ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2467/2021

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună constatarea nulității absolute a clauzelor din secțiunea nr. 6 alin. (1) teza I din Condițiile speciale și din secțiunea nr. 1 referitoare la definiția riscului valutar, secțiunea nr. 4 pct. 4.1., 4.2., 4.5., secțiunea nr. 7 pct. 7.1 lit. p) din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x din 14 octombrie 2008, pentru încălcarea de către pârâtă a obligațiilor de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, a obligației de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), a obligației de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare și a obligației de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit și să dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul CHF-leu din ziua încheierii contractului de credit; cu cheltuieli de judecată.

Prin înscrisul depus la 24 martie 2016, D. S.A. a precizat că a preluat calitatea procesuală a pârâtei S.C. C. S.A. prin efectul fuziunii prin absorbție.

Prin sentința civilă nr. 1853/2016 din 24 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. și i-a obligat pe aceștia să plătească pârâtei suma de 1.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 233A din 8 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți arată că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ("CJUE"), ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenții-reclamanți susțin că în mod greșit curtea de apel a constatat că este incidentă excluderea de la aplicarea Directivei nr. 93/13 ("Directiva 93/13") întrucât clauzele contractuale contestate reflectă principiul nominalismului. Susțin că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului".

Precizează recurenții-reclamanți că dispoziția din Directiva 93/13 este de strictă interpretare așa cum a arătat CJUE în paragraful 31 din decizia pronunțată în Cauza C-186/16 și susțin că prevederile contractuale trebuie să fie redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

În cazul de față, se arată, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, având caracter supletiv, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenții-reclamanți afirmă că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Din considerentele deciziei pronunțate în Cauza C-186/16, părțile concluzionează că CJUE a statuat în sensul în care clauzele contestate în prezenta cauză care reflectă prevederi legale supletive nu se înscriu în excepția instituită de art. 1 alin. (2), ceea ce înseamnă că instanța avea sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13 și de a verifica în ce măsură clauzele contestate sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Se mai arată că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială, CJUE având în vedere și obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații. Se susține că aceste obligații se desprind din analiza paragrafului 47 din Decizia dată în speța Andriciuc, banca trebuind să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

În opinia recurenților-reclamanți, capacitatea băncii de a avertiza trebuia analizată raportat la expertiza și cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, și nicidecum raportat la profan și la public, în general.

De asemenea, se arată, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din decizia pronunțată în Cauza C-186/16), CJUE indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Intimata-pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este că ea trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (E., F. și G.) nu acordau credite în CHF.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenții-reclamanți afirmă că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit și precizează că o astfel de obligație de avertizare este stabilită de Codul consumului, iar în domeniul financiar, dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului nu este o sarcină excesivă impusă creditorului, ci o manifestare a caracterului comutativ al contractului de credit. Recurenții-reclamanți consideră că intimata (banca) și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, iar clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații sunt lovite de nulitate absolută.

Recurenții apreciază că decizia atacată este contrară legii și jurisprudenței CJUE, inclusiv contrară soluției din Cauza C-186/16. Se arată că folosirea unor practici incorecte de a nu informa sau avertiza consumatorii asupra riscului valutar au bulversat comportamentul acestora și i-a determinat să nu acționeze în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor, nici pe parcursul derulării lor. Aceste practici pot fi calificate drept practici înșelătoare, fiind îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6, 7 din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor. Pe aceeași linie de argumentație se afirmă că, în concepția CJUE, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hiper-valorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, recurenții-reclamanți consideră că sancțiunea nerespectării obligației de informare ar fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. Ca urmare a acestei sancțiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenții-reclamanți apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenții-reclamanți, raportându-se la jurisprudența CJUE, arată că revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13. Se face trimitere la studii publicate pe această temă.

Recurenții-reclamanți consideră că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care pozițiile părților sunt inegale. Se mai afirmă că acest dezechilibru poate surveni ulterior încheierii contractului, iar instanța poate analiza caracterul abuziv al unor clauze și dincolo de momentul încheierii acestuia deoarece Directiva 93/13 nu impune limite temporale în această privință. Se face trimitere la jurisprudența CJUE în această materie și la studiile și buletinele Băncii Centrale a Elveției și ale Băncii Naționale a României.

În ceea ce privește reaua-credință a băncii, autorii căii de atac arată că aceasta este dovedită și de omisiunea informării sau ocultarea informației care confirmă dezechilibrul contractual. Din această perspectivă, în contract trebuie indicată în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă modificările de costuri.

În memoriul de recurs se mai susține că în lipsa informației referitoare la risc sau în cazul în care această informație este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voința unei singure părți, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislația protecției consumatorului deoarece efectele contractului nu mai depind de înțelegerea inițială a părților, ci de hazard. Astfel, în opinia recurenților-reclamanți, se accentuează dezechilibrul contractual deoarece consumatorul nu are informații și cunoștințe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, pe când banca, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoștințe.

În finalul cererii de recurs, se arată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligații printre care și obligația de informare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanță a neîndeplinirii acestei obligații, se va constata și neîndeplinirea celorlalte obligații. În opinia recurenților-reclamanți, aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective și, potențial, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din contract. Ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, aceasta va fi obligată la convertirea creditului în RON și la emiterea unui nou grafic de rambursare.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul formulat este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 233A din 8 februarie 2018 și s-a fixat termen pentru judecata recursului la 4 martie 2020.

La termenul de la 4 martie 2020 judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 10 februarie 2021 în vederea discutării repunerii pe rol și soluționării recursului.

La termenul de la 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus repunerea cauzei pe rol, a respins cererea de suspendare formulată de recurenții-reclamanți în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Cauzei C-364/2019, cu motivarea din respectiva încheiere, și a acordat termen la 26 mai 2021, în vederea soluționării dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, având ca obiect sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj în legătură cu aplicabilitatea principiului nominalismului monetar, reglementat prin dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 și art. 1.488 alin. (1) din noul C. civ., contractelor de împrumut încheiate pe teritoriul României între un consumator și un furnizor de servicii financiare, în cazul cărora suma împrumutată este stabilită în monedă străină, iar restituirea împrumutului prin plăți periodice (lunare) se realizează în aceeași monedă. Prin decizia nr. 3 din 15 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă - Completul competent să judece recursul în interesul legii a respins ca inadmisibilă această sesizare.

La termenul de la 26 mai 2021 instanța a dispus suspendarea judecării recursului față de lipsa părților, în raport de dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 17 noiembrie 2021, în vederea discutării repunerii pe rol și soluționării recursului, urmare a cererii formulate de către recurenți la 15 iunie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenții-reclamanți au formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere au solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute la secțiunea nr. 6 alin. (1) teza I din Condițiile speciale și din secțiunea nr. 1 referitoare la definiția riscului valutar, secțiunea nr. 4 pct. 4.1., 4.2., 4.5., secțiunea nr. 7 pct. 7.1 lit. p) din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x din 14 octombrie 2008, pentru încălcarea de către pârâtă a obligațiilor de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, a obligației de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), a obligației de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare și a obligației de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, recurenții-reclamanți au solicitat obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF- leu valabil la acea dată.

Clauzele a căror nulitate absolută se invocă, prin prisma caracterului lor abuziv, și pe care recurenții-reclamanți le supun analizei instanței în cadrul criticilor formulate împotriva deciziei atacate se referă, în esență, la obligația de restituire a împrumutului în moneda creditului.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenții-reclamanți susțin că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, susținând, în esență, că sunt greșite statuările instanței de apel prin care aceasta a reținut că, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanța de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator și bancă.

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurenții-reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Mai mult decât atât, recurenții-reclamanți s-au obligat în mod expres prin art. 4.1 din contractul de credit să restituie creditul în moneda în care le-a fost acordat, respectiv în CHF.

Așadar, clauzele contractuale considerate de recurenții-reclamanți a fi abuzive reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 și 28 ale deciziei pronunțate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte". Aceeași interpretare este evidențiată și în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunțată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuție condițiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc, pe care o invocă și recurenții-reclamanți. În această speță se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva D. S.A., CJUE a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauzele contractuale în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv (redactarea clară și inteligibilă a clauzelor, obligația de informare, existența unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credință a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 233A din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții-reclamanți A. și B. la plata către intimata-pârâtă D. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.606,50 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 233A din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenții-reclamanți A. și B. la plata către intimata-pârâtă D. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.606,50 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2021.