CASE OF COGUT v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

La originea cauzei se află o cerere (nr. 31043/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Vadim Cogut („reclamantul”), la 1 iulie 2004.

Reclamantul a fost reprezentat de către dl Valeriu Pelin, un avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl Vitalie Pârlog și de către dna Lilia Grimalschi, Directorul Direcției Agent Guvernamental.

Reclamantul a pretins că executarea întârziată a hotărârii judecătorești definitive, pronunțată în favoarea sa, i-a încălcat dreptul său ca o instanță să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil, garantat de articolul 6 al Convenției, și dreptul său la protecția proprietății sale, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost repartizată Secțiunii a Patra a Curții. La 4 martie 2006, Președintele acelei Secțiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenției, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au prezentat observații cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curții).

Printr-o hotărâre irevocabilă din 23 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a hotărât în favoarea reclamantului și a obligat Ministerul să-i acorde acestuia un apartament cu două camere.

Deoarece Ministerul nu avea apartamente disponibile, în anul 2001, la o dată nespecificată, reclamantul a intentat o acțiune la Judecătoria Sectorului Centru, cerând schimbarea modului de executare a hotărârii judecătorești din 23 noiembrie 2000. În special, el a cerut bani de la Minister în locul unui apartament.

La 18 mai 2001, Judecătoria Sectorului Centru a decis să schimbe modul de executare a hotărârii din 23 noiembrie 2000 și a obligat Ministerul să-i plătească reclamantului 83,000 lei moldovenești (MDL) (echivalentul a 7,133 euro (EUR) la acea dată). Ministerul a depus apel.

La 4 iulie 2001, Tribunalul Municipiului Chișinău a admis apelul, a casat hotărârea din 18 mai 2001 și a încetat procedurile care aveau drept scop schimbarea modului de executare a hotărârii din 23 noiembrie 2000.

În urma unei cereri a reclamantului, adjunctul Procurorului General a depus un recurs în anulare la hotărârea din 4 iulie 2001. Recursul în anulare a fost admis printr-o hotărâre a Curții Supreme de Justiție din 5 iunie 2002 și, astfel, hotărârea din 18 mai 2001 a devenit definitivă.

La 25 iunie 2002, reclamantul a cerut Judecătoriei Sectorului Centru să elibereze un titlu executoriu.

La 19 iulie 2002, un executor judecătoresc a cerut Ministerului să se conformeze hotărârii judecătorești pronunțate în favoarea reclamantului.

La 13 septembrie 2002, Ministerul a răspuns că hotărârea nu putea fi executată din cauza lipsei banilor.

La 21 ianuarie 2003, un executor judecătoresc a emis o dispoziție incasso pe numele Ministerului în sumă de MDL 83,000. La 18 aprilie și 25 iulie 2003, executorul judecătoresc l-a informat pe reclamant că Ministerul a refuzat să se conformeze cererilor de a executa hotărârea și că, în consecință, au fost inițiate proceduri administrative împotriva celor responsabili de neexecutarea hotărârii judecătorești irevocabile.

Printr-o hotărâre din 26 februarie 2004, Curtea de Apel Chișinău a încetat procedurile administrative intentate împotriva ministrului Apărării. Ea a constatat că, deși hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea reclamantului nu a fost executată, ministrul nu era responsabil de omisiunea Guvernului de a aloca bani în acest scop.

Între anii 2002 și 2003, reclamantul a depus plângeri cu privire la neexecutarea hotărârii, însă fără succes.

La 15 martie 2005, reclamantului i s-au plătit MDL 83,000.

Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea

Codul Civil în vigoare din 12 iunie 2003, prevede,

Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii judecătorești definitive pronunțată în favoarea lui i-a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenției și de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

În observațiile sale cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei, Guvernul a declarat că hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în favoarea reclamantului a fost executată la 15 martie 2005. Prin urmare, reclamantul și-a pierdut statutul de „victimă”.

Reclamantul a declarat că hotărârea judecătorească definitivă din 18 mai 2001 a fost executată doar după o întârziere nerezonabilă. El a declarat că autoritățile naționale nu i-au plătit vreo compensație pentru executarea întârziată a hotărârii judecătorești.

În această cauză, Curtea consideră că, deși hotărârea relevantă a fost deja executată, Guvernul nu a recunoscut încălcarea și nici nu a oferit o redresare adecvată pentru executarea întârziată. În astfel de circumstanțe, reclamantul poate continua să pretindă că este „victimă” a unei încălcări a drepturilor sale garantate de Convenție ca urmare a neexecutării îndelungate a hotărârii judecătorești definitive pronunțate în favoarea sa (a se vedea

Curtea consideră că pretențiile reclamantului ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenții admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenției (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenții.

În observațiile sale cu privire la pretențiile reclamantului formulate cu titlu de satisfacție echitabilă, Guvernul a declarat că, totuși, la 21 ianuarie 2003, Ministerul a transferat MDL 83,000 unui executor judecătoresc și că reclamantul a venit să-și ia banii la 15 martie 2005. În opinia lui, deoarece reclamantul a cerut titlul executoriu abia la 25 iunie 2002 (a se vedea paragraful 13 de mai sus), perioada de neexecutare a constituit șapte luni. Guvernul a considerat că, deoarece reclamantul a primit suma datorată înainte ca Curtea să comunice cauza, nu a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului

Curtea observă că principiile generale care se aplică în cauzele de acest gen au fost expuse în cauza

Având în vedere materialele de care dispune, Curtea nu este convinsă de observațiile Guvernului precum că Ministerul a executat la 21 ianuarie 2003 hotărârea pronunțată în favoarea reclamantului. Trebuie notat, în primul rând, că dispoziția incasso din 21 ianuarie 2003 a fost emisă de către un executor judecătoresc pe numele Ministerului și faptul că ultimul nu a executat o hotărâre judecătorească definitivă a fost, în mod expres, menționat în scrisorile executorului judecătoresc din aprilie și iulie 2003 (a se vedea paragraful 16 de mai sus). În al doilea rând, conformarea Ministerului cu hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea reclamantului a constituit obiectul procedurilor naționale, iar în cadrul acelor proceduri s-a constatat că, în luna februarie 2004, Ministerul încă nu o executase (a se vedea paragrafele 16 și 17 de mai sus).

Prin omisiunea, timp de treizeci și trei de luni și zece zile, de a se conforma unei hotărâri judecătorești irevocabile și executorii, pronunțată în favoarea reclamantului, autoritățile naționale au încălcat dreptul reclamantului de acces la o instanță și la protecția proprietății lui (a se vedea

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Guvernul a declarat că suma pretinsă de reclamant era excesivă și a contestat metoda lui de calcul.

Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un prejudiciu material din cauza imposibilității sale de a folosi banii ca rezultat al executării întârziate a hotărârii judecătorești din 5 iunie 2002. Având în vedere metodologia folosită în cauza

Reclamantul a pretins compensații pentru prejudiciul moral suferit ca rezultat al încălcării drepturilor sale, fără a specifica suma compensației.

Guvernul a declarat că reclamantul nu a adus nicio probă că a suferit vreun stres sau neliniște.

Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres și frustrare ca rezultat al executării întârziate a hotărârii judecătorești din 5 iunie 2002, care nu poate fi recuperat prin simpla constatare a unei violări (a se vedea

Reclamantul nu a prezentat nicio pretenție cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.