ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2106/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 3301 din 27.12.2016, emise de pârât, obligarea pârâtului la plata sumei de 3.134,34 RON reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco.

Prin sentința civilă nr. 2276 din 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, s-a dispus anularea Deciziei FGA nr. 3301/27.12.2016, s-a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate, s-au respins, în rest, pretențiile formulate ca neîntemeiate și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2084 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2276 din 12 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin recursul declarat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin decizia nr. 3301/27.12.2016 a respins cererea de plată a reclamantei, motivul respingerii sumei solicitate fiind faptul că FGA a plătit A. suma totală de 450.000 RON, neputând face plăți în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2002 și a dispozițiilor care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților.

Consideră că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților împrejurarea că Fondul de Garantare a Asiguraților nu ar fi stabilit în ce categorie de creditori de asigurare se încadrează reclamanta și nu i-a solicitat să formuleze o precizare în acest sens.

De asemenea, invocă aplicarea greșită a art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, din care reiese că au calitatea de beneficiari ai despăgubirilor achitate de către recurentul-pârât doar creditorii de asigurare, aceste dispoziții neputând lărgi sfera persoanelor avute în vedere de Legea nr. 213/2015.

Consideră că în mod nelegal instanța de fond a înlăturat susținerile sale privind necesitatea corelării procedurii falimentului societății B. S.A. cu procedura derulată în baza Legii nr. 213/2015, având în vedere că în speță creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, aceasta exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți.

Recurentul-pârât susține că, deși reclamanta a formulat cereri de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, cumulând mai multe creanțe, ca urmare a subrogării sale legale, acestea au fost formulate în calitate de unic creditor de asigurare, în limitele și condițiile stipulate de Legea nr. 213/2015.

Mai arată că recurenta-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu o creanță în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât mai invocă greșita interpretare dată de către prima instanța dispozițiilor art. 2210 C. civ., întrucât, chiar dacă a operat o subrogare în drepturile persoanei prejudiciate, aceasta nu a operat împotriva FGA, ci doar împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, precum și greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin care se instituie plafonul de 450.000 RON și a dispozițiilor art. 4 lit. e) din același act normativ, ce definesc plafonul de garantare în raport cu creditorul de asigurare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

La data de 26.08.2014 a fost emisă de către B. S.A. Polița RCA nr. x cu valabilitate de la de la 15.09.2014 până la 14.09.2015, sub imperiul Legii 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

La data de 27.07.2015 a fost abrogată Legea 136/1995 și a intrat in vigoare Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

La data de 19.10.2014 s-a produs accidentul rutier între asiguratul RCA și persoana păgubită (la rândul său, asigurat CASCO al A.) care a generat nașterea unui raport juridic distinct specific răspunderii civile delictuale.

Urmare a încheierii poliței CASCO seria x nr. x cu valabilitate de la 01.07.2014 (data încheierii) la 30.06.2015, între A. și asiguratul a luat naștere cel de-al treilea raport juridic relevant în speță, în temeiul căruia A. s-a obligat că va avansa despăgubiri asiguraților săi, cu consecința subrogării în drepturile acestora față de asigurătorul RCA.

La data de 28.04.2016, societatea B. a intrat în procedura falimentului. Urmare a acestui eveniment, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, A. s-a adresat FGA cu mai multe cereri de plată, solicitând restituirea sumelor avansate către propriii asigurați CASCO.

Soluționând cererea de plată ce face obiectul deciziei contestate, FGA a emis Decizia nr. 3301 din 27.12.2016, prin care a respins cererea motivat de faptul că Fondul a efectuat deja către A. plăți în valoare de 450.000 RON, acesta fiind plafonul maxim permis potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privința acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acțiunea.

În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2276 din 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2020.