Decizia nr. 8 din 16 mai 2016

Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că în practica instanţelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 460 alin. 1, art. 246 alin. 1 şi 3 şi art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) şi (3) şi art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu referire la problema de drept privind obligarea executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanţă, ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit sau de către debitor.

Procurorul general a apreciat că, deşi hotărârile judecătoreşti contradictorii au fost pronunţate numai sub incidenţa Codului de procedură civilă din 1865, se impune dezlegarea problemei de drept, întrucât dispoziţiile care reglementează materia îşi găsesc corespondent şi în Codul de procedură civilă actual. II. Examenul jurisprudenţial

Într-o primă orientare jurisprudenţială, instanţele au obligat executorul judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată către terţul poprit. În argumentarea acestei opinii s-a reţinut că dispoziţiile art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 transpun în plan procesual instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în cadrul procesului, fapta delictuală fiind constituită de iniţierea şi desfăşurarea unui litigiu. Prin art. 246 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 s-a stabilit, în mod expres, că şi în situaţia renunţării la judecată, dacă aceasta s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la plata cheltuielilor. Întrucât cererea de validare a popririi a fost formulată de executorul judecătoresc în nume propriu, nu în numele creditorului, iar cererea de renunţare la judecată s-a formulat tot de către acesta, în nume propriu, după comunicarea cererii de chemare în judecată şi emiterea citaţiilor, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 274 alin. 1 şi art. 246 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865, culpa procesuală a executorului judecătoresc deducându-se din însăşi formularea unei acţiuni, urmată de renunţarea la judecarea acesteia. S-a apreciat că este lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că executorul judecătoresc a renunţat la cerere, ca urmare a executării voluntare de către debitor a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, după introducerea cererii de validare, de vreme ce s-a luat act de această renunţare, fără a se mai analiza în fond cererea de validare a popririi, pentru a se constata stingerea creanţei creditorului prin plata voluntară făcută de debitor. S-a mai arătat că nu pot fi primite susţinerile executorului judecătoresc potrivit cărora cererea a fost formulată în exercitarea atribuţiilor sale, ca autoritate recunoscută de stat în procedura executării silite, deoarece art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 recunoaşte şi acestuia posibilitatea de a sesiza instanţa cu o cerere de validare a popririi, în vederea recuperării de către creditor a creanţei prevăzute în titlul executoriu pus în executare silită. O interpretare contrară ar crea un prejudiciu terţului poprit chemat în judecată de executorul judecătoresc, deoarece acesta nu şi-ar putea recupera cheltuielile de judecată nici de la executorul judecătoresc şi nici de la creditor, care nu a fost parte în cauză. În plus, cheltuielile de judecată la care a fost obligat executorul judecătoresc, din culpa sa, pot fi avute în vedere, eventual, drept cheltuieli de executare, ipoteză în care acesta se va putea desocoti cu creditorul în favoarea căruia a acţionat.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, instanţele de judecată, dimpotrivă, au respins cererea formulată de terţul poprit, prin care s-a solicitat obligarea executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată, reţinând că temeiul juridic pentru acordarea cheltuielilor de judecată îl reprezintă atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii şi care declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl reprezintă obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat, adică restituirea sumelor de bani pe care le-a suportat partea care a câştigat procesul. Părţile raportului juridic având ca obiect obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se stabilesc de la caz la caz, fie în funcţie de persoana reclamantului, fie a pârâtului sau a altor părţi, cum ar fi chematul în garanţie sau intervenientul accesoriu, fiind esenţial de stabilit în acest raport juridic calitatea de parte, culpa procesuală şi existenţa unui prejudiciu material suferit de victima culpei procesuale a părţii care a căzut în pretenţii. Un caz aparte, cum este şi cel în cauză, îl reprezintă stabilirea calităţii de parte a executorului judecătoresc în procedura de validare a popririi şi obligarea acestuia la suportarea cheltuielilor de judecată, care pot fi ocazionate de către debitor sau terţul poprit, în caz de respingere a cererii sau de renunţare la judecată în condiţiile art. 246 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865. Art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), prevăd, în mod expres, că executorul judecătoresc este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, având atribuţia de a pune în executare, în forma prevăzută de lege, ca modalitate de executare silită, dispoziţiile cu caracter civil din titlurile executorii. Faţă de conţinutul normei din legea specială, dar şi din stabilirea subiecţilor raportului juridic civil în obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, executorul judecătoresc, prin sesizarea instanţei de judecată în procedura judiciară de validare a popririi, întemeiată pe dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, nu are calitate de reclamant, nu reprezintă creditorul şi nici nu se substituie acestuia. În această procedură, executorul judecătoresc îşi păstrează doar calitatea de a sesiza instanţa cu cererea de validare a popririi, după care, obligatoriu, instanţa va cita creditorul şi debitorul. Executorul judecătoresc dobândeşte calitate proprie de parte în proces în ipoteza reglementată de art. 399 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, adică în cazul refuzului începerii executării silite sau întocmirii unui act de procedură. În această situaţie este legitimată calitatea procesuală pasivă a executorului judecătoresc, întrucât el este cel obligat în raportul juridic litigios născut în cursul executării silite. Nu acelaşi raţionament poate fi folosit şi în ipoteza aflată în discuţie, în sensul de a se atribui calitate procesuală activă proprie executorului judecătoresc atunci când învesteşte instanţa cu o cerere de validare a popririi, în care nu este titularul dreptului pretins şi nici mandatarul celui care are acest drept, respectiv al creditorului. În această ipoteză, executorul judecătoresc nu are niciun raport juridic legal nici cu terţul poprit care, la rândul lui, este obligat prin lege faţă de creditor să indisponibilizeze sumele de bani pe care le datorează debitorului, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit (art. 454 din Codul de procedură civilă din 1865). Atât poprirea, cât şi validarea popririi (art. 453 şi art. 460 din Codul de procedură civilă din 1865) sunt acte de executare silită, care cad în sfera de competenţă funcţională a executorului judecătoresc, dar părţile raportului juridic de executare silită rămân aceleaşi, în principal, creditorul şi debitorul, alături de terţul poprit, în cazul popririi. Odată cu sesizarea sa de către creditor, executorul judecătoresc este învestit să ia măsuri pentru a asigura satisfacerea drepturilor acestuia, actele procedurale fiind emise, exclusiv, în favoarea creditorului, iar nu spre satisfacerea unor drepturi proprii, efectele actelor sale producându-se în patrimoniul creditorului. Pe de altă parte, în cazul în care procedura cererii de validare a popririi a fost declanşată după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 1.357 alin. (1) din acest act normativ, care prevăd vinovăţia drept condiţie pentru naşterea obligaţiei de reparare a prejudiciului, în lipsa căreia răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată. Un argument în plus, care conduce la respingerea cererii de obligare a executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată, se desprinde şi din prevederile art. 1.353 din Codul civil, care dispun că acela ce cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv. Or, răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată numai pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale, potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Sesizând instanţa în vederea validării popririi, rezultă că acesta şi-a exercitat prerogativa conferită de lege şi, câtă vreme terţul poprit nu a produs nicio dovadă relativ la pretinsul abuz de drept prevăzut de art. 15 din Codul civil, executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. III. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială. Din dispoziţiile art. 460 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultă că legitimarea procesuală activă pentru formularea unei cereri de validare a popririi revine părţilor, respectiv creditorului sau debitorului urmărit, precum şi executorului judecătoresc. Atât creditorul, cât şi debitorul justifică un interes pentru formularea cererii de validare a popririi, deoarece refuzul terţului poprit de a executa poprirea poate echivala cu o nerecunoaştere a creanţei, iar în această procedură instanţa verifică existenţa raporturilor obligaţionale dintre părţi. Executorului judecătoresc i se recunoaşte însă de către legiuitor legitimare procesuală activă, numai ca o excepţie de la principiul disponibilităţii, în considerarea serviciului public îndeplinit, de a pune în executare dispoziţiile civile din titlurile executorii, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că „executarea silită şi celelalte acte care sunt de competenţa executorului judecătoresc se îndeplinesc la cerere, dacă legea nu dispune altfel”. Aşadar, abilitarea executorului judecătoresc, conferită de legiuitor, de a sesiza instanţa de executare este precedată de sesizarea creditorului urmăritor, iar instanţa este obligată, în conformitate cu dispoziţiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (3) din Codul de procedură civilă, să citeze creditorul, debitorul şi terţul poprit. Legitimarea procesuală a executorului judecătoresc este, prin urmare, una limitată şi diferită faţă de cea a altor subiecte de drept. Or, dispoziţiile art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dispun că „partea care cade în pretenţii”, respectiv „partea care pierde procesul”, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată în litigiul pe care l-a ocazionat, fiind evident că, în sistemul juridic românesc, numai părţile pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată. Fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă în culpa procesuală a părţii, culpă dovedită prin aceea că a pierdut procesul. Ca atare, în analiza îndreptăţirii părţii adverse de a pretinde cheltuieli de judecată de la partea care a pierdut procesul, nu este necesar a se stabili existenţa unei culpe în sensul art. 998 din Codul civil din 1864, în prezent art. 1.357 din Codul civil, deoarece legiuitorul a prezumat existenţa culpei procesuale a părţii, culpă ce rezultă din simplul fapt că ea a pierdut procesul, independent de diligenţele pe care le-a făcut sau de conduita părţii adverse. În concluzie, executorul judecătoresc nefiind parte în procedura validării popririi, la baza acţiunii acestuia neaflându-se un drept sau interes specific „părţii”, ci legitimarea conferită ex lege în procedura execuţională, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care renunţă la judecată în temeiul art. 246 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 406 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În urma verificărilor efectuate relativ la jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a constatat că, în mai multe rânduri, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum rezultă din deciziile nr. 1.164 din 17 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 28 octombrie 2009, şi nr. 1.278 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 29 noiembrie 2011, invocată pentru aspecte care vizează dreptul la un proces echitabil. Instanţa de contencios constituţional a reţinut că textul de lege criticat nu aduce nicio atingere dreptului la un proces echitabil al debitorului, care beneficiază de aceleaşi drepturi şi garanţii procesuale ca şi celelalte părţi implicate în această procedură. Potrivit art. 460 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, instanţa de executare sesizată cu cererea de validare a popririi va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit. Ca urmare, numai în contradictoriu cu aceştia, ca părţi ale raportului juridic dedus judecăţii, se analizează dacă terţul poprit datorează debitorului sume de bani, cu respectarea pentru toate părţile a garanţiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil. În legătură cu statutul executorilor judecătoreşti, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a apreciat că aceştia „nu fac parte din autoritatea judecătorească”, că activitatea lor, „potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei”, având statutul „reprezentanţilor unui serviciu administrativ, care nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţei de judecată” (a se vedea Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009, referitor la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 373 1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă). S-a mai reţinut că executorii judecătoreşti acţionează în interesul unei bune administrări a justiţiei, reprezentând un organ auxiliar al acesteia, care are rolul de a pune în practică hotărârea pronunţată de instanţă. Executorul judecătoresc nu spune dreptul, deci nu realizează o activitate jurisdicţională, ci numai execută întocmai dispoziţiile judecătorului, cuprinse în hotărârea instanţei, potrivit competenţelor prevăzute de lege [Decizia nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 1 august 2007; Decizia nr. 935 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 1.305 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2012, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 503 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 9 decembrie 2014]. Prin Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, instanţa de contencios constituţional a reţinut că executorul judecătoresc, deşi îndeplineşte un serviciu public, îl reprezintă pe creditor în raportul execuţional care s-a născut între creditor şi debitor, fiind, practic, un agent al acestuia; de altfel, onorariul său, parte a cheltuielilor de executare, chiar dacă, în final, cade în sarcina debitorului, este avansat de creditor (art. 670 din Codul de procedură civilă). Astfel cum s-a subliniat şi în Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, amintită anterior, executorul judecătoresc nu face parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea sa, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 631 din 26 iunie 2007, mai sus citată, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a subliniat faptul că, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, activitatea executorilor judecătoreşti constituie „un element esenţial al statului de drept”, iar, întrucât aceştia nu deţin forţa publică coercitivă, „statului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca ei să poată duce la îndeplinire sarcina cu care au fost învestiţi, în special prin asigurarea concursului efectiv al altor autorităţi care pot impune prin forţă executarea atunci când este cazul, măsuri în lipsa cărora garanţiile de care beneficiază justiţiabilul în faţa instanţelor îşi pierd raţiunea de a fi” (Cauza Pini şi Bertani/Manera şi Atripaldi împotriva României, 2004). În motivarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 162 din 22 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 9 mai 2003, s-a reţinut cu privire la critica de neconstituţionalitate cu privire la art. 399 din Codul de procedură civilă din 1865 că, în cadrul executării silite, ca şi în cazul contestaţiei la executare, organul de executare nu are interese proprii şi, în consecinţă, nu are calitatea de parte în proces şi nu este necesar să fie citat ca atare, iar problema unei asemenea calităţi a organului de executare s-ar putea pune numai în ipoteza din art. 399 alin. 1 ultima teză din Codul de procedură civilă din 1865, atunci când se face contestaţie la executare pentru motivul că „organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege”.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, în cazul executării silite a unei sentinţe sau decizii, executarea trebuie să fie considerată ca făcând parte din proces, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, neexecutarea angajând responsabilitatea statului, deoarece actele sau omisiunile administraţiei nu pot avea drept consecinţă nici împiedicarea executării, nici, cu atât mai puţin, repunerea în discuţie a fondului deciziei. De aici rezultă că autorităţile potenţial responsabile trebuie să ia măsurile adecvate şi suficiente pentru a asista creditorul, chiar dacă acesta este statul, în recuperarea efectivă a prejudiciului cauzat, întrucât, altfel, protejarea drepturilor creditorului ar deveni teoretică sau iluzorie, iar nu concretă şi efectivă. V. Opinia specialiştilor consultaţi

Centrul de drept procesual civil al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti – prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, conf. univ. dr. Traian Cornel Briciu, lect. univ. dr. Claudiu Constantin Dinu, lect. univ. dr. Mirela Stancu, asist. univ. dr. Liviu Gheorghe Zidaru – a apreciat corectă a doua orientare jurisprudenţială, având în vedere că suportarea cheltuielilor de judecată în cadrul cererii de validare a popririi trebuie analizată prin raportare la părţile executării silite şi ţinând cont de regimul juridic al cheltuielilor de executare. VI. Raportul asupra recursului în interesul legii

Judecătorii-raportori, constatând, în primul rând, că acest recurs în interesul legii este admisibil, în raport cu dispoziţiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă, referitoare la titularul sesizării şi existenţa unei practici neunitare, au apreciat că executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanţă, ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit sau de către debitor. VII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală, având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele judecătoreşti din ţară, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârilor anexate sesizării. Deşi hotărârile judecătoreşti contradictorii au fost pronunţate numai sub incidenţa Codului de procedură civilă din 1865, dezlegarea problemei de drept pe calea unei decizii obligatorii este necesară, întrucât dispoziţiile care reglementează materia îşi găsesc corespondent şi în Codul de procedură civilă actual, astfel încât determinarea legii aplicabile unei executări silite, cea nouă sau cea veche, va fi realizată prin raportare la data cererii de executare silită formulate de creditor şi adresate executorului judecătoresc, atât timp cât acest reper temporal este cel care marchează începutul executării silite, ca fază a procesului civil. Asupra problemei de drept

Înalta Curte este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 460 alin. 1, art. 246 alin. 1 şi 3 şi art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) şi (3) şi art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În esenţă, problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti vizează posibilitatea legală de obligare a executorului judecătoresc, în raport cu conţinutul normelor speciale înscrise în legea care reglementează activitatea acestei categorii profesionale, la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la judecarea cererii de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanţă, în acest ultim caz interpretarea vizând doar situaţia în care respingerea cererii de validare a fost consecinţa îndeplinirii obligaţiilor rezultate din titlul executoriu.

Referitor la interpretarea dispoziţiilor legale în discuţie, cu titlu prealabil, se impune a sublinia faptul că executarea în natură şi voluntară a obligaţiei stabilite în sarcina debitorului printr-o hotărâre judecătorească sau alt titlu executoriu a fost transpusă în planul dreptului procesual civil, cu valoare de principiu. Însă, în situaţia neexecutării benevole de către debitor a obligaţiei sale, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procedurale menite realizării dreptului recunoscut creditorului, prin titlul său executoriu. Astfel, în situaţia în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, la cererea creditorului, dacă prin lege nu se dispune altfel, ca expresie a aplicabilităţii principiului disponibilităţii şi în materia executării silite.

Codul de procedură civilă şi Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, consacră regula potrivit căreia executarea silită a oricărui titlu executoriu se realizează de către executorul judecătoresc căruia i se conferă un rol activ în tot cursul executării, drept consecinţă a faptului că acesta exercită un serviciu public, a cărui normală desfăşurare trebuie garantată chiar de către stat, în virtutea obligaţiei pozitive reglementate, în mod expres, în art. 626 din Codul de procedură civilă. Aşadar, impunerea realizării întocmai a dispoziţiilor cuprinse în titlul executoriu se duce la îndeplinire cu concursul organului de executare, respectiv al executorului judecătoresc, acesta fiind autoritatea învestită de stat cu puterea de a impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane care deţin bunurile acestuia obligaţia de a executa dispoziţiile cuprinse în titlul executoriu.

Problema de drept asupra căreia instanţa supremă este chemată a se pronunţa reclamă necesitatea de a clarifica împrejurarea dacă, în raport cu statutul şi competenţa conferite prin legea specială şi dispoziţiile procedurale, executorul judecătoresc are calitatea de parte în procedura de validare a popririi, dat fiind faptul că temeiul juridic pentru acordarea cheltuielilor de judecată este reprezentat de atitudinea procesuală culpabilă a părţii care „cade în pretenţii”, deoarece, potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 [corespondent art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă], obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată poate fi instituită numai în sarcina persoanei care are calitatea de parte. Dispoziţiile înscrise în Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de executor judecătoresc stipulând, în cuprinsul art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a), că executorii judecătoreşti sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public constând în executarea silită a dispoziţiilor civile din titlurile executorii, precum şi îndeplinirea altor atribuţii date prin lege în competenţa lor. Totodată, articolul 2 alin. (2) din acelaşi act normativ stipulează că actele îndeplinite de executorii judecătoreşti, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura acestora, precum şi numărul de înregistrare şi data, sunt acte de autoritate publică şi au forţa probantă prevăzută de lege. Aşadar, din interpretarea sistematică a celor două articole evocate rezultă că profesia de executor judecătoresc are un statut special, care implică exercitarea autorităţii statului în vederea ducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în hotărârile judecătoreşti şi alte titluri executorii, scop în care legiuitorul a conferit autoritatea necesară actelor înfăptuite de către acesta, în cadrul competenţelor sale, calificându-le ca acte de autoritate publică, cu forţa probantă corespunzătoare unor asemenea acte, în măsura în care sunt datate şi înregistrate şi poartă ştampila şi semnătura executorului judecătoresc.

Examinarea poziţiei procesuale a executorului judecătoresc pentru sesizarea instanţei de executare în vederea validării popririi reclamă necesitatea de a se avea în vedere natura juridică a etapei validării, respectiv de măsură de executare silită, în cadrul procedurii de urmărire silită prin poprire. În scopul eficientizării procedurii execuţionale a popririi, legiuitorul a prevăzut posibilitatea executării silite directe a terţului poprit, în cazul în care nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale ce îi revin pentru efectuarea popririi. Or, această posibilitate de constrângere a terţului, realizată prin intermediul instanţei de executare, evidenţiază importanţa validării popririi ca procedură de excepţie, determinată de conduita terţului poprit. Astfel, potrivit art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 [corespondent art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă] „Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi”. Textul analizat consacră sfera persoanelor cărora legiuitorul le deschide exerciţiul dreptului de a sesiza instanţa de executare cu cerere de validare în scopul aplicării normelor sancţionatoare în privinţa terţului care nu a îndeplinit obligaţiile legale ce îi reveneau pentru efectuarea popririi şi îndestularea creanţei creditorului. Refuzul terţului poprit de a executa poprirea poate echivala cu o nerecunoaştere a creanţei, astfel încât creditorul urmăritor şi debitorul, ca părţi ale raportului juridic execuţional, derivat din titlul executoriu, justifică interesul în formularea cererii de validare a popririi. În cursul acestei proceduri, ce îmbracă forma unui proces civil, instanţa are obligaţia să verifice, pe fond, existenţa raporturilor obligaţionale dintre părţi, pentru a da o hotărâre de validare a popririi. Din această perspectivă, trebuie avut în vedere că etapa validării popririi are ca efect principal transferul creanţei poprite din patrimoniul debitorului urmărit în cel al creditorului popritor, cesiune necesară atunci când terţul nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite de lege în sarcina sa şi care constituie temeiul de drept material al urmăririi directe a patrimoniului terţului poprit, în măsura necesară realizării sumelor pentru care s-a dispus validarea şi care constituie titlul executoriu al creditorului popritor împotriva terţului poprit. Drept urmare, numai în contradictoriu cu aceste părţi ale raportului juridic dedus judecăţii se analizează dacă terţul poprit datorează sume de bani, cu respectarea pentru toate părţile a garanţiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil.

Cu titlu de excepţie de la principiul disponibilităţii, pe lângă creditorul urmăritor şi debitor, dispoziţiile procedurale conferă expres şi executorului judecătoresc dreptul de a sesiza instanţa de executare cu cerere de validare a popririi. Aşadar, normele înscrise în art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 [corespondent art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă] instituie ex lege dreptul executorului judecătoresc de a sesiza instanţa de executare cu cerere de validare a popririi şi, implicit, îi conferă o legitimare procesuală specială într-un atare demers judiciar, în considerarea serviciului public îndeplinit, de a pune în executare dispoziţiile civile din titlurile executorii, potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Dat fiind caracterul de măsură de executare al etapei validării popririi, raţiunea justificării unui atare caz de intervenţie activă a executorului judecătoresc în cadrul procedurii judiciare execuţionale se axează pe considerente de asigurare a legalităţii actelor de urmărire pe care acesta le îndeplineşte şi de recunoaştere a posibilităţii organului de executare de a sesiza instanţa de executare, ca expresie a rolului său activ în desfăşurarea executării silite. În plus, validarea popririi constituie un act de executare a cărui îndeplinire este solicitată de executor în beneficiul creditorului, ca orice act de executare efectuat de către acesta, ce are ca finalitate realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

Astfel, configurarea elementelor legitimării procesuale extraordinare a executorului judecătoresc în cadrul cererii de validare a popririi, în considerarea atribuţiilor ce-i sunt acordate de lege în procedura execuţională, se circumscrie unui mecanism juridic de realizare a obligaţiei impuse persoanelor care datorează sume de bani debitorului urmărit sau deţin bunuri pentru acesta de a comunica informaţiile necesare. Cum actele executorului judecătoresc sunt calificate ca acte de autoritate publică, ce pot fi duse la îndeplinire prin constrângere, sesizarea instanţei de executare cu cererea de chemare în judecată a terţului poprit reprezintă o modalitate de a-l obliga să răspundă cu privire la sumele de bani ori titlurile pe care le datorează debitorului.

Faptul că dispoziţiile procedurale recunosc executorului judecătoresc, faţă de rolul central şi esenţial pe care îl exercită în desfăşurarea executării silite, dreptul de a sesiza instanţa în vederea validării popririi nu are semnificaţia că, în urma exercitării acestei prerogative, acesta dobândeşte calitate procesuală proprie. Executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuţional existent între creditor şi debitor, care are ca temei titlul executoriu şi nu se află în niciun raport juridic legal cu terţul poprit care, la rândul lui, se află într-un raport juridic obligaţional cu debitorul şi este obligat, prin lege, faţă de creditor să indisponibilizeze sumele de bani pe care le datorează debitorului, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit. Legitimarea procesuală a executorului judecătoresc, conferită de lege, este una limitată şi diferită de calitatea subiectelor de drept implicate în poprire, iar poziţia sa procesuală nu poate fi confundată cu cea a părţilor raportului juridic din procedura validării popririi, ale căror demersuri judiciare urmăresc să protejeze drepturi şi interese proprii în justiţie. În cadrul cererii de validare a popririi, executorul judecătoresc, ca organ de executare, nu este titularul dreptului pretins, nu are interese proprii şi nu are calitatea de parte în proces, deoarece acesta este un participant la executarea silită, potrivit art. 644 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă şi acţionează în exercitarea atribuţiilor conferite de stat în procedura executării silite, potrivit învestirii sale, în numele şi interesul creditorului, ca titular al titlului executoriu şi care are poziţie de reclamant în procedura de validare a popririi. Sesizarea organului de executare silită de către creditor cu cererea de executare silită, prin care solicită concursul statului în realizarea şi concretizarea titlului său, deşi generează un raport juridic între creditor şi executorul judecătoresc, nu poate schimba faptul că acesta din urmă va acţiona doar asemenea unui mandatar, căruia statul i-a delegat atribuţia de îndeplinire a unei componente a justiţiei, ca serviciu public. Actele procedurale emise de acesta, în considerarea competenţei sale funcţionale în procedura executării silite, sunt realizate exclusiv în beneficiul creditorului care l-a învestit cu cererea de executare silită, şi nu în scop de valorificare a unor drepturi proprii, astfel încât efectele demersului său, relativ la validarea popririi, se produc exclusiv în patrimoniul creditorului. Regimul juridic al exercitării activităţii desfăşurate de executorul judecătoresc impune acestuia manifestarea unui rol activ în tot cursul urmăririi, rol care este, de lege lata, în mod expres reglementat în art. 627 din Codul de procedură civilă. Dată fiind existenţa celor două raporturi obligaţionale de tip creditor-debitor ce sunt de esenţa popririi, părţile raportului juridic de executare silită rămân însă aceleaşi: creditorul şi debitorul, alături de terţul poprit. Tocmai pentru acest motiv, când sesizarea instanţei cu cerere de validare a popririi este realizată numai de către executorul judecătoresc, în calitate de reclamant trebuie citat creditorul, iar în calitate de intimaţi debitorul şi terţul poprit, deoarece executorul judecătoresc nu acţionează ca parte a procedurii execuţionale, fiind plasat în afara raporturilor juridice existente sau care iau naştere între subiectele de drept cu ocazia validării popririi. Prin urmare, executorul judecătoresc, deşi învestit prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public – ducerea la îndeplinire a obligaţiilor prevăzute de titlul executoriu – serviciu pentru care a fost învestit de către o autoritate publică (Ministerul Justiţiei), îl reprezintă pe creditor în derularea raportului execuţional care s-a născut între creditor şi debitor şi acţionează în interesul unei bune administrări a justiţiei, reprezentând un organ auxiliar al acesteia pentru ducerea la îndeplinire, prin intermediul mijloacelor juridice prevăzute de lege, a dispoziţiilor civile din titlurile executorii.

Relativ la activitatea desfăşurată de executorii judecătoreşti, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a statuat (a se vedea Decizia nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 1 august 2007), în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că activitatea executorilor judecătoreşti constituie „un element esenţial al statului de drept”, iar, întrucât aceştia nu deţin forţa publică coercitivă, „statului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca ei să poată duce la îndeplinire sarcina cu care au fost învestiţi, în special prin asigurarea concursului efectiv al altor autorităţi care pot impune prin forţă executarea atunci când este cazul, măsuri în lipsa cărora garanţiile de care beneficiază justiţiabilul în faţa instanţelor îşi pierd raţiunea de a fi” (Cauza Pini şi Bertani/Manera şi Atripaldi împotriva României, 2004).

Sub acest aspect, subliniind importanţa executării silite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu şi lipsit de eficienţă practică dacă ordinea juridică internă a statului, care respectă preeminenţa dreptului, ar permite ca o hotărâre judecătorească sau un alt înscris care constituie titlu executoriu să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Statul, în calitate de depozitar al forţei publice, este chemat să manifeste un comportament vigilent şi să-l asiste pe creditor în executarea hotărârii care îi este favorabilă. Aşadar, dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti este unul dintre aspectele dreptului de acces la justiţie şi reclamă, prin natura sa, o reglementare din partea statului.

În concluzie, recunoscând dreptul executorului judecătoresc de a sesiza instanţa de executare cu cereri care ţin de executarea silită iniţiată la solicitarea creditorului [cu titlu de exemplu: solicitarea privind încuviinţarea executării silite – art. 666 alin. (1) din Codul de procedură civilă; solicitarea privind conexarea executărilor privitor la aceleaşi bunuri – art. 654 alin. (1) din Codul de procedură civilă; solicitarea, în cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti, privind accesul la bunurile debitorului – art. 680 alin. (2) din Codul de procedură civilă; cererea privind constatarea perimării – art. 698 alin. (1) din Codul de procedură civilă; cererea pentru luarea măsurilor de conservare şi administrare a titlurilor de valoare şi de numire, dacă este cazul, a unui curator special – art. 746 alin. (7) din Codul de procedură civilă; cererea de evacuare a debitorului sau a terţului dobânditor din imobilul urmărit – art. 830 din Codul de procedură civilă; solicitarea aplicării de penalităţi debitorului în cadrul executării hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori – art. 910 alin. (3) raportat la art. 906 din Codul de procedură civilă; solicitatea aplicării unei amenzi judiciare oricărei persoane care nesocoteşte dispoziţiile privind desfăşurarea normală a executării silite – art. 188 alin. (2) din Codul de procedură civilă etc.], astfel cum este şi cererea de validare a popririi, legiuitorul nu îi stabileşte şi calitate de parte în raportul juridic dedus judecăţii privind executarea creanţei faţă de debitor, dat fiind caracterul de măsură de executare a etapei validării, natura serviciului prestat de către acesta şi temeiul juridic în baza căruia desfăşoară activitatea de executare silită. Executorul judecătoresc este învestit, prin lege, să îndeplinească un serviciu de interes public în mod independent, actele acestuia fiind acte de autoritate publică, ceea ce îi conferă un statut aparte, de vreme ce i-a fost delegată o parte din puterea publică, respectiv cea referitoare la ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii.

Într-adevăr, pe lângă dreptu