziere.

A mai susținut recurenta că instanța de fond a înțeles greșit normele de drept material invocate prin contestație, apreciind eronat că ar fi aplicabile dispozițiile art. 1350 și art. 2214 C. civ.

Art. 2214 C. civ. reprezintă norma generală de la care derogă norma specială, și anume Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Din contractul de asigurare nu decurge doar despăgubirea, adică suma de bani necesară acoperirii daunelor morale și materiale astfel cum a reținut instanța, ci inclusiv penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, potrivit art. 37 și art. 26 alin. (1) lit. d) din Normă.

Într-adevăr, între FGA și persoanele implicate în accidentul rutier nu există niciun raport juridic contractual, acesta din urmă intervenind între persoanele implicate și societățile lor asigurătoare. Cu toate acestea, Fondul datorează penalitățile și cheltuielile de judecată stabilite prin hotărâre în calitatea sa de garant al asigurătorului aflat în faliment.

A mai arătat recurenta că hotărârea recurată este contrară dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești.

Cererea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată.

Este dincolo de orice îndoială că instanța de judecată s-a pronunțat asupra penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanțe de asigurare datorate de asigurătorul RCA. În aceste condiții, Fondul este ținut să respecte dezlegările și dispozițiile statuate prin aceasta, fără a mai putea pune în discuție problema de drept a naturii juridice a sumelor acordate cu titlu de penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată, pentru că ar echivala cu încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ.

A concluzionat recurenta că, odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au sursa în contractul de asigurare RCA și reprezintă creanțe de asigurare conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru ca Fondul să poată refuza plata acestor sume.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței atacate.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, neputându-se reține incidența niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând, în esență, că sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu o societate de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind diferită.

5.1. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal acest motiv de nelegalitate, fără a dezvolta niciun argument care să se circumscrie acestuia.

De altfel, lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

5.2. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

După cum s-a redat la pct. 3 al prezentei decizii, recurenta-reclamantă critică sentința de fond, apreciind că instanța ar fi încălcat dezlegările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020 și ar fi încălcat și interpretat eronat normele de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile, art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, iar, pe de altă parte, art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Însă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, analiza criticilor din recurs urmând a fi realizată prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă.

Chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraților datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizații, despăgubiri și prime, prevăzute în definiția creanței de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanței de asigurare principale, care are natura unei creanțe de asigurare.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că, din considerentele acesteia, nu rezultă că a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În cauză, cum legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Cu privire la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar FGA nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliți, obligațiile sale fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reține că, în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale, precum și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuție nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului, respectiv "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, contrar alegațiilor recurentei, cu referire la dispozițiile art. 2214 C. civ., care stabilesc că, "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", Înalta Curte reține că, din interpretarea acestora, rezultă că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că, "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalitățile de întârziere și fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din normă. Nici Legea nr. 213/2015 și nici norma menționată nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea de către instanță a culpei procesuale în generarea litigiului soluționat.

În raport cu aceste considerente, nu pot fi avute în vedere nici criticile recurentei în sensul că hotărârea recurată ar fi contrară dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. și că Fondul de Garantare a Asiguraților nu ar respecta efectele hotărârii judecătorești.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 23965/24.07.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză.

5.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru cele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 130 din 5 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.