ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3783/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 6497/1998, reclamanta SC C.S.R. SA (actualmente T.M.K. R. SA) a chemat în judecată pe pârâții M.T.S., SC T.V.R.I. SA și C.N.S.L. Frăția, solicitând evacuarea necondiționată a acestora de pe suprafața de 18.395 mp teren proprietatea reclamantei, situat pe malul Lacului Floreasca. La termenul de judecată din data de 14 iunie 1998 pârâta C.N.S.L.R. Frăția a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei susținând că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 5522 din 22 martie 2000, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea reclamantei și a dispus evacuarea pârâtelor de pe terenul în suprafață de 18.395 mp situat în București, str. Țărmului, sector 1, reținându-se că terenul în litigiu este proprietatea reclamantei, conform sentinței nr. 562 din 5 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, iar pârâtele nu dețin un titlu valabil asupra imobilului. Hotărârea a rămas definitivă prin decizia nr. 3542 din 2 aprilie 2000 pronunțata de Tribunalul București, secția a III-a civilă și irevocabilă, prin decizia nr. 3259 din 22 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Împotriva hotărârilor sus-arătate, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 și O.U.G. nr. 59/2001. Prin decizia nr. 54 din 12 ianuarie 2004 pronunțată în dosarul nr. 2900/2002, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în anulare declarat, a casat hotărârile atacate și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 13086/2004 (nr. nou 26546/3/2004). Prin sentința comercială nr. 8432 din 17 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta T.M.K. R. SA, în contradictoriu cu pârâta C.N.S.L.R. Pârâta a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei, terenul în suprafață de 18.395 mp situat în București, str. Țărmului, sector 1. S-a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Decretului nr. 179 din 25 aprilie 1958 emis de M.A.N.R.P.R.

S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța în modul arătat, instanța de fond a reținut următoarele: La termenul de judecată din 1 martie 2005, la solicitarea instanței, reclamanta a arătat că își menține cererea completatoare privind constatarea nulității absolute a Decretului nr. 179/1958, aflată la dosarului Judecătoriei Sectorului 1 București, astfel că, fiind formulat anterior primei zile de înfățișare în instanța competentă, în baza art. 132 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul urmează a se considera investit și cu acest capăt de cerere. De asemenea, la termenul de judecată din 5 septembrie 2006, instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecata în contradictoriu cu pârâtele A.N.S.

și T.V.R.I., dată fiind manifestarea expresă de voință în acest sens, urmare a concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de experții tehnici judiciari în specialitatea topografie, geologie, cadastru D.A., B.D. și B.C., cu privire la ocupantul imobilului revendicat. Astfel, s-a stabilit că terenul situat la adresa din str. Țărmului, în suprafață de 18.400,32 mp comparabilă cu suprafața de 18.395 mp, pentru care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei prin sentința civilă nr. 5625/1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, este ocupat de către C.N.S.L.R. Frăția. Pe fondul cauzei, tribunalul reține că, acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său și restituirea lucrului.

În speță, ambele părți se prevalează în dovedirea dreptului, de existența unor titluri provenind de la autori diferiți, situație în care, în urma comparării titlurilor, primește câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil ca o aplicație a principiului „nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet”. Astfel cât o privește pe reclamantă, prin sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. 11665/1993, definitivă și irevocabilă s-a constatat că în calitate de succesoare a U.F.D.R. SA este proprietara suprafeței de 18.395 mp individualizată în planșa nr. 2 anexă a raportului de expertiză întocmit în cauză, în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 982/1941 intervenit între D.N., în calitate de vânzător și U.F.D.R., în calitate de cumpărător.

Pârâta a justificat că la baza ocupării terenului stă titlul reprezentat de Decretul M.A.N. nr. 179 din 25 aprilie 1958, de trecere gratuită, din proprietatea statului în proprietatea C.C.S.R.P.R. a Ștrandului nr. 3 situat în București, Intrarea Țărmului, pe malul Lacului Floreasca. Or, pârâta nu a făcut dovada calității de succesor (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, cât privește imobilul în litigiu) al C.G.S. al R.P.R.

Chiar admițând că are această calitate, potrivit celor anterior expuse cu privire la situația în care ambele părți produc un titlu, se constată că cel al pârâtei provine de la stat, despre care prin sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că nu a dispus de un act juridic la baza posesiei asupra terenului în suprafață de 50.012 mp, pe care autorul reclamantei, D.N., a dobândit-o prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 16865 din 22 martie 1931, posesia statului fiind viciată, întrucât a fost bazată pe uzurpare și violență. Dată fiind forța ce se atașează considerentelor care sprijină dispozitivul unei hotărâri irevocabile, aspectele vizând valabilitatea titlului autorului pârâtei nu mai pot face obiectul unei noi aprecieri judiciare, astfel că, potrivit considerațiilor anterioare, reclamanta a dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil.

Cât privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a Decretului nr. 179/1958, tribunalul poate aprecia asupra valabilității acestuia, ca efect al valabilității titlului transmițătorului, dar pe cale incidentală, în scopul comparării titlurilor părților în procesul de revendicare, însă nu poate pronunța nulitatea lui, fiind inadmisibilă și contrară principiului separației puterilor în stat, anularea pe cale judecătorească a unor acte cu putere de lege. Nu se poate reține nici apărarea pârâtei în sensul inopozabilității sentinței nr. 5625/1995 pronunțată într-un proces în care nu a figurat ca parte întrucât aceasta nu face decât să recunoască dreptul de proprietate, dobândit anterior, printr-un act translativ, anume contractul de vânzare - cumpărare nr. 982/1941, care are efecte absolute, fiind opozabil și terților, datorită efectului erga omnes al dreptului real, spre deosebire de dreptul de creanță, opozabil relativ.

Cât privește apărările bazate pe excepțiile prescripției extinctive și inadmisibilității, aceasta din urmă întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul nu le va lua în examinare, întrucât au fost invocate pentru prima oară prin concluziile scrise depuse la dosar, ulterior închiderii dezbaterilor, contrar dispozițiilor art. 146 C. proc. civ., situații în care nu s-ar putea da eficiență principiilor care guvernează procesul civil referitoare la contradictorialitate și respectarea dreptului la apărare. În considerarea celor expuse, reținând că, potrivit probelor administrate în cauză, părțile au justificat calitățile de proprietar neposesor, respectiv posesor neproprietar asupra terenului în cauză, tribunalul a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei acest imobil, iar, pe de altă parte, a considerat inadmisibil capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Decretului nr. 179/1958.

De asemenea, a reținut că nu se poate pronunța asupra capătului de cerere având ca obiect evacuarea dat fiind că, prin decizia nr. 54/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a calificat obiectul acțiunii ca fiind în revendicare. Împotriva sentinței comerciale nr. 8432/2006, pronunțată de Tribunalul București, pârâta C.N.S.L.R. Frăția a declarat apel. Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 618 din 12 decembrie 2007, a respins excepția nulității hotărârii instanței de fond, invocată de apelanta – pârâtă, ca neîntemeiată și a respins ca nefondat apelul aceleiași părți.

Instanța de apel a reținut că dreptul la apărare al pârâtei a fost respectat prin amânarea pronunțării deciziei, că nu a fost încălcat principiul contradictorialității întrucât excepțiile prescripției extinctive și inadmisibilității acțiunii au fost invocate doar prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor, că reclamanta are calitate procesuală activă în temeiul sentinței civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei Sector 1 și că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ., pentru constatarea uzucapiunii. De asemenea, a înlăturat susținerile apelantei că, în conformitate cu principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești, sentința nr. 5625/1995 nu poate fi avută în vedere în fundamentarea dreptului reclamantei, cu motivarea că această sentință a fost pronunțată în contradictoriu cu părțile care, la momentul formulării cererii de intervenție, respectiv în 1993, foloseau terenul, în speță M.T.S.

și T.V.R.I. SRL Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs, în termen, pârâta C.N.S.L.R. Frăția solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său, cu consecința schimbării sentinței pronunțate de instanța de fond în sensul respingerii acțiunii în revendicare. În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta – pârâtă a invocat următoarele motive: 1. Hotărârea instanței de apel este nemotivată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât a respins excepțiile invocate și a înlăturat toate motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate, reținând ca unic considerent pentru soluția pronunțată existența unei sentințe civile prin care s-ar fi constatat, în contradictoriu cu alte părți decât apelanta pârâtă, împrejurarea că reclamanta ar fi titulară a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Deci instanța de apel nu a analizat motivul privind lipsa dovezii calității reclamantei de succesoare a U.F.D.R. SA și cea a transmiterii succesive din patrimoniul antecesoarelor pârâtei în patrimoniul acesteia a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii. 2. Decizia apelată este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor legale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1201 C. civ. Aceasta deoarece, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de textul de lege menționat, fiind greșit confirmată soluția nelegală a instanței de fond de confirmare a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 5625/1995.

Astfel, deși, în mod irevocabil, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că obiectul litigiului este reprezentat de o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, instanțele, în mod nelegal, au dat eficiență considerentelor unei hotărâri judecătorești care nu putea avea autoritate de lucru judecat decât în măsura în care aceasta ar fi analizat chiar aspectele invocate de pârâtă în prezenta cauză. În mod greșit s-a confirmat soluția prin care instanța de fond a admis acțiunea în revendicare a reclamantei apreciind, în esență, că titlul reclamantei, provenind de la un adevărat proprietar, este preferabil celui al pârâtei, care ar proveni de la un neproprietar.

În realitate sentința nr. 5625/1995, pe care instanțele și-au întemeiat hotărârile pronunțate în acest litigiu, nu s-a pronunțat în contradictoriu cu prezenta pârâtă și nu a avut în vedere aspecte ce privesc modalitatea preluării imobilului de către stat prin prisma prevederilor Legii nr. 119/1948 ori calitatea reclamantei de succesoare a SC U.F.D.R. SA În aceste condiții instanța de apel nu putea să constate ca fiind intervenită, cu privire la aceste aspecte, autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinței menționate ci ar fi trebuit să analizeze titlul pârâtei în raport de dispozițiile Legii nr. 119/1948, care reprezintă temeiul preluării de către stat a bunului în litigiu.

Dacă s-ar fi procedat astfel, s-ar fi constatat că preluarea de către stat a bunului a fost făcută în temeiul unui titlu în accepțiunea Legii nr. 10/2001, astfel încât bunul a ieșit din patrimoniul fostului proprietar și a trecut în cel al statului, care l-a transmis autoarei reclamantei prin Decretul nr. 179/1958, care nu a fost revocat de organul emitent ori desființat printr-o hotărâre judecătorească. „În ceea ce privește așa-zisul titlu al intimatei – reclamante instanțele trebuiau să ajungă la concluzia că aceasta nu are calitate de proprietar, pe de o parte întrucât nu este succesoarea U.F.D.R. SA iar, pe de alta, că imobilul în discuție ieșind din patrimoniul acestei U., nu a putut fi transmis de către aceasta unei alte societăți.

În acest sens chiar reclamanta a recunoscut că patrimoniul SC U.F.D.R. SA a fost preluat, după naționalizare, doar în parte de către S., care, la rândul său s-a reorganizat în baza H.C.M. nr. 864 din 10 iunie 1954, fiind înființate cu această ocazie mai multe societăți, printre care și C.M.R.” (reclamanta din acest dosar). În aceste condiții nu se poate susține că doar reclamanta are calitate de succesoare a U.F.D.R. SA și cu atât mai puțin că acesteia, sau numai acesteia, i-ar fi fost transmis în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. În realitate, în proprietatea reclamantei au intrat, prin efectul Legii nr. 15/1990, exclusiv bunurile ce se aflau în administrarea fostei unități de stat C.S.R.

și care erau destinate realizării obiectului său de activitate. În final, recurenta critică decizia atacată, ca nelegală, și în ceea ce privește aprecierea neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1890 C. civ., întrucât, în realitate, aceste condiții au fost îndeplinite, posesia exercitată de pârâtă neîntrerupt timp de peste 30 de ani fiind de natură să conducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, combătând argumentele invocate, în recurs, în cea mai mare parte, cu aceleași argumente utilizate de instanța de fond și cea de apel.

Examinând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru cele ce urmează: Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, situație prevăzută de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., întrucât în motivarea sa, extrem de succintă și lacunară, instanța de apel argumentează respingerea doar a unora dintre motivele de apel invocate de apelanta – pârâtă, invocând aproape în exclusivitate Sentința civilă nr. 5625/1995 pronunțată de Judecătoria Sector 1, fără însă a motiva și deci fără a analiza motivul privind lipsa, în privința reclamantei, a calității de succesoare a U.F.D.R. și cel privind transmiterea succesivă din patrimoniul antecesoarelor reclamantei în patrimoniul ei a dreptului de proprietate în litigiu.

Aceasta deși instanța de apel a reținut că aceste motive au fost invocate prin apelul pârâtei, contestându-se cele două calități ale reclamantei, de succesoare a U.F.D.R. și de proprietar al imobilului. De asemenea, instanța de apel nu a motivat în niciun fel înlăturarea motivului de apel al pârâtei privind obligația instanței, impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, de comparare a titlurilor celor două părți și de analizare a titlului pârâtei în raport de prevederile Legii nr. 119/1958 și ale Decretului nr. 179/1958. Este întemeiat și cel de al doilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., constând în interpretarea și aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel, ca și instanța de fond, nerespectând îndrumarea Înaltei Curți de Casație și Justiție de a proceda la o comparare, efectivă și temeinică, se subînțelege, absolut necesară în prezenta acțiune având ca obiect, așa cum a stabilit tot instanța supremă, revendicarea proprietății asupra terenului în litigiu, s-a mulțumit să constate că reclamanta are calitate procesuală activă în temeiul Sentinței nr. 5625/1995 și apoi, fără a mai analiza titlul pârâtei, concluzionează că reclamanta este proprietara terenului în temeiul acestei sentințe. Aceasta în condițiile în care respectiva sentință are un caracter declarativ și nu constitutiv de drept pentru ca prezentarea ei să aibă efectul autorității de lucru judecat.

Instanța de apel, deși nu afirmă expres că Sentința nr. 5625/1995 are autoritate de lucru judecat, în fapt, din modul în care motivează, rezultă că o consideră astfel, ca purtând autoritate de lucru judecat și îi și dă acest efect. Mai mult, dă eficiență considerentelor acestei sentințe deși cu ocazia acelei judecăți nu au fost examinate aceleași aspecte și împrejurări ca în prezentul litigiu. Curtea de apel, în mod cu totul eronat, înlătură susținerile pârâtei cu privire la relativitatea efectelor Sentinței nr. 5625/1995, deși, în mod evident, aceasta nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâta din prezentul litigiu și, în conformitate, cu art. 1021 C. civ., nu are autoritate de lucru judecat față de aceasta.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, această pârâtă invocă un titlu propriu, căruia nu i se poate opune pur și simplu un alt titlu, obținut pe cale judecătorească, împotriva altor persoane. Instanța de apel a ignorat și faptul că pârâta are un titlu de proprietate, așa cum a arătat și instanța supremă în decizia de casare, titlu care nu a fost desființat, ba, mai mult, capătul de cerere privind constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtei a fost soluționat și respins irevocabil. De asemenea, instanța de apel, nu a examinat, deși se impunea în raport de criticile din apel, cu privire la titlul pârâtei și de inopozabilitatea față de aceasta a efectelor Sentinței nr. 5625/1995, calitatea de proprietar al terenului a reclamantei, cu toate cele ce le implică aceasta, și fără a se bloca, artificial, în fața unei autorități de lucru judecat, care nu există în speță.

Astfel nu a verificat, de această dată în contradictoriu cu pârâta, calitatea reclamantei de succesoare sau unică succesoare a U.F.D.R. și modul în care, și dacă, dreptul de proprietate asupra terenului a fost transmis succesiv de la antecesoarele reclamantei la aceasta. Față de cele de mai sus și având în vedere că instanța de apel nu a examinat și combătut toate motivele de apel invocate de pârâta – apelantă și că nu a procedat la o comparare efectivă a titlurilor invocate de cele două părți, așa cum s-a dispus prin decizia de casare, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (3), art. 313 și art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să admită recursul pârâtei și să caseze decizia atacată trimițând cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cu ocazia rejudecării instanța va proceda la verificarea titlului reclamantei prin verificarea calității sale de succesoare a U.F.D.R. și dacă și cum dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu i-a fost transmis și la compararea titlurilor reclamantei și pârâtei asupra terenului. Tot cu ocazia rejudecării se vor examina și soluționa și excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției achizitive invocate de pârâtă. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta C.N.S.L.R. FRĂȚIA București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 618 din 12 decembrie 2007, casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2008.