ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1785/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin contestația înregistrată la data de 12 decembrie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea Deciziei nr. 2084/11.10.2016 emisă de către pârât, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 2.247,68 RON, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2962 din 18 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

"Respinge excepția tardivității invocării motivelor de neconvenționalitate, ca neîntemeiată.

Respinge excepția inadmisibilității invocării motivelor de neconvenționalitate, ca neîntemeiată.

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR.

Anulează Decizia nr. 2084/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pe pârât să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016 formulată de reclamantă.

Respinge cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 2247,68 RON, ca neîntemeiată.

Obligă pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, parțial."

Cererile de recurs formulate în cauză

Împotriva sentinței au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâtul, ambii criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenta-reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul admiterii în tot a contestației, astfel cum a fost formulată și precizată, dispunând obligarea pârâtului FGA la plata sumei de de 2.247,68, compusă din: 1.195,90 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 385,07 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 666,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în Dosarul x/2015, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că înțelege să critice sentința recurată sub două aspecte, respectiv reținerile primei instanțe în sensul că în speță ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/2015, iar nu ale Legii nr. 136/1995 și soluția prin care s-a respins cererea reclamantei de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

A arătat recurenta că raportul juridic de garantare și raportul principal de asigurare s-au născut la același moment, ca urmare a încheierii poliței RCA de către asigurătorul B. S.A. ("B."), iar falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Fiind vorba despre un raport de garantare grefat pe un raport principal de asigurare, susține recurenta că ambele conexiuni juridice s-au născută în același timp, respectiv la data emiterii poliței RCA nr. x din 20.12.2013, singura distincție fiind dată de faptul că, în timp ce raportul principal de asigurare s-a născut în baza contractului, raportul de garantare s-a născut în temeiul legii, dar la același moment.

Motivele pentru care apreciază cele două raporturi s-au născut în același moment, la data emiterii poliței RCA nr. x din 20.12.2013, sunt următoarele:

Având natura unui raport accesoriu, raportul de garantare a însoțit raportul de asigurare pe toată durata existenței acestuia - accesorium sequitur principale.

Pe toată durata de valabilitate a poliței, asiguratul a beneficiat de:

- asigurare din partea B.;

- garantare din partea FGA, în sensul plății despăgubirilor pentru caz de faliment al B..

Însoțind raportul de asigurare pe toată durata existenței acestuia, raportul accesoriu de garantare s-a născut la aceeași dată ca și raportul principal.

FGA este chemat să asigure repararea unui prejudiciu produs în 2013, anterior falimentului B..

Prin urmare, FGA este chemat să asigure reparația unui prejudiciu produs în cursul anului 2013, adică cu 3 ani anterior falimentului B..

În ceea ce privește publicarea falimentului Asta, consideră recurenta că acesta nu reprezintă altceva decât momentul la care, un drept născut în baza unui raport juridic preexistent, a devenit eficace. Cu alte cuvinte, garanția datorată de FGA a existat (în virtutea legii) pe toată durata raportului principal de asigurare, însă ea s-a activat abia la momentul îndeplinirii celor două condiții:

- producerea evenimentului asigurat-activarea asigurării;

- intervenirea falimentului societății de asigurări - activarea garanției datorată de FGA.

Așadar, publicarea falimentului nu a dat naștere niciunui drept, ci a marcat doar momentul începând cu care, drepturi preexistente (dreptul de a fi garantat împotriva falimentului asigurătorului) au putut fi exercitate în contradictoriu cu FGA.

În ceea ce privește momentul formulării cererii de plată adresată FGA, susține recurenta că acesta în nici un caz nu poate marca momentul nașterii raportului de garantare, cererea de plată putând fi formulată tocmai ca urmare a faptului că exista deja un raport juridic de garantare, pe care s-a și întemeiat de altfel.

În concluzie, recurenta arată că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea Fondului este legea în vigoare la momentul nașterii situației juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995, iar suprimarea sau plafonarea garanției legale prin legea nouă, nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv, iar aceasta indiferent de criteriul retroactivității avut în vedere doctrina și practica judiciară.

Apreciază astfel că soluția prin care instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și (5) din noul C. civ., raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

A mai susținut recurenta că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 13, 14 și 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE și art. 21 din Constituția României.

Analizând dispozițiile procedurale din Legea nr. 213/2015 care reglementează modalitatea de soluționare a cererilor de plată, rezultă că FGA este obligată să analizeze cererea și să o soluționeze într-o singura etapă, raportat la toate documentele justificative atașate (inclusiv eventuale documente și/sau informații suplimentare solicitate de FGA) și normele aplicabile în materie și condițiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată.

Consideră recurenta că, odată ce FGA a soluționat cererea de plată și nu a înțeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidență a plafonului de 450.000, este evident că, fie FGA a verificat toate celelalte condiții și a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunțat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluționată pe fond, iar în măsura în care ar fi fost posibilă o soluționare în etape a cererii de plată, atunci cu siguranță această posibilitate ar fi fost prevăzută în mod expres în procedura reglementată în Legea nr. 213/2015.

Apreciază astfel că soluția de admitere în parte a cererii, în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată (chiar și cu condiția respectării aspectelor tranșate de către instanță), ignoră efectele evocate supra și încălca dreptul A. la soluționarea procesului (adică a întregii dispute cu FGA) într-un termen rezonabil.

Recurenta-reclamantă a apreciat a fi încălcate și dispozițiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015, care impun obligația FGA de a analiza într-o singură etapă toate aspectele necesare soluționării cererii de plată, inclusiv cele tehnice, apreciind că, nicăieri în decizie nu se menționează că FGA și-ar fi limitat analiza la simpla depășire a plafonului și că nu ar mai fi analizat fondul cererii.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat la rându-i recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea în tot a acțiunii.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privința calității de creditor de asigurare a reclamantei A., care deține o creanță de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obținut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanțelor preluate de la asigurații CASCO, însă suma maximă pe care o poate obține în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greșită interpretarea primei instanțe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte și că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. și persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. și asiguratul său. A apreciat recurentul, în esență, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispozițiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanță de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În același sens sunt și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014, Ordinul CSA nr. 11/2011 și Ordinul CSA nr. 5/2010.

A susținut recurentul că interpretarea primei instanțe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare și îi sunt preluate obligațiile de către FGA, ceea ce contravine scopului înființării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și de art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziție legală nu prevede preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuși scopului legal al acestei instituții publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător prin efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA, potrivit condițiilor și plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor de produse și servicii de asigurare, iar nu ca obligații proprii sau ca obligații ale asigurătorului în faliment.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanța de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) și alin. (3) și de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfășoară acte și operațiuni comerciale, în scopul obținerii de profit care, pentru diferența de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire și creanța pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reținută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanța pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura și condițiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

Recurentul-pârât a criticat și înlăturarea susținerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) și 5 din Legea nr. 85/2014.

În condițiile în care, în cadrul procedurii de faliment, A. figurează ca unic creditor cu o creanță compusă din totalitatea creanțelor dobândite prin subrogare, în mod evident, față de interdependența celor două proceduri, A. nu poate avea decât calitatea de unic creditor de asigurări și în cadrul procedurii administrative derulate în fața FGA.

A reiterat faptul că legea nu a lăsat la aprecierea si interpretarea pârților nașterea raportului juridic dintre FGA și creditorii de asigurări, nașterea obligației de garantare în sarcina FGA fiind stabilită în mod expres și neechivoc de către legiuitor, respectiv la momentul la care ASF, în calitate de autoritate competentă, constată starea de insolvență a asigurătorului.

Or, FGA intervine în acest context, contrar celor susținute de către instanța de fond, care a ignorat cu desăvârșire cadrul legal de reglementare a falimentului asigurătorului, reținând că determinarea noțiunilor "creanță de asigurări" și "creditor de asigurare" trebuie făcută prin raportare la definițiile de la art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, nu prin raportare la definițiile date acestor noțiuni prin art. 3 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 503/2004 sau prin prevederile Legii nr. 85/2014.

În mod greșit a interpretat prima instanța și faptul că, prin aplicarea plafonului de garantare de 450.000 RON întregului portofoliu al creanțelor reclamantei, FGA a încălcat dispozițiile art. 44 alin. (2) și art. 53 din Constituție și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A arătat că A., deși are un drept de creanță născut din plata despăgubirii conform poliței CASCO, acest drept nu poate fi îndreptat decât împotriva asigurătorului falit, cu limitările prevăzute de legea insolvenței, a cărei compatibilitate cu dispozițiile Convenției nu a fost contestată și nici nu face obiectul discuțiilor din prezenta cauză .

În ceea ce privește o pretinsă creanță pe care ar deține-o împotriva FGA, aceasta este una condițională, nașterea creanței depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

De aceea, având în vedere că, solicitarea de plată a contestatoarei a fost respinsă, rezultă că nu s-ar putea susține că aceasta deține un "bun" în sensul autonom al Convenției.

Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă și recurentul-pârât au depus întâmpinări la dosarul instanței de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea oponentă, ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinare

Doar recurentul -pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus Răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat și admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat și pe cale de consecință, respingerea în tot a acțiunii.

Procedura de soluționare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07.01.2019, a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 22 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursurilor ce fac obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile promovate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin sentința civilă nr. 16626/2015 pronunțată la data de 23.09.2015 de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. și cu intervenientul forțat C., pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.195,90 RON cu titlu de despăgubiri, a sumei de 111,21 RON reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,1% aferente perioadei 15.01.2015-17.04.2015 și a penalităților de întârziere de 0,1 % pe zi de întârziere calculate în continuare, până la achitarea integrală și efectivă a debitului.

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului București, secția a VII-a, definitivă prin Decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a Civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Având în vedere faptul că B. S.A. nu a stins obligația, precum și faptul că împotriva acesteia s-a deschis procedura falimentului, prin intermediul cererii de plată nr. x/15.03.2016, reclamanta a solicitat pârâtului F.G.A. plata sumelor de bani stabilite prin dispozitivul sentinței civile nr. 16626/2015 pronunțată la data de 23.09.2015.

Pârâtul F.G.A. a emis Decizia nr. 2084/11.10.2016 prin care a respins cererea de plată, invocând dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 2084/11.10.2016, obligarea pârâtului la plata sumei de 2247,68 RON, compusă din: 1195,90 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 385,07, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 666,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în dosarul x/2015, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, fiind anulată decizia contestată, pârâtul fiind obligat la analizarea pe fond a cererii de plată, ambele părți formulând critici de nelegalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Referitor la recursul declarat de reclamanta A. S.A.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă vizează, în esență,următoarele aspecte:

- critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, recurenta-reclamantă apreciind că prezenta speță este supusă dispozițiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015;

- critici referitoare la respingerea cererii A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate, recurenta-reclamantă considerând că FGA este obligat să analizeze cererile de plată și să le soluționeze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative.

Instanța de control judiciar constată că este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

Remarcă instanța de control judiciar că, în esență, argumentația recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, doar eficacitatea lui fiind determinată de momentul producerii evenimentului asigurat și a intervenirii falimentul asigurătorului B.. A susținut reclamanta că data intrării în faliment a asigurătorului sau data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată pe dispozițiile art. 20, art. 23 și art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, întrucât raportul de drept administrativ dintre reclamantă și pârât s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii din 03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015 (încheiere de deschidere a procedurii falimentului împotriva asigurătorului B.), respectiv la data de 28.04.2016, moment care se situează ulterior ieșirii din vigoare a art. 60 din Legea nr. 136/1995 și intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 213/2015.

Referitor la criticile privind soluția pronunțată asupra cererii de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse.

Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, neputând fi primit argumentul recurentei-reclamante în sensul că nicăieri în decizie nu se menționează că FGA și-ar fi limitat analiza la simpla depășire a plafonului și nu ar mai fi analizat fondul cererii, atât timp cât concluziile verificărilor nu sunt confirmate expressis verbis în cuprinsul actului administrativ de soluționare a cererii de plată.

Nici argumentul legiferării procedurii de soluționare a cererilor de plată într-o singură etapă nu este relevant, textele normative invocate stabilind procedura de verificare administrativă a cererilor de plată, fără a avea semnificația unei imposibilități a reluării procedurii administrative, urmare a dispozițiilor instanței de judecată.

Cât privește invocarea culpei FGA în soluționarea cererii de plată, Înalta Curte reține că prin decizia contestată a fost respinsă cererea de plată pentru un motiv de ordin formal; or, tocmai constatarea culpei autorității în emiterea unui act administrativ nelegal impune soluția de obligare a acesteia la reanalizarea cererii de plată sub toate aspectele prevăzute de lege, odată tranșată chestiunea disputată a limitei maxime de despăgubire de care poate beneficia reclamanta.

În concluzie, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A., nefiind decelate critici de nelegalitate care să atragă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Înalta Curte constată că toate criticile formulate de pârât sunt menite să sprijine interpretarea autorității, potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 2247,68 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2962 din 18.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.