Decizia nr. 4345/2010 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Reclamantul Centrul Cultural „M.E.” a solicitat prin acțiunea introductivă formulată în contradictoriu cu pârâta SC D.C. SRL și înregistrată pe rolul Tribunalului București la 25 septembrie 2007 să se dispună rezilierea contractului de asociere convenit cu pârâta la data de 24 aprilie 1995, evacuarea pârâtei din spațiul ce a făcut obiectul asocierii și obligarea acesteia la plata contraprestației datorate pentru folosința spațiului.

Pârâta SC D.C. SRL a formulat la rândul său pretenții împotriva reclamantei prin cererea reconvențională depusă la data de 26 octombrie 2007 solicitând următoarele: - să se constate valabilitatea contractului de asociere din 24 aprilie 1995 astfel cum a fost modificat succesiv urmare respectării întocmai a obligațiilor asumate; să se dispună obligarea reclamantei la plata îmbunătățirilor aduse spațiului, precum și la plata sumelor reprezentând taxe arbitrale și onorariu avocat efectuate la Curtea de Arbitraj din culpa reclamantei care a investit o jurisdicție necompetentă să se pronunțe asupra contractului de asociere dedus judecății în prezenta cauză; să-i fie acordat un drept de retenție asupra spațiului până la achitarea contravalorii îmbunătățirilor efectuate.

Prin Sentința comercială nr. 12372 pronunțată la data de 17 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, astfel învestit, a respins ca neîntemeiată atât acțiunea principală cât și cererea reconvențională formulată de pârâtă. Pentru a hotărî astfel prima instanță a apreciat că, în ce privește rezilierea contractului de asociere, motivele invocate de reclamant sunt împrejurări contemporane încheierii contractului care vizează în realitate desființarea contractului cu efect retroactiv pentru încălcarea normelor legale în vigoare la momentul realizării acordului de voință, iar, rezilierea presupune o neexecutare a obligațiilor asumate de cocontractant. Totodată, instanța reține că potrivit susținerilor reclamantului, contractul era desființat din mai 2006 urmare notificării rezilierii unilaterale de către această parte, context în care apreciază că reclamantul nu a făcut dovada existenței unui contract sinalagmatic în ființă la data sesizării instanței, și nu a demonstrat cu probe pertinente cuantumul sumelor solicitate pentru perioada noiembrie 2004 – aprilie 2006 respectiv până la notificarea rezilierii. Cu privire la cererea reconvențională formulată de pârâta, prima instanță a apreciat ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect constatarea existenței contractului de asociere și îndeplinirea obligațiilor asumate de pârâtă. Cererea privind obligarea la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri a fost respinsă ca nedovedită. Capătul de cerere privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor arbitrale a fost apreciat ca neîntemeiat, cu motivarea ca pârâta și-a dat acordul la încheierea convenției arbitrale în condiții de nelegalitate astfel încât fiind în culpă în egală măsură cu reclamantul nu poate solicita repararea prejudiciului suferit. II.

Apelul. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, la data de 14 iunie 2010. Împotriva acestei sentințe pronunțate de tribunal ca primă instanță au declarat apel ambele părți pentru motive de netemeinicie și nelegalitate vizând modul în care au fost soluționate cele două cereri principală și reconvențională față de susținerile și apărările formulate de părți. Instanța de apel a încuviințat la cererea reclamantei proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea cuantumului sumei datorate de pârâtă în temeiul contractului de asociere din 24 aprilie 1995 pe perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 iar la cererea pârâtei o expertiză tehnică în construcții având ca obiectiv stabilirea contravalorii îmbunătățirilor efectuate de aceasta parte în spațiul adus în asociere.

Prin Decizia nr. 288 curtea de apel a constatat ca inadmisibilă majorarea câtimii pretențiilor pârâtei pe capătul trei din cererea reconvențională la suma de 329.601 lei potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică în construcții efectuată în cauză și pe fond a admis ambele apeluri, a desființat sentința pronunțată de tribunal și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță. Cu privire la excepția inadmisibilității majorării câtimii pretențiilor pârâtei la suma stabilită cu titlu de îmbunătățiri aduse spațiului conform expertizei tehnice efectuată, instanța de control judiciar a apreciat că dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. impun o astfel de dezlegare, cererea de majorare a câtimii reprezentând o cerere nouă care nu poate fi formulată pentru prima dată în apel. Referitor la soluția pronunțată pe fondul cererilor de apel, instanța de control judiciar a găsit întemeiată critica reclamantei vizând neanalizarea de către prima instanță a cererii de reziliere a contractului de asociere și critica pârâtei cu privire la respingerea ca inadmisibilă a cererii de constatare a valabilității contractului de asociere, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., care permit constatarea existenței unui drept. Pentru aceste rațiuni, instanța de apel a dispus în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. desființarea sentinței fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță. III.5. Recursul. Motivele de recurs. Pârâta SC D.C. SRL a declarat recurs la data de 4 august 2010 împotriva deciziei pronunțate în apel solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii excepției inadmisibilității majorării câtimii pretențiilor. Potrivit recurentei soluția instanței de apel este criticabilă din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs astfel cum au fost întemeiate în drept, recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. calificând cererea de majorare a câtimii pretențiilor la suma de 329.601 lei potrivit expertizei tehnice dispuse în faza judecății apelului, ca o cerere nouă, în condițiile în care prin cererea reconvențională formulată în fața primei instanțe a solicitat obligarea reclamantei la plata îmbunătățirilor aduse spațiului ce a format obiectul asocierii. În același sens, recurenta susține că de vreme ce instanța de apel a încuviințat o expertiză tehnică pentru stabilirea valorii îmbunătățirilor, expertiză care a fost respinsă de prima instanță, soluția adoptată de instanța de apel de respingere ca inadmisibilă a majorării câtimii pretențiilor la suma stabilită prin expertiză, denotă o contradicție evidentă în raționamentul juridic al instanței.

Asupra recursului. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: Cu titlu preliminar Curtea amintește că potrivit dispozițiilor cuprinse în C. proc. civ. Titlul IV art. 288 – 298 care reglementează exercitarea și judecata acestei căi ordinare de atac, apelul are un caracter devolutiv întrucât prin declanșarea ei și investirea instanței de control judiciar se provoacă o nouă judecată în fond asupra chestiunilor de fond și de drept rezolvate de prima instanță și criticate prin motivele de apel. Caracterul devolutiv al apelului obligă instanța de control judiciar să judece a doua oară în fond pricina astfel cum a fost dedusă prin motivele de apel, în acest sens dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. permit instanței de apel să dispună refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță precum și administrare de probe noi propuse în condițiile art. 292 alin. (1). În cauză pârâta SC D.C. SRL prin cererea de apel, astfel cum a fost motivată, la pct. 4 critică dezlegarea dată de prima instanță în ce privește capătul de cerere din reconvenționala formulată vizând obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate în spațiul ce a făcut obiectul asocierii, îmbunătățiri evaluate provizoriu la suma de 57.467 lei, arătând că expertiza tehnică solicitată pentru stabilirea valorii îmbunătățirilor a fost respinsă de prima instanță în mod greșit. Instanța de apel, în temeiul art. 295 alin. (2) C. proc. civ. încuviințează efectuarea acestei expertize, considerând-o utilă pentru soluționarea cauzei, iar după administrarea probei pârâta în raport de valoarea lucrărilor își majorează pretențiile la suma de 329.601 potrivit mențiunilor din Încheierea de ședință din data de 28 aprilie 2010 și precizări scrise intitulată „Note de ședință”, achitând și taxa de timbru datorată pentru suma majorată. În acest context factual și legal, cererea pârâtei de majorare a câtimii pretențiilor reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor la suma stabilită prin expertiza dispusă în apel, nu constituie o cerere nouă în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., respectiv o cerere distinctă de cea care a făcut obiectul reconvenționalei formulată în primă instanță, cauza și finalitatea urmărită de pârâtă rămânând neschimbate respectiv obligarea reclamantei la plata îmbunătățirilor aduse spațiului. Altfel spus, prin majorarea câtimii pretențiilor, pârâta nu a formulat o cerere nouă, cu un obiect diferit de cel indicat în cererea reconvențională, de natură să surprindă pe reclamantă cu consecința încălcării dublului grad de jurisdicție, rațiunea interdicției instituite prin dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. fiind circumscrisă acestor exigențe. Obiectul cererii a rămas neschimbat, respectiv plata contravalorii îmbunătățirilor, iar majorarea câtimii pretențiilor nu constituie o modificare a obiectului după art. 132 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții care își găsesc aplicarea și în apel, contrar opiniei instanței. În acest sens în art. 288 C. proc. civ. se prevede expres că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice, or, în condițiile în care potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. civ. majorarea câtimii pretențiilor nu constituie o modificare a cererii inițiale, nu există nici un impediment legal pentru aplicarea acestor dispoziții procedurale și în apel. Pentru considerentele expuse Înalta Curte constatând că instanța de apel a calificat în mod greșit cererea de majorare a câtimii pretențiilor pârâtei ca o cerere nouă inadmisibilă în apel, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. se va admite prezentul recurs și se va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru judecarea apelului și sub acest aspect.