ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 14.12.2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4345/2010

HOTĂRÂRE
14.12.2010
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4345/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

pronunțată în primă instanță de Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

a solicitat prin acțiunea introductivă formulată în contradictoriu cu pârâta SC

D.C. SRL și înregistrată pe rolul Tribunalului București la 25 septembrie 2007

să se dispună rezilierea contractului de asociere convenit cu pârâta la data de

24 aprilie 1995, evacuarea pârâtei din spațiul ce a făcut obiectul asocierii și

obligarea acesteia la plata contraprestației datorate pentru folosința

spațiului.

rândul său pretenții împotriva reclamantei prin cererea reconvențională depusă

la data de 26 octombrie 2007 solicitând următoarele:

- să se constate valabilitatea

contractului de asociere din 24 aprilie 1995 astfel cum a fost modificat

succesiv urmare respectării întocmai a obligațiilor asumate; să se dispună

obligarea reclamantei la plata îmbunătățirilor aduse spațiului, precum și la

plata sumelor reprezentând taxe arbitrale și onorariu avocat efectuate la Curtea de Arbitraj din culpa reclamantei care a investit o jurisdicție necompetentă să se

pronunțe asupra contractului de asociere dedus judecății în prezenta cauză; să-i

fie acordat un drept de retenție asupra spațiului până la achitarea contravalorii

îmbunătățirilor efectuate.

pronunțată la data de 17 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, astfel învestit, a respins ca neîntemeiată atât acțiunea principală

cât și cererea reconvențională formulată de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel prima instanță

a apreciat că, în ce privește rezilierea contractului de asociere, motivele

invocate de reclamant sunt împrejurări contemporane încheierii contractului care

vizează în realitate desființarea contractului cu efect retroactiv pentru

încălcarea normelor legale în vigoare la momentul realizării acordului de

voință, iar, rezilierea presupune o neexecutare a obligațiilor asumate de

cocontractant.

Totodată, instanța reține că potrivit

susținerilor reclamantului, contractul era desființat din mai 2006 urmare

notificării rezilierii unilaterale de către această parte, context în care

apreciază că reclamantul nu a făcut dovada existenței unui contract sinalagmatic

în ființă la data sesizării instanței, și nu a demonstrat cu probe pertinente cuantumul

sumelor solicitate pentru perioada noiembrie 2004 – aprilie 2006 respectiv până

la notificarea rezilierii.

Cu privire la cererea reconvențională

formulată de pârâta, prima instanță a apreciat ca inadmisibil capătul de cerere

având ca obiect constatarea existenței contractului de asociere și îndeplinirea

obligațiilor asumate de pârâtă. Cererea privind obligarea la plata

contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri a fost respinsă ca nedovedită.

Capătul de cerere privind obligarea reclamantei

la plata cheltuielilor arbitrale a fost apreciat ca neîntemeiat, cu motivarea

ca pârâta și-a dat acordul la încheierea convenției arbitrale în condiții de

nelegalitate astfel încât fiind în culpă în egală măsură cu reclamantul nu

poate solicita repararea prejudiciului suferit.

II.4. Apelul. Decizia pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, la data de 14 iunie 2010.

Împotriva acestei sentințe pronunțate

de tribunal ca primă instanță au declarat apel ambele părți pentru motive de

netemeinicie și nelegalitate vizând modul în care au fost soluționate cele două

cereri principală și reconvențională față de susținerile și apărările formulate

de părți.

Instanța de apel a încuviințat la

cererea reclamantei proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea

cuantumului sumei datorate de pârâtă în temeiul contractului de asociere din 24

aprilie 1995 pe perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 iar la cererea pârâtei

o expertiză tehnică în construcții având ca obiectiv stabilirea contravalorii

îmbunătățirilor efectuate de aceasta parte în spațiul adus în asociere.

a constatat ca inadmisibilă majorarea câtimii pretențiilor pârâtei pe capătul

trei din cererea reconvențională la suma de 329.601 lei potrivit concluziilor

raportului de expertiză tehnică în construcții efectuată în cauză și pe fond a

admis ambele apeluri, a desființat sentința pronunțată de tribunal și a trimis

cauza spre rejudecare la aceiași instanță.

Cu privire la excepția

inadmisibilității majorării câtimii pretențiilor pârâtei la suma stabilită cu

titlu de îmbunătățiri aduse spațiului conform expertizei tehnice efectuată, instanța

de control judiciar a apreciat că dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

impun o astfel de dezlegare, cererea de majorare a câtimii reprezentând o

cerere nouă care nu poate fi formulată pentru prima dată în apel.

Referitor la soluția pronunțată pe

fondul cererilor de apel, instanța de control judiciar a găsit întemeiată critica

reclamantei vizând neanalizarea de către prima instanță a cererii de reziliere

a contractului de asociere și critica pârâtei cu privire la respingerea ca

inadmisibilă a cererii de constatare a valabilității contractului de asociere,

cerere întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., care permit

constatarea existenței unui drept.

Pentru aceste rațiuni, instanța de

apel a dispus în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. desființarea

sentinței fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.

III.5. Recursul. Motivele de recurs.

Pârâta SC D.C. SRL a declarat recurs la

data de 4 august 2010 împotriva deciziei pronunțate în apel solicitând modificarea

hotărârii în sensul respingerii excepției inadmisibilității majorării câtimii

pretențiilor.

Potrivit recurentei soluția instanței

de apel este criticabilă din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

astfel cum au fost întemeiate în drept, recurenta a arătat că instanța de apel

a interpretat greșit dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. calificând cererea

de majorare a câtimii pretențiilor la suma de 329.601 lei potrivit expertizei

tehnice dispuse în faza judecății apelului, ca o cerere nouă, în condițiile în

care prin cererea reconvențională formulată în fața primei instanțe a solicitat

obligarea reclamantei la plata îmbunătățirilor aduse spațiului ce a format

obiectul asocierii.

În același sens, recurenta susține că

de vreme ce instanța de apel a încuviințat o expertiză tehnică pentru

stabilirea valorii îmbunătățirilor, expertiză care a fost respinsă de prima

instanță, soluția adoptată de instanța de apel de respingere ca inadmisibilă a

majorării câtimii pretențiilor la suma stabilită prin expertiză, denotă o

contradicție evidentă în raționamentul juridic al instanței.

Înalta Curte, verificând în cadrul

controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate,

constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar Curtea amintește

că potrivit dispozițiilor cuprinse în C. proc. civ. Titlul IV art. 288 – 298

care reglementează exercitarea și judecata acestei căi ordinare de atac, apelul

are un caracter devolutiv întrucât prin declanșarea ei și investirea instanței

de control judiciar se provoacă o nouă judecată în fond asupra chestiunilor de

fond și de drept rezolvate de prima instanță și criticate prin motivele de

apel.

Caracterul devolutiv al apelului obligă

instanța de control judiciar să judece a doua oară în fond pricina astfel cum a

fost dedusă prin motivele de apel, în acest sens dispozițiile art. 295 alin. (2)

probelor administrate la prima instanță precum și administrare de probe noi

propuse în condițiile art. 292 alin. (1).

În cauză pârâta SC D.C. SRL prin

cererea de apel, astfel cum a fost motivată, la pct. 4 critică dezlegarea dată

de prima instanță în ce privește capătul de cerere din reconvenționala

formulată vizând obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor

efectuate în spațiul ce a făcut obiectul asocierii, îmbunătățiri evaluate

provizoriu la suma de 57.467 lei, arătând că expertiza tehnică solicitată pentru

stabilirea valorii îmbunătățirilor a fost respinsă de prima instanță în mod

greșit.

Instanța de apel, în temeiul art. 295 alin.

(2) C. proc. civ. încuviințează efectuarea acestei expertize, considerând-o

utilă pentru soluționarea cauzei, iar după administrarea probei pârâta în

raport de valoarea lucrărilor își majorează pretențiile la suma de 329.601

potrivit mențiunilor din Încheierea de ședință din data de 28 aprilie 2010 și

precizări scrise intitulată „Note de ședință”, achitând și taxa de timbru datorată

pentru suma majorată.

În acest context factual și legal,

cererea pârâtei de majorare a câtimii pretențiilor reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor la suma stabilită prin expertiza dispusă în apel, nu constituie

o cerere nouă în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., respectiv o cerere

distinctă de cea care a făcut obiectul reconvenționalei formulată în primă

instanță, cauza și finalitatea urmărită de pârâtă rămânând neschimbate

respectiv obligarea reclamantei la plata îmbunătățirilor aduse spațiului.

Altfel spus, prin majorarea câtimii

pretențiilor, pârâta nu a formulat o cerere nouă, cu un obiect diferit de cel

indicat în cererea reconvențională, de natură să surprindă pe reclamantă cu

consecința încălcării dublului grad de jurisdicție, rațiunea interdicției

instituite prin dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. fiind

circumscrisă acestor exigențe.

Obiectul cererii a rămas neschimbat,

respectiv plata contravalorii îmbunătățirilor, iar majorarea câtimii

pretențiilor nu constituie o modificare a obiectului după art. 132 alin. (2) C.

proc. civ., dispoziții care își găsesc aplicarea și în apel, contrar opiniei

instanței.

În acest sens în art. 288 C. proc.

civ. se prevede expres că dispozițiile de procedură privind judecata în primă

instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt

potrivnice, or, în condițiile în care potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. civ.

majorarea câtimii pretențiilor nu constituie o modificare a cererii inițiale,

nu există nici un impediment legal pentru aplicarea acestor dispoziții

procedurale și în apel.

Pentru considerentele expuse Înalta

Curte constatând că instanța de apel a calificat în mod greșit cererea de

majorare a câtimii pretențiilor pârâtei ca o cerere nouă inadmisibilă în apel,

în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. se va admite prezentul

recurs și se va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei la aceeași instanță

pentru judecarea apelului și sub acest aspect.

Admite recursul declarat de pârâta SC

D.C.SRL București împotriva Deciziei nr. 288 din 14 iunie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o casează cu

trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14

decembrie 2010.

Sursă