ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3783/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3783/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 6497/1998,

reclamanta SC C.S.R. SA (actualmente T.M.K. R. SA) a chemat în judecată pe

pârâții M.T.S., SC T.V.R.I. SA și C.N.S.L. Frăția, solicitând evacuarea

necondiționată a acestora de pe suprafața de 18.395 mp teren proprietatea

reclamantei, situat pe malul Lacului Floreasca.

La termenul de

judecată din data de 14 iunie 1998 pârâta C.N.S.L.R. Frăția a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei susținând că

nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu a fost parte în dosarul în care

s-a pronunțat sentința civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei Sectorului 1

București.

Prin sentința civilă nr.

5522 din 22 martie 2000, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea

reclamantei și a dispus evacuarea pârâtelor de pe terenul în suprafață de

18.395 mp situat în București, str. Țărmului, sector 1, reținându-se că terenul

în litigiu este proprietatea reclamantei, conform sentinței nr. 562 din 5 iunie

1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, iar pârâtele nu dețin un

titlu valabil asupra imobilului.

Hotărârea a rămas

definitivă prin decizia nr. 3542 din 2 aprilie 2000 pronunțata de Tribunalul

București, secția a III-a civilă și irevocabilă, prin decizia nr. 3259 din 22

noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Împotriva hotărârilor

sus-arătate, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art.

330 pct. 2 C. proc. civ., modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 și O.U.G. nr. 59/2001.

Prin decizia nr. 54

din 12 ianuarie 2004 pronunțată în dosarul nr. 2900/2002, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul în anulare declarat, a casat hotărârile

atacate și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 13086/2004

(nr. nou 26546/3/2004).

Prin sentința

comercială nr. 8432 din 17 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta T.M.K. R.

SA, în contradictoriu cu pârâta C.N.S.L.R. Pârâta a fost obligată să lase în

deplină proprietate și posesie reclamantei, terenul în suprafață de 18.395 mp

situat în București, str. Țărmului, sector 1. S-a respins, ca inadmisibil,

capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Decretului nr. 179

din 25 aprilie 1958 emis de M.A.N.R.P.R. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli

de judecată.

Pentru a se pronunța

în modul arătat, instanța de fond a reținut următoarele:

La termenul de

judecată din 1 martie 2005, la solicitarea instanței, reclamanta a arătat că

își menține cererea completatoare privind constatarea nulității absolute a

Decretului nr. 179/1958, aflată la dosarului Judecătoriei Sectorului 1

București, astfel că, fiind formulat anterior primei zile de înfățișare în

instanța competentă, în baza art. 132 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul

urmează a se considera investit și cu acest capăt de cerere.

De asemenea, la

termenul de judecată din 5 septembrie 2006, instanța a luat act de renunțarea

reclamantei la judecata în contradictoriu cu pârâtele A.N.S. și T.V.R.I., dată

fiind manifestarea expresă de voință în acest sens, urmare a concluziilor

raportului de expertiză întocmit în cauză de experții tehnici judiciari în

specialitatea topografie, geologie, cadastru D.A., B.D. și B.C., cu privire la

ocupantul imobilului revendicat.

Astfel, s-a stabilit că terenul situat la adresa

din str. Țărmului, în suprafață de 18.400,32 mp comparabilă cu suprafața de

18.395 mp, pentru care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei

prin sentința civilă nr. 5625/1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1

București, este ocupat de către C.N.S.L.R. Frăția.

Pe fondul cauzei, tribunalul reține că,

acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul neposesor cere

posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său și restituirea lucrului.

În speță, ambele părți se prevalează în

dovedirea dreptului, de existența unor titluri provenind de la autori diferiți,

situație în care, în urma comparării titlurilor, primește câștig de cauză cel

care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil ca o aplicație a

principiului „nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet”.

Astfel cât o privește pe reclamantă, prin

sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului

1 București, în dosarul nr. 11665/1993, definitivă și irevocabilă s-a constatat

că în calitate de succesoare a U.F.D.R. SA este proprietara suprafeței de

18.395 mp individualizată în planșa nr. 2 anexă a raportului de expertiză

întocmit în cauză, în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 982/1941

intervenit între D.N., în calitate de vânzător și U.F.D.R., în calitate de

cumpărător.

Pârâta a justificat că la baza ocupării

terenului stă titlul reprezentat de Decretul M.A.N. nr. 179 din 25 aprilie

1958, de trecere gratuită, din proprietatea statului în proprietatea C.C.S.R.P.R.

a Ștrandului nr. 3 situat în București, Intrarea Țărmului, pe malul Lacului

Floreasca.

Or, pârâta nu a făcut dovada calității de

succesor (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, cât privește

imobilul în litigiu) al C.G.S. al R.P.R. Chiar admițând că are această

calitate, potrivit celor anterior expuse cu privire la situația în care ambele

părți produc un titlu, se constată că cel al pârâtei provine de la stat, despre

care prin sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 s-a reținut cu autoritate

de lucru judecat că nu a dispus de un act juridic la baza posesiei asupra

terenului în suprafață de 50.012 mp, pe care autorul reclamantei, D.N., a

dobândit-o prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 16865 din 22 martie 1931,

posesia statului fiind viciată, întrucât a fost bazată pe uzurpare și violență.

Dată fiind forța ce se atașează

considerentelor care sprijină dispozitivul unei hotărâri irevocabile, aspectele

vizând valabilitatea titlului autorului pârâtei nu mai pot face obiectul unei

noi aprecieri judiciare, astfel că, potrivit considerațiilor anterioare,

reclamanta a dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil.

Cât privește capătul de cerere referitor la

constatarea nulității absolute a Decretului nr. 179/1958, tribunalul poate

aprecia asupra valabilității acestuia, ca efect al valabilității titlului

transmițătorului, dar pe cale incidentală, în scopul comparării titlurilor

părților în procesul de revendicare, însă nu poate pronunța nulitatea lui,

fiind inadmisibilă și contrară principiului separației puterilor în stat,

anularea pe cale judecătorească a unor acte cu putere de lege.

Nu se poate reține nici apărarea pârâtei în

sensul inopozabilității sentinței nr. 5625/1995 pronunțată într-un proces în

care nu a figurat ca parte întrucât aceasta nu face decât să recunoască dreptul

de proprietate, dobândit anterior, printr-un act translativ, anume contractul

de vânzare - cumpărare nr. 982/1941, care are efecte absolute, fiind opozabil

și terților, datorită efectului erga omnes al dreptului real, spre deosebire de

dreptul de creanță, opozabil relativ.

Cât privește apărările bazate pe excepțiile

prescripției extinctive și inadmisibilității, aceasta din urmă întemeiată pe

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul nu le va lua în examinare,

întrucât au fost invocate pentru prima oară prin concluziile scrise depuse la

dosar, ulterior închiderii dezbaterilor, contrar dispozițiilor art. 146 C.

proc. civ., situații în care nu s-ar putea da eficiență principiilor care

guvernează procesul civil referitoare la contradictorialitate și respectarea

dreptului la apărare.

În considerarea celor expuse, reținând că,

potrivit probelor administrate în cauză, părțile au justificat calitățile de

proprietar neposesor, respectiv posesor neproprietar asupra terenului în cauză,

tribunalul a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie

reclamantei acest imobil, iar, pe de altă parte, a considerat inadmisibil

capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Decretului nr. 179/1958.

De asemenea, a reținut că nu se poate pronunța asupra capătului de cerere având

ca obiect evacuarea dat fiind că, prin decizia nr. 54/2004, Înalta Curte de

Casație și Justiție a calificat obiectul acțiunii ca fiind în revendicare.

Împotriva sentinței comerciale nr. 8432/2006,

pronunțată de Tribunalul București, pârâta C.N.S.L.R. Frăția a declarat apel.

Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 618 din 12 decembrie

2007, a respins excepția nulității hotărârii instanței de fond, invocată de

apelanta – pârâtă, ca neîntemeiată și a respins ca nefondat apelul aceleiași

părți.

Instanța de apel a reținut că dreptul la

apărare al pârâtei a fost respectat prin amânarea pronunțării deciziei, că nu a

fost încălcat principiul contradictorialității întrucât excepțiile prescripției

extinctive și inadmisibilității acțiunii au fost invocate doar prin concluziile

scrise depuse după închiderea dezbaterilor, că reclamanta are calitate

procesuală activă în temeiul sentinței civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei

Sector 1 și că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ.,

pentru constatarea uzucapiunii. De asemenea, a înlăturat susținerile apelantei

că, în conformitate cu principiul relativității efectelor hotărârii

judecătorești, sentința nr. 5625/1995 nu poate fi avută în vedere în

fundamentarea dreptului reclamantei, cu motivarea că această sentință a fost

pronunțată în contradictoriu cu părțile care, la momentul formulării cererii de

intervenție, respectiv în 1993, foloseau terenul, în speță M.T.S. și T.V.R.I. SRL

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat

recurs, în termen, pârâta C.N.S.L.R. Frăția solicitând admiterea recursului și

modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său, cu consecința

schimbării sentinței pronunțate de instanța de fond în sensul respingerii

acțiunii în revendicare.

În motivarea recursului său, întemeiat în

drept pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta – pârâtă a

invocat următoarele motive:

nemotivată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât a respins excepțiile

invocate și a înlăturat toate motivele de nelegalitate și netemeinicie

invocate, reținând ca unic considerent pentru soluția pronunțată existența unei

sentințe civile prin care s-ar fi constatat, în contradictoriu cu alte părți

decât apelanta pârâtă, împrejurarea că reclamanta ar fi titulară a dreptului de

proprietate asupra terenului în litigiu. Deci instanța de apel nu a analizat

motivul privind lipsa dovezii calității reclamantei de succesoare a U.F.D.R. SA

și cea a transmiterii succesive din patrimoniul antecesoarelor pârâtei în

patrimoniul acesteia a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,

ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

a dispozițiilor legale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât instanța a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1201 C. civ. Aceasta deoarece, în

speță, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de textul de lege menționat, fiind

greșit confirmată soluția nelegală a instanței de fond de confirmare a

autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 5625/1995.

Astfel, deși, în mod irevocabil, Înalta Curte

de Casație și Justiție a stabilit că obiectul litigiului este reprezentat de o

acțiune în revendicare prin comparare de titluri, instanțele, în mod nelegal,

au dat eficiență considerentelor unei hotărâri judecătorești care nu putea avea

autoritate de lucru judecat decât în măsura în care aceasta ar fi analizat

chiar aspectele invocate de pârâtă în prezenta cauză.

În mod greșit s-a confirmat soluția prin care

instanța de fond a admis acțiunea în revendicare a reclamantei apreciind, în

esență, că titlul reclamantei, provenind de la un adevărat proprietar, este

preferabil celui al pârâtei, care ar proveni de la un neproprietar. În

realitate sentința nr. 5625/1995, pe care instanțele și-au întemeiat hotărârile

pronunțate în acest litigiu, nu s-a pronunțat în contradictoriu cu prezenta

pârâtă și nu a avut în vedere aspecte ce privesc modalitatea preluării

imobilului de către stat prin prisma prevederilor Legii nr. 119/1948 ori

calitatea reclamantei de succesoare a SC U.F.D.R. SA În aceste condiții

instanța de apel nu putea să constate ca fiind intervenită, cu privire la

aceste aspecte, autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinței

menționate ci ar fi trebuit să analizeze titlul pârâtei în raport de

dispozițiile Legii nr. 119/1948, care reprezintă temeiul preluării de către

stat a bunului în litigiu. Dacă s-ar fi procedat astfel, s-ar fi constatat că

preluarea de către stat a bunului a fost făcută în temeiul unui titlu în

accepțiunea Legii nr. 10/2001, astfel încât bunul a ieșit din patrimoniul

fostului proprietar și a trecut în cel al statului, care l-a transmis autoarei

reclamantei prin Decretul nr. 179/1958, care nu a fost revocat de organul

emitent ori desființat printr-o hotărâre judecătorească.

„În ceea ce privește așa-zisul titlu al

intimatei – reclamante instanțele trebuiau să ajungă la concluzia că aceasta nu

are calitate de proprietar, pe de o parte întrucât nu este succesoarea U.F.D.R.

SA iar, pe de alta, că imobilul în discuție ieșind din patrimoniul acestei U.,

nu a putut fi transmis de către aceasta unei alte societăți. În acest sens

chiar reclamanta a recunoscut că patrimoniul SC U.F.D.R. SA a fost preluat,

după naționalizare, doar în parte de către S., care, la rândul său s-a

reorganizat în baza H.C.M. nr. 864 din 10 iunie 1954, fiind înființate cu

această ocazie mai multe societăți, printre care și C.M.R.” (reclamanta din

acest dosar). În aceste condiții nu se poate susține că doar reclamanta are

calitate de succesoare a U.F.D.R. SA și cu atât mai puțin că acesteia, sau

numai acesteia, i-ar fi fost transmis în patrimoniu dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu. În realitate, în proprietatea reclamantei au

intrat, prin efectul Legii nr. 15/1990, exclusiv bunurile ce se aflau în

administrarea fostei unități de stat C.S.R. și care erau destinate realizării

obiectului său de activitate.

În final, recurenta critică decizia atacată,

ca nelegală, și în ceea ce privește aprecierea neîndeplinirii condițiilor

prevăzute de art. 1890 C. civ., întrucât, în realitate, aceste condiții au fost

îndeplinite, posesia exercitată de pârâtă neîntrerupt timp de peste 30 de ani

fiind de natură să conducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata –

reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei și menținerea deciziei

atacate ca fiind legală și temeinică, combătând argumentele invocate, în

recurs, în cea mai mare parte, cu aceleași argumente utilizate de instanța de

fond și cea de apel.

Examinând recursul pârâtei, prin prisma

motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru cele

ce urmează:

Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, situație prevăzută de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., întrucât

în motivarea sa, extrem de succintă și lacunară, instanța de apel argumentează

respingerea doar a unora dintre motivele de apel invocate de apelanta – pârâtă,

invocând aproape în exclusivitate Sentința civilă nr. 5625/1995 pronunțată de

Judecătoria Sector 1, fără însă a motiva și deci fără a analiza motivul privind

lipsa, în privința reclamantei, a calității de succesoare a U.F.D.R. și cel privind

transmiterea succesivă din patrimoniul antecesoarelor reclamantei în

patrimoniul ei a dreptului de proprietate în litigiu. Aceasta deși instanța de

apel a reținut că aceste motive au fost invocate prin apelul pârâtei,

contestându-se cele două calități ale reclamantei, de succesoare a U.F.D.R. și

de proprietar al imobilului.

De asemenea, instanța de apel nu a motivat în

niciun fel înlăturarea motivului de apel al pârâtei privind obligația

instanței, impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, de comparare a

titlurilor celor două părți și de analizare a titlului pârâtei în raport de

prevederile Legii nr. 119/1958 și ale Decretului nr. 179/1958.

Este întemeiat și cel de al doilea motiv de

recurs întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., constând în

interpretarea și aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel, ca și instanța de fond,

nerespectând îndrumarea Înaltei Curți de Casație și Justiție de a proceda la o

comparare, efectivă și temeinică, se subînțelege, absolut necesară în prezenta

acțiune având ca obiect, așa cum a stabilit tot instanța supremă, revendicarea

proprietății asupra terenului în litigiu, s-a mulțumit să constate că

reclamanta are calitate procesuală activă în temeiul Sentinței nr. 5625/1995 și

apoi, fără a mai analiza titlul pârâtei, concluzionează că reclamanta este

proprietara terenului în temeiul acestei sentințe. Aceasta în condițiile în

care respectiva sentință are un caracter declarativ și nu constitutiv de drept

pentru ca prezentarea ei să aibă efectul autorității de lucru judecat.

Instanța de apel, deși nu afirmă expres că

Sentința nr. 5625/1995 are autoritate de lucru judecat, în fapt, din modul în

care motivează, rezultă că o consideră astfel, ca purtând autoritate de lucru

judecat și îi și dă acest efect. Mai mult, dă eficiență considerentelor acestei

sentințe deși cu ocazia acelei judecăți nu au fost examinate aceleași aspecte

și împrejurări ca în prezentul litigiu.

Curtea de apel, în mod cu totul eronat,

înlătură susținerile pârâtei cu privire la relativitatea efectelor Sentinței nr.

5625/1995, deși, în mod evident, aceasta nu a fost pronunțată în contradictoriu

cu pârâta din prezentul litigiu și, în conformitate, cu art. 1021 C. civ., nu

are autoritate de lucru judecat față de aceasta. Aceasta, cu atât mai mult cu

cât, această pârâtă invocă un titlu propriu, căruia nu i se poate opune pur și

simplu un alt titlu, obținut pe cale judecătorească, împotriva altor persoane.

Instanța de apel a ignorat și faptul că

pârâta are un titlu de proprietate, așa cum a arătat și instanța supremă în

decizia de casare, titlu care nu a fost desființat, ba, mai mult, capătul de

cerere privind constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtei a fost

soluționat și respins irevocabil.

De asemenea, instanța de apel, nu a examinat,

deși se impunea în raport de criticile din apel, cu privire la titlul pârâtei

și de inopozabilitatea față de aceasta a efectelor Sentinței nr. 5625/1995,

calitatea de proprietar al terenului a reclamantei, cu toate cele ce le implică

aceasta, și fără a se bloca, artificial, în fața unei autorități de lucru

judecat, care nu există în speță. Astfel nu a verificat, de această dată în

contradictoriu cu pârâta, calitatea reclamantei de succesoare sau unică

succesoare a U.F.D.R. și modul în care, și dacă, dreptul de proprietate asupra

terenului a fost transmis succesiv de la antecesoarele reclamantei la aceasta.

Față de cele de mai sus și având în vedere că

instanța de apel nu a examinat și combătut toate motivele de apel invocate de

pârâta – apelantă și că nu a procedat la o comparare efectivă a titlurilor

invocate de cele două părți, așa cum s-a dispus prin decizia de casare, Înalta

Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (3), art. 313 și art. 315 alin. (1)

C. proc. civ., să admită recursul pârâtei și să caseze decizia atacată

trimițând cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cu ocazia rejudecării instanța va proceda la

verificarea titlului reclamantei prin verificarea calității sale de succesoare

a U.F.D.R. și dacă și cum dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu

i-a fost transmis și la compararea titlurilor reclamantei și pârâtei asupra

terenului. Tot cu ocazia rejudecării se vor examina și soluționa și excepțiile

inadmisibilității acțiunii și prescripției achizitive invocate de pârâtă.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta C.N.S.L.R. FRĂȚIA București, împotriva deciziei Curții de

Apel București nr. 618 din 12 decembrie 2007, casează decizia atacată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 decembrie 2008.