ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4345/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4345/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar
constată următoarele:
I. Obiectul cauzei și hotărârea
pronunțată în primă instanță de Tribunalul București, secția a VI-a comercială.
Reclamantul Centrul Cultural „M.E.”
a solicitat prin acțiunea introductivă formulată în contradictoriu cu pârâta SC
D.C. SRL și înregistrată pe rolul Tribunalului București la 25 septembrie 2007
să se dispună rezilierea contractului de asociere convenit cu pârâta la data de
24 aprilie 1995, evacuarea pârâtei din spațiul ce a făcut obiectul asocierii și
obligarea acesteia la plata contraprestației datorate pentru folosința
spațiului.
Pârâta SC D.C. SRL a formulat la
rândul său pretenții împotriva reclamantei prin cererea reconvențională depusă
la data de 26 octombrie 2007 solicitând următoarele:
- să se constate valabilitatea
contractului de asociere din 24 aprilie 1995 astfel cum a fost modificat
succesiv urmare respectării întocmai a obligațiilor asumate; să se dispună
obligarea reclamantei la plata îmbunătățirilor aduse spațiului, precum și la
plata sumelor reprezentând taxe arbitrale și onorariu avocat efectuate la Curtea de Arbitraj din culpa reclamantei care a investit o jurisdicție necompetentă să se
pronunțe asupra contractului de asociere dedus judecății în prezenta cauză; să-i
fie acordat un drept de retenție asupra spațiului până la achitarea contravalorii
îmbunătățirilor efectuate.
Prin Sentința comercială nr. 12372
pronunțată la data de 17 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a
comercială, astfel învestit, a respins ca neîntemeiată atât acțiunea principală
cât și cererea reconvențională formulată de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel prima instanță
a apreciat că, în ce privește rezilierea contractului de asociere, motivele
invocate de reclamant sunt împrejurări contemporane încheierii contractului care
vizează în realitate desființarea contractului cu efect retroactiv pentru
încălcarea normelor legale în vigoare la momentul realizării acordului de
voință, iar, rezilierea presupune o neexecutare a obligațiilor asumate de
cocontractant.
Totodată, instanța reține că potrivit
susținerilor reclamantului, contractul era desființat din mai 2006 urmare
notificării rezilierii unilaterale de către această parte, context în care
apreciază că reclamantul nu a făcut dovada existenței unui contract sinalagmatic
în ființă la data sesizării instanței, și nu a demonstrat cu probe pertinente cuantumul
sumelor solicitate pentru perioada noiembrie 2004 – aprilie 2006 respectiv până
la notificarea rezilierii.
Cu privire la cererea reconvențională
formulată de pârâta, prima instanță a apreciat ca inadmisibil capătul de cerere
având ca obiect constatarea existenței contractului de asociere și îndeplinirea
obligațiilor asumate de pârâtă. Cererea privind obligarea la plata
contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri a fost respinsă ca nedovedită.
Capătul de cerere privind obligarea reclamantei
la plata cheltuielilor arbitrale a fost apreciat ca neîntemeiat, cu motivarea
ca pârâta și-a dat acordul la încheierea convenției arbitrale în condiții de
nelegalitate astfel încât fiind în culpă în egală măsură cu reclamantul nu
poate solicita repararea prejudiciului suferit.
II.4. Apelul. Decizia pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, la data de 14 iunie 2010.
Împotriva acestei sentințe pronunțate
de tribunal ca primă instanță au declarat apel ambele părți pentru motive de
netemeinicie și nelegalitate vizând modul în care au fost soluționate cele două
cereri principală și reconvențională față de susținerile și apărările formulate
de părți.
Instanța de apel a încuviințat la
cererea reclamantei proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea
cuantumului sumei datorate de pârâtă în temeiul contractului de asociere din 24
aprilie 1995 pe perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 iar la cererea pârâtei
o expertiză tehnică în construcții având ca obiectiv stabilirea contravalorii
îmbunătățirilor efectuate de aceasta parte în spațiul adus în asociere.
Prin Decizia nr. 288 curtea de apel
a constatat ca inadmisibilă majorarea câtimii pretențiilor pârâtei pe capătul
trei din cererea reconvențională la suma de 329.601 lei potrivit concluziilor
raportului de expertiză tehnică în construcții efectuată în cauză și pe fond a
admis ambele apeluri, a desființat sentința pronunțată de tribunal și a trimis
cauza spre rejudecare la aceiași instanță.
Cu privire la excepția
inadmisibilității majorării câtimii pretențiilor pârâtei la suma stabilită cu
titlu de îmbunătățiri aduse spațiului conform expertizei tehnice efectuată, instanța
de control judiciar a apreciat că dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
impun o astfel de dezlegare, cererea de majorare a câtimii reprezentând o
cerere nouă care nu poate fi formulată pentru prima dată în apel.
Referitor la soluția pronunțată pe
fondul cererilor de apel, instanța de control judiciar a găsit întemeiată critica
reclamantei vizând neanalizarea de către prima instanță a cererii de reziliere
a contractului de asociere și critica pârâtei cu privire la respingerea ca
inadmisibilă a cererii de constatare a valabilității contractului de asociere,
cerere întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., care permit
constatarea existenței unui drept.
Pentru aceste rațiuni, instanța de
apel a dispus în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. desființarea
sentinței fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.
III.5. Recursul. Motivele de recurs.
Pârâta SC D.C. SRL a declarat recurs la
data de 4 august 2010 împotriva deciziei pronunțate în apel solicitând modificarea
hotărârii în sensul respingerii excepției inadmisibilității majorării câtimii
pretențiilor.
Potrivit recurentei soluția instanței
de apel este criticabilă din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de
art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs
astfel cum au fost întemeiate în drept, recurenta a arătat că instanța de apel
a interpretat greșit dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. calificând cererea
de majorare a câtimii pretențiilor la suma de 329.601 lei potrivit expertizei
tehnice dispuse în faza judecății apelului, ca o cerere nouă, în condițiile în
care prin cererea reconvențională formulată în fața primei instanțe a solicitat
obligarea reclamantei la plata îmbunătățirilor aduse spațiului ce a format
obiectul asocierii.
În același sens, recurenta susține că
de vreme ce instanța de apel a încuviințat o expertiză tehnică pentru
stabilirea valorii îmbunătățirilor, expertiză care a fost respinsă de prima
instanță, soluția adoptată de instanța de apel de respingere ca inadmisibilă a
majorării câtimii pretențiilor la suma stabilită prin expertiză, denotă o
contradicție evidentă în raționamentul juridic al instanței.
Asupra recursului.
Înalta Curte, verificând în cadrul
controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate,
constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
Cu titlu preliminar Curtea amintește
că potrivit dispozițiilor cuprinse în C. proc. civ. Titlul IV art. 288 – 298
care reglementează exercitarea și judecata acestei căi ordinare de atac, apelul
are un caracter devolutiv întrucât prin declanșarea ei și investirea instanței
de control judiciar se provoacă o nouă judecată în fond asupra chestiunilor de
fond și de drept rezolvate de prima instanță și criticate prin motivele de
apel.
Caracterul devolutiv al apelului obligă
instanța de control judiciar să judece a doua oară în fond pricina astfel cum a
fost dedusă prin motivele de apel, în acest sens dispozițiile art. 295 alin. (2)
C. proc. civ. permit instanței de apel să dispună refacerea sau completarea
probelor administrate la prima instanță precum și administrare de probe noi
propuse în condițiile art. 292 alin. (1).
În cauză pârâta SC D.C. SRL prin
cererea de apel, astfel cum a fost motivată, la pct. 4 critică dezlegarea dată
de prima instanță în ce privește capătul de cerere din reconvenționala
formulată vizând obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor
efectuate în spațiul ce a făcut obiectul asocierii, îmbunătățiri evaluate
provizoriu la suma de 57.467 lei, arătând că expertiza tehnică solicitată pentru
stabilirea valorii îmbunătățirilor a fost respinsă de prima instanță în mod
greșit.
Instanța de apel, în temeiul art. 295 alin.
(2) C. proc. civ. încuviințează efectuarea acestei expertize, considerând-o
utilă pentru soluționarea cauzei, iar după administrarea probei pârâta în
raport de valoarea lucrărilor își majorează pretențiile la suma de 329.601
potrivit mențiunilor din Încheierea de ședință din data de 28 aprilie 2010 și
precizări scrise intitulată „Note de ședință”, achitând și taxa de timbru datorată
pentru suma majorată.
În acest context factual și legal,
cererea pârâtei de majorare a câtimii pretențiilor reprezentând contravaloarea
îmbunătățirilor la suma stabilită prin expertiza dispusă în apel, nu constituie
o cerere nouă în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., respectiv o cerere
distinctă de cea care a făcut obiectul reconvenționalei formulată în primă
instanță, cauza și finalitatea urmărită de pârâtă rămânând neschimbate
respectiv obligarea reclamantei la plata îmbunătățirilor aduse spațiului.
Altfel spus, prin majorarea câtimii
pretențiilor, pârâta nu a formulat o cerere nouă, cu un obiect diferit de cel
indicat în cererea reconvențională, de natură să surprindă pe reclamantă cu
consecința încălcării dublului grad de jurisdicție, rațiunea interdicției
instituite prin dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. fiind
circumscrisă acestor exigențe.
Obiectul cererii a rămas neschimbat,
respectiv plata contravalorii îmbunătățirilor, iar majorarea câtimii
pretențiilor nu constituie o modificare a obiectului după art. 132 alin. (2) C.
proc. civ., dispoziții care își găsesc aplicarea și în apel, contrar opiniei
instanței.
În acest sens în art. 288 C. proc.
civ. se prevede expres că dispozițiile de procedură privind judecata în primă
instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt
potrivnice, or, în condițiile în care potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. civ.
majorarea câtimii pretențiilor nu constituie o modificare a cererii inițiale,
nu există nici un impediment legal pentru aplicarea acestor dispoziții
procedurale și în apel.
Pentru considerentele expuse Înalta
Curte constatând că instanța de apel a calificat în mod greșit cererea de
majorare a câtimii pretențiilor pârâtei ca o cerere nouă inadmisibilă în apel,
în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. se va admite prezentul
recurs și se va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei la aceeași instanță
pentru judecarea apelului și sub acest aspect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC
D.C.SRL București împotriva Deciziei nr. 288 din 14 iunie 2010 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o casează cu
trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14
decembrie 2010.