ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 39/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 39/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 17 aprilie 2014 sub număr de dosar x/2014, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT., UUUUU., VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC., DDDDDD., EEEEEE., FFFFFF., GGGGGG., HHHHHH., IIIIII., JJJJJJ., KKKKKK., LLLLLL., MMMMMM., NNNNNN., OOOOOO., PPPPPP., QQQQQQ., RRRRRR., SSSSSS., TTTTTT., UUUUUU., VVVVVV., WWWWWW., XXXXXX., YYYYYY., ZZZZZZ., AAAAAAA., BBBBBBB., CCCCCCC., DDDDDDD., EEEEEEE., FFFFFFF., GGGGGGG., HHHHHHH., IIIIIII., JJJJJJJ., KKKKKKK., LLLLLLL., MMMMMMM., NNNNNNN., OOOOOOO., PPPPPPP., QQQQQQQ., RRRRRRR., SSSSSSS., TTTTTTT., UUUUUUU., VVVVVVV., WWWWWWW., XXXXXXX. au chemat în judecată pârâta S.C. YYYYYYY. S.A., solicitând constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din Condițiile generale, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale și materiale a instanței de soluționare a litigiului, disjungerea cauzelor, excepția nulității pentru neplata taxei judiciare de timbru, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei de interes în formularea cererii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamanților la restituirea creditului în RON, prin raportare la cursul CHF - RON de la data contractării, cu luarea în considerare a condițiilor de cost/rambursare a creditului în RON, existente în oferta băncii la data acordării fiecărui credit.

La data de 15.01.2015 reclamanții au depus cerere precizatoare cu privire la valoarea obiectului cererii și temeiul juridic al acesteia, precum și cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 45.000.000 RON, cu titlul de daune morale pentru suferințele de ordin psihic pe care reclamanții le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentința civilă nr. 157/C/2015 din 12 februarie 2015 Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență materială și teritorială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat la 12 iunie 2015, sub număr de dosar x/2015

Prin sentința civilă nr. 3206 din 9 iunie 2015 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind o parte din reclamanți, printre care și reclamanta DDDDD., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

După declinare dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2015.

Pârâta a depus cerere de renunțare la judecata cererii reconvenționale.

Prin încheierea de ședință din 27 octombrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Sectorului 1 București a disjuns judecarea cererilor privind pe fiecare reclamant în parte și formarea de dosare separate, fiind astfel înregistrată cererea formulată de reclamanta DDDDD. sub nr. x/2015.

La solicitarea instanței, la 22 decembrie 2015, reclamanta a anexat la dosar cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia a arătat că solicită constatarea nulității absolute a clauzelor privind riscul valutar, valoarea obiectului cererii fiind de 203.436,55 RON.

La termenul de judecată din 12 ianuarie 2016 instanța a pus în discuție excepția necompetenței materiale însă, având în vedere că reclamantul nu a îndeplinit obligația de a indica instanței caracterul și valoarea cererii având ca obiect daune morale, pentru fiecare reclamant în parte, a acordat termen la data de 9 februarie 2016, dată la care instanța a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale pusă în discuție din oficiu.

Prin sentința civilă nr. 2022/2016 din 9 februarie 2016 pronunțată în dosar x/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a prezentei cauze formulată de reclamanta DDDDD. în favoarea Tribunalului București; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel București, în vederea soluționării conflictului de competență.

Prin sentința civilă nr. 112/F/2016 din 4 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta DDDDD., în favoarea Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia s-a format dosarul nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 3019 din 17 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a luat act de renunțarea pârâtei YYYYYYY. S.A. la judecata cererii reconvenționale.

A respins acțiunea principală privind pe reclamanta DDDDD. în contradictoriu cu pârâta YYYYYYY. S.A., ca nefondată.

A respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate, reclamanta DDDDD. a declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 752 A din 16 aprilie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta DDDDD., împotriva sentinței civile nr. 3019 din 17 mai 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata - pârâtă YYYYYYY. S.A.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 și 8 C. proc. civ., împotriva acestei decizii reclamanta DDDDD. a declarat recurs.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, susține, în esență, că instanța de apel a apreciat în mod eronat că prevederile O.G. nr. 21/1992 și Codul consumatorului, nu sunt incidente în cauză. În mod greșit a reținut că art. 17, art. 25, art. 27 din Legea nr. 296/2004 și art. 12, art. 15 din O.G. nr. 21/1992 nu se pot aplica în cazul unui contract de credit încheiat cu o bancă și că astfel, mențiunile referitoare la caracterul toxic, defectuos, neconform ori nesigur nu vizează și serviciile financiare.

De asemenea, recurenta-reclamantă consideră că în mod eronat s-a apreciat de către instanța de apel că serviciul financiar prestat de intimata-pârâtă nu poate avea caracterele defintite de legea specială: servicii care să nu afecteze viața. Sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului, caractere menționate de art. 25 și at. 27 din Legea nr. 296/2004, caractere ce se regăsesc și în O.G. nr. 21/1992.

Mai susține și greșita interpretare a obligațiilor de informare și bună credință a profesionistului (banca) instituită de legile protecției consumatorului (O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004), precum și faptul că în mod greșit instanța de apel a concluzionat că dezechilibrul/vătămarea manifestându-se ulterior încheierii contractului, cadrul procesual este depășit.

În opinia sa, în mod eronat a concluzionat instanța de apel că, având o reglementare legală, art. 1587 C. civ. de la 1864 ce prevede, în esență, același lucru ca și clauza de risc valutar, prevederile acestei clauze nu pot face obiectul analizei caracterului abuziv. De asemenea, a dat o interpretare greșită deciziei CJUE C-186/16.

Totodată, arată că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1587 C. civ. de la 1864 privind principiul nominalismului, întrucât nominalismul monetar nu este un temei pentru soluția de respingere ca nefondată a unei acțiuni în încetarea practicii neloiale a băncii.

Solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Intimata-pârâtă YYYYYYY. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea apărărilor intimatei.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului; a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă DDDDD. împotriva deciziei civile nr. 752/2018 din 16 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a fost acordat termen pentru soluționarea recursului la 8 noiembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 20 ianuarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.

Acest motiv de recurs vizează nerespectarea principiului continuității dezbaterilor, în sensul că hotărârea trebuie să fie pronunțată de către acei judecători care au alcătuit completul cu ocazia dezbaterii cauzei în fond. Este necesar ca aceeași judecători care au alcătuit completul în etapa dezbaterii în fond a litigiului (când, nemaifiind alte probe de administrat, a fost acordat părților cuvântul pe fondul cauzei sau al căii de atac) să îl alcătuiască și în etapa deliberării și pronunțării hotărârii judecătorești.

În speță, nu se poate pretinde că hotărârea atacată a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului, întrucât astfel cum rezultă din actele aflate la dosar, același complet care a repus cauza pe rol la termenul din 16 aprilie 2018, termen la care a avut loc și dezbaterea pe fond a litigiului, s-a pronunțat și asupra cauzei.

Sunt nefondate și criticile vizând împrejurarea că decizia recurată a fost pronunțată de un complet de judecată care nu a fost stabilit aleatoriu, fapt sancționat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 2 teza I partea finală, întrucât înlocuirea unuia dintre membrii completului de judecată, cu respectarea dispozițiilor legale incidente, nu înseamnă că în cauză a fost schimbat completul inițial investit cu soluționarea cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât, contrar susținerilor recurentei, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute de recurentă, din însăși hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del ZZZZZZZ., C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Contrar susținerilor recurentei, s-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de subliniat că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurentă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar a reținut în mod corect că dispozițiile legale invocate de reclamantă din materia protecției consumatorilor privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase (art. 17 din Codul Consumului, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992 etc.) nu sunt incidente în cauză, serviciul financiar prestat de intimata-pârâtă neputând avea, prin natura lui, asemenea caractere.

Din perspectiva răspunderii civile obiective pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noțiuni, atât timp cât prestația băncii, de punere la dispoziție a sumei împrumutate nu poate constitui un produs defectuos/toxic, nefiind un serviciu susceptibil să pună în pericol viața, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor sau a bunurilor acestora.

"Defectul" invocat de recurenta-reclamantă este creșterea substanțială a cursului leu - CHF, împrejurare exterioară încheierii contractului de credit, ce nu poate fi circumscrisă noțiunii de serviciu defectuos ori periculos.

Totodată, referirile la doctrina franceză care a catalogat drept "toxic" creditul în CHF nu este de natură să demonstreze că suntem în prezența unui serviciu periculos potrivit legii române.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă DDDDD. împotriva deciziei civile nr. 752 A din 16 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă DDDDD. împotriva deciziei civile nr. 752 A din 16 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2021.