ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1977/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1977/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Decizia nr. 1977/2016

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele:

În fond după declinare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2012* la Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

La data de 04 septembrie 2013 SC A. SRL a formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat obligarea pârâtului B. la plata către aceasta a sumei de 854.000 euro, iar a termenul din 06 decembrie 2013, reclamanții C. și D. au depus precizări, potrivit cărora au indicat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, ca fiind îmbogățirea fără justă cauză, la solicitarea instanței de judecată.

În ședința publică din 12 decembrie 2013 instanța a pus în discuția părților excepțiile prematurității și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârât, a respins excepția prematurității și a admis excepția prescripției în ceea ce privește restituirea sumelor de 700.000 euro și 43.280 gbp, cerute de reclamantul persoană fizică, conform considerentelor expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

În ședința publică de la 23 ianuarie 2014 instanța a pus în discuția părților admisibilitatea cererii de intervenție voluntară principală pe care, ulterior, a admis-o în principiu.

Prin întâmpinarea la cererea de intervenție în interes propriu formulată la data de 04 februarie 2014 pârâtul B. a invocat excepția prescripția dreptului material la acțiune privind plata sumelor de 500.000 euro, 200.000 euro, 43.280 gbp, 104.000 euro, sume care i-au fost virate în cont de către reclamantul C. la datele de 24 februarie 2009, 03 iunie 2009; 25 iunie 2009 și 28 ianuarie 2010, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

În ședința publică de la 15 mai 2014 instanța a luat act de precizarea în scris a cuantumului pretențiilor solicitate de intervenientă, în suma de 568.253 euro.

Prin Sentința civilă nr. 2.908 din 05 iunie 2014 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantul C. privind restituirea sumelor de 700.000 euro și 43.280 gbp ca prescrisă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C. și D. în contradictoriu cu pârâtul B. ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției dreptului material al intervenientei la acțiune privind suma de 568.253 euro; a respins cererea de intervenție voluntară formulată de intervenienta SC A. SRL ca fiind prescrisă; a luat act că pârâtul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că reclamanții au învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni întemeiată pe faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză, temei juridic expres indicat la data de 06 decembrie 2013, în vederea obligării pârâtului B. la restituirea sumei de 854.000 euro reclamantului C. și a sumei de 1.250.000 euro reclamantei D.

Instanța în raport de temeiul juridic precizat de reclamantă a constatat caracterul subsidiar al acțiunii în repetițiune care poate fi admisă numai dacă între părți nu există raporturi contractuale, motiv pentru care prima instanță, în raport de probele administrate în cauză, a analizat natura raporturilor juridice derulate între părți.

În ce privește situația de fapt, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanții au transferat succesiv în contul pârâtului, în perioada 24 februarie 2009 - 25 august 2010, fără a întocmi un contract care să consfințească înțelegerea părților, suma totală fiind în sumă de 2.104.000 euro, în scopul derulării unor activități economice în România, de natură a genera profit pentru ambele părți, respectiv activități de publicitate outdoor și achiziționarea unui imobil, teren și construcție, în orașul Pitești, județul Argeș.

Prin apărările făcute, pârâtul, la rândul său, a recunoscut că i-au fost transferate sumele de bani pretinse de reclamanți și a arătat că raporturile dintre el și reclamanți sunt de natură contractuală. În atestarea celor învederate, pârâtul a precizat că sumele respective au fost investite, cheltuite conform înțelegerii avute cu reclamantul persoană fizică, în care erau incluse nu numai proiectele menționate de acesta în cererea de chemare în judecată, ci și alte afaceri, iar pentru realizarea acestora din urmă a fost constituită o asociere civilă între reclamanta persoană juridică, pârât și alte trei persoane fizice.

Prima instanță în pronunțarea soluției date, a avut în vedere probele administrate în cauză, respectiv: răspunsurile reclamanților la interogatoriile formulate de pârât și intervenientă, mesajul transmis prin email la data de 17 august 2012 de reclamantul C. către martorul audiat în cauză, E., înscris depus la dosar, mesajul transmis prin email de reclamantul C. către tatăl pârâtului, corespondență ce s-a depus la dosarul cauzei de către pârât și necontestată de reclamant; răspunsurile reclamanților la interogatoriile formulate de pârât și intervenientă.

Instanța a reținut că entitatea care urma să desfășoare activități de publicitate outdoor era intervenienta SC A. SRL iar nu reclamanții, că reclamantul în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al societății reclamante s-a înțeles cu pârâtul să investească fiecare "aceeași sumă de bani în cele două activități, și anume A. și F.", că reclamantul C. a devenit asociat în aprilie 2009 în A. tocmai "pentru a efectua activitatea de publicitate pe ecrane exterioare mari și achiziționarea unor ecrane noi de către A." pentru că înțelegerea cu celălalt asociat pârâtul B. era de a finanța, fiecare, câte 50% din prețul de achiziție de către A. SRL a ecranelor publicitare exterioare.

Martorul audiat în cauză, persoană care îi cunoștea pe pârât de 20 ani și pe reclamantul persoană fizică de 10 ani, care le-a făcut cunoștință celor doi și le-a fost partener în unele afaceri, a declarat că a asistat la multe dintre discuțiile de afaceri dintre pârât și reclamantul C., dar că acesta din urmă a transferat o sumă de aproape 2 milioane de euro pârâtului, care reprezenta doar jumătate din valoarea investiției, cealaltă jumătate urmând a fi suportată de pârât, pentru două proiecte: achiziționarea de ecrane prin firma SC A. SRL (apropierea alegerilor electorale constituind o oportunitate pentru investirea în activitățile de publicitate outdoor) și a unui imobil F. din Pitești.

Din analizarea probelor administrate în cauză, s-a constatat că transferurile bănești de la reclamanți către pârât au fost efectuate conform acordului de voință exprimat de părți și a unui scop/cauze licite - realizarea unor investiții -, astfel că raporturile juridice dintre părți au fost calificate ca fiind contractuale.

Tribunalul a constatat că, lipsa unui înscris constatator al acestor înțelegeri nu echivalează cu inexistența contractului, contrar susținerilor reclamanților, în condițiile în care prin chiar răspunsurile la interogatorii reclamantul C. a recunoscut că a virat banii în conturile pârâtului pentru că așa s-a înțeles cu acesta, indicând și în ce a constat înțelegerea, respectiv pentru ce trebuiau să fie folosiți banii.

Prima instanță a apreciat că dovada existenței contractului a fost făcută prin chiar mărturisirea reclamanților - cu ocazia administrării probei cu interogatorii dispuse în prezenta cauză -, conform art. 1170 C. civ.

Este adevărat că nu s-a stabilit în cauză natura juridică a contractelor intervenite între părți (împrumut societar, mandat civil, depozit, asociere civilă), însă în raport de obiectul cauzei instanța a apreciat că nici nu era necesar, interesând doar natura raporturilor juridice, delictuală sau contractuală.

Referitor la cererea de intervenție voluntară, prima instanță a reținut că intervenienta SC A. SRL - societatea în care reclamantul C. și pârâtul au calitatea de asociați - a urmărit să obțină recunoașterea dreptului său de creanță asupra sumei de 568.253 euro din fondurile bănești transferate de reclamantul C. pentru achiziționarea ecranelor publicitare exterioare și obligarea pârâtului să-i plătească această sumă; față de înțelegerea dintre cei doi asociați de a finanța activitatea societății și virarea banilor de către reclamantul persoană fizică în conturile pârâtului, s-a apreciat că acesta din urmă are calitatea de detentor al sumelor de bani.

Sumele de bani au fost transferate de reclamantul C., conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei în data de 24 februarie 2009 suma de 500.0000 euro; în data de 03 iunie 2009 suma de 200.000 euro; în data de 25 iunie 2009 suma de 43.280 gbp, echivalentul a 50.000 euro; în data de 28 ianuarie 2010 suma de 104.000 euro.

S-a constatat că cele 5 panouri publicitare tip LED, menționate în precizarea formulată de intervenientă la data de 15 mai 201, au fost achiziționate de SC A. SRL în temeiul contractului de leasing din 07 martie 2007 anterior momentului în care reclamantul C. a devenit asociat (aprilie 2009). Înțelegerea dintre reclamantul persoană fizică și pârât a vizat achiziționarea de noi ecrane, nu plata celor deja deținute de societate; din cuprinsul contractelor de împrumut încheiate de pârâtul B. și societatea intervenientă în perioada indicată de aceasta din urmă, anii 2009 - 2012, nu a reieșit că sumele cu care pârâtul a împrumutat societatea sunt din fondurile primite de la reclamant; pârâtul este cel care a dat cu titlu de împrumut sumele și față de acesta și-a asumat societatea obligația de restituire.

În aceste împrejurări, înțelegerea era ca ambii asociați să crediteze în egală măsură societatea în vederea achiziționării unor noi panouri publicitare tip LED.

Instanța de fond a apreciat că susținerile intervenientei sunt contrare în raport de situația de fapt reținută și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

S-a constatat că, în raport de probele administrate, în cauză nu a operat întreruperea prescripției, iar intervenienta nu a demonstrat că sumele de bani pe care le-ar fi utilizat din finanțarea acordată de reclamantul C. proveneau într-adevăr din transferurile făcute de acesta.

S-au apreciat toate apărările făcute până la momentul precizării cererii în data de 15 mai 2014 - ipoteză neinvocată -, că societatea a folosit în perioada 2009 - 2012 sume de bani pe care pârâtul i le-a dat și din care acesta și-a recuperat o parte, că administratorul a aflat în anul 2010 că putea beneficia și de o finanțare de 850.000 euro și abia spre finele procesului în care intervine că banii pe care i-a folosit și pe care s-a obligat să-i restituie pârâtului B. sunt practic ai reclamantului și aceasta exclusiv pe baza recunoașterii la interogatoriu a pârâtului B., care la rându-i susține, inițial, în apărare pe cererea de intervenție, că a cheltuit în interesul societății, potrivit înțelegerii dintre acesta și reclamantul C., toate sumele care i-au fost transferate. Nu s-a făcut dovada achiziționării de noi panouri publicitare, nu s-a lămurit de ce reprezentanții legali ai societății nu au cunoscut proveniența sumelor de bani și nici că într-adevăr acele sume de bai erau din cele transferate de reclamant.

Prin urmare, tribunalul a respins, ca fiind prescrisă, cererea de intervenție privind suma de 568.253 euro.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul C., în nume personal, și în calitate de reprezentant al D. prin care au solicitat admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței tribunalului și pe fondul cauzei admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și respingerea cererii de intervenție în interes propriu formulata de SC A. SRL ca neîntemeiată.

În motivare au susținut că prin sentința pronunțată s-a făcut o greșită stabilire a situației de fapt și o aplicare greșită a legii când a reținut că în speță s-a încheiat un contract; a confundat raportul juridic delictual cu raportul juridic născut din faptul juridic licit; nu a arătat motivele de "netemeinicie" ale acțiunii; a făcut aplicarea greșită a prevederilor legale în materie de prescripție; a încălcat prevederile legale cu privire la proba actului juridic civil. Sub acest aspect, apelanții au dezvoltat pe larg criticile aduse sentinței tribunalului.

Apelanții au mai criticat sentința tribunalului și din punctul de vedere al stabilirii situației de fapt cu privire la modul în care s-au efectuat transferurile de bani în contul pârâtului, greșita stabilire a naturii raporturilor juridice dintre părți pe baza: corespondentei e-mail din 17 august 2012, corespondenței e-mail transmisă de C. tatălui pârâtului, precum și a răspunsurilor reclamanților la interogatoriile formulate de pârât și a intervenientei.

De asemenea, apelanții au criticat sentința tribunalului expunând pe larg argumentele cu privire la greșita stabilire a situației de fapt raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei și a probelor administrate în cauză, arătând punctual ce anume instanța anterioară a greșit în judecata pricinii.

Au arătat că, în analiza mecanismului de încheiere a contractului, doctrina relevantă în materie reține că "prin încheierea contractului se înțelege realizarea acordului de voința al părților asupra clauzelor contractuale", și că acest acord se realizează prin întâlnirea pe deplină concordanță sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte".

Apelanții au mai criticat faptul că în motivarea soluției apelate, instanța fondului s-a limitat a arăta că "transferurile bănești de la reclamant la pârât au fost efectuate în considerarea acordului de voință exprimat de părți și a unui scop, cauze licite - realizarea unor investiții", fără însă a determina: care este conținutul ofertei, dacă respectiva "ofertă" este o manifestare de voință juridică - completă, precisă, neechivocă, forma de exteriorizare a acesteia; dacă acceptarea există, care este forma de exteriorizare a acesteia, în ipoteza existenței, dacă aceasta este neîndoielnică și dacă concordă cu oferta sau dacă o condiționează, o modifică.

Prin Decizia civilă nr. 1.843/A din 10 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

S-a reținut că, la data soluționării apelului, SC A. SRL era lipsită de capacitate de folosință, motiv pentru care instanța de apel a respins apelul formulat împotriva acestei intimate.

Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că, prima instanță a arătat dispozițiile legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în raport de situația de fapt reținută în speță, iar împrejurarea că partea este nemulțumită de soluția pronunțată de prima instanță nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii. Așa fiind, instanța de apel a respins ca neîntemeiată această critică.

S-a constatat că, instanța de fond și-a exercitat rolul activ în judecarea pricinii, contrar susținerilor reclamanților în temeiul art. 129 C. proc. civ., în argumentarea căruia a arătat că reclamanții au beneficiat de apărare calificată și la cererea primei instanțe au depus precizări cu privire la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv îmbogățirea fără justă cauză.

De asemenea, instanța de apel a constatat corecta stabilire a situației de fapt în raport de probele administrate în cauză și înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv răspunsurile pârâtului date cu ocazia interogatoriului luat.

În ceea ce privește proiectul "F. Pitești", instanța de apel a statuat că, imposibilitatea obiectivă de realizare a acestui proiect - din cauza statutului juridic al imobilului în curs de retrocedare, potrivit susținerilor apelanților reclamanți și informațiilor legate de identitatea potențialului vânzător - nu face ca acordul de voință între părți dat anterior pentru a constitui un raport juridic să dispară.

Contrar susținerilor apelanților reclamanți, din cuprinsul corespondenței depuse la dosar a rezultat că între părți s-a conturat un acord de voință prin care reclamantul urma să investească împreună cu pârâtul două proiecte și anume: F. și ecrane cu SC A. SRL (structura asociaților a fost reclamantul C. și pârâtul B., câte 50%).

În soluționarea apelului, instanța avut în vedere e-mailul din data de 17 august 2012 și corespondența electronică din data de 10 mai 2012 în care se arata că suma solicitată a fi restituită nu includea randamentul investițiilor promise. Aceste împrejurări au condus la concluzia că, între părți a existat un acord de voință cu privire la derularea unor operațiuni de natură a genera profit; a constatat că există mențiuni privind achiziționarea F. și în înscrisul din data de 10 decembrie 2012.

De asemenea, existența unui acord de voință între părți a rezultat și din e-mailul din data de 28 noiembrie 2012, în cuprinsul căruia reclamantul a arătat "Știi că o parte din banii pe care mi-ai cerut să îi investesc pentru a cumpăra proprietatea din Pitești (...)".

De asemenea, faptul că reclamantul a investit în cele două afaceri împreună cu pârâtul a reieșit din susținerile acestuia față de E. prin intermediul e-mailului din data de 17 august 2012.

În același sens sunt și mențiunile din cuprinsul e-mailului din data de 10 iunie 2012, în care reclamantul a reamintit pârâtului că i-a solicitat să investească 1.000.000 euro pentru achiziționarea proprietății din Pitești.

Din împrejurarea că reclamantul a virat banii solicitați prin prezenta acțiune, a rezultat, contrar susținerilor acestuia, că voințele celor două părți s-au întâlnit, astfel încât acordul de voință necesar pentru încheierea contractului s-a realizat.

Curtea a reținut, în acord cu prima instanță, că nu are importanță natura juridică a contractului încheiat de părți, poate fi chiar un contract nenumit, în condițiile în care pentru lămurirea speței și pentru soluționarea demersului procesual cu care reclamanții au învestit instanța de judecată trebuia făcută doar distincția între domeniul contractual sau cel al faptului licit ca izvor de obligații.

Faptul că, într-adevăr, în raport de fiecare contract se are în vedere și forma, definită ca modalitate de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a crea un raport juridic, este fără relevanță pentru că în cauză nu s-a contestat valabilitatea unei convenții pentru neîndeplinirii formalităților prestabilite de lege, temeiul juridic al cererii reclamanților fiind îmbogățirea fără justă cauză.

În condițiile în care, chiar din corespondența părților, a reieșit că acordul de voință al părților s-a realizat în sensul că reclamantul C. a fost de acord să investească în două afaceri împreună cu pârâtul, a analiza condițiile pe care oferta (definită ca fiind propunerea de a contracta) ar fi trebuit să le îndeplinească este de prisos. Instanța de apel a apreciat că, nu este vorba despre o confuzie a primei instanțe între raportul juridic delictual și raportul juridic născut din faptul juridic licit.

S-a reținut că acțiunea privind obligarea pârâtului la restituirea sumelor care au făcut obiectul convenției încheiate de părți nu poate fi admisă atât timp cât reclamanții au la dispoziție o altă acțiune în realizarea dreptului, respectiv acțiunea în desființarea raportului juridic intervenit între părți.

Împrejurarea că în cauză nu a fost încheiat un înscris care să constate înțelegerea dintre părți nu este un impediment în a reține natura contractuală a raporturilor din părți având în vedere că potrivit răspunsului reclamantului la întrebarea nr. 11 sumele transferate către pârât reprezentau "partea mea din 50% din suma alocată pentru a fi utilizată pentru activitățile de publicitate (...). Este important să se înțeleagă că amândoi am fost de acord să investim aceeași sumă de bani în aceste două activități, și anume A. și F.".

De asemenea, instanța de apel a analizat critica apelanților conform căreia prin hotărârea apelată se încalcă prevederile legale în materie de probatoriu având în vedere răspunsurile reclamantului C. la interogatoriul propus de pârât, în ansamblu, sens în care a statuat că, este posibil ca raporturile juridice dintre părți, reclamant și pârât, să fi fost începute în considerarea onoarei și reputației pârâtului și a tatălui acestuia și a prieteniei pe care C. o avea cu martorul E. (aspecte susținute de apelante), însă această împrejurare nu are niciun efect asupra calificării raporturilor juridice dintre părți. Faptul că acestea existau nu înseamnă că voințele juridice necesare pentru încheierea valabilă a convenției nu s-au întâlnit astfel cum au susținut apelanții reclamanți.

În ceea ce privește soluția pronunțată prin încheierea de ședință din data de 12 decembrie 2013 prin care s-au respins ca prescrise pretențiile pentru suma de 700.000 euro și 43.280 gbp instanța de apel a reținut sub un prim aspect că singura critică efectivă adusă acestei încheieri se referă la încălcarea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Apelanții au făcut această mențiune dar motivarea efectivă a acestei susțineri s-a realizat prin citarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără însă a se arăta explicit care este eroarea săvârșită de tribunal cu privire la aplicarea acestui text legal.

Instanța de apel a apreciat că în mod legal și temeinic a reținut prima instanță că acțiunea de restituire este supusă termenului general de prescripție de trei ani, termen care curge de la data când s-a dispus plata sumelor respective.

Astfel, dreptul material la acțiune pentru sumele solicitate de reclamantul C.: 700.000 euro virate în datele de 24 februarie 2009 (500.000 euro) și 03 iunie 2009 (200.000 euro), 43.280 gbp virată în data de 25 iunie 2009 s-a prescris.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanții C. și D. au declarat recurs, invocând ca temei de drept art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În opinia recurenților, instanța ar fi trebuit să analizeze mecanismul de încheiere a contractului, și să verifice dacă, în speță s-a realizat acordul de voință al părților asupra clauzelor contractuale (drepturilor și obligațiilor corelative), respectiv dacă acest acord s-a realizat prin întâlnirea pe deplin concordantă sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte.

Este fără dubiu că pentru a determina dacă raportul juridic născut între două subiecte de drept are sau nu izvor contractual este obligatoriu să se identifice conținutul celor doua laturi ale voinței juridice, respectiv "oferta de a contracta" și "acceptarea acelei oferte" precum și mecanismul lor de întâlnire "pe deplin concordantă".

Determinarea conținutului "voinței juridice concordante a părților" presupune identificarea în concret a drepturilor și obligațiilor la care părțile urmează a fi îndreptățite respectiv de care vor fi ținute, iar o astfel de determinare presupunea în mod obligatoriu să se stabilească: care este conținutul ofertei, dacă respectiva "oferta" este o manifestare de voința juridica - completă, precisă, neechivocă, și forma de exteriorizare a acesteia; dacă acceptarea există, care este forma de exteriorizare a acesteia, în ipoteza existentei, dacă aceasta este neîndoielnică și dacă concordă cu oferta sau dacă o condiționează ori o modifică.

În același timp, în analiza concretă a "încheierii contractului" era obligatoriu să se aibă în vedere și faptul că procesul concretizării unei "oferte"/"acceptări", respectiv modalitatea și momentul exteriorizării acestora, presupune mai multe etape de informare, analiza, discuții, negocieri.

În motivarea hotărârii recurate se reține că este fără relevanță analiza aspectelor mai sus arătate (conținutul obligațional, forma de manifestare a voinței juridice) în identificarea încheierii sau neîncheierii unui contract.

În esență, dezlegarea în fapt și drept a speței deduse judecății presupune analiza cu exigența tuturor acestor aspecte, cu atât mai mult cu cât, în speță încheierea sau neîncheierea unuia sau mai multor contracte poate conduce la inadmisilibitatea "acțiunii în rem verso" și la determinarea posibilității efective de a accesa protecția justiției pe calea acțiunii izvorâte din contract.

Important în dezlegarea acestei spețe este să se identifice de către instanțele de judecată dacă voința juridică a reclamantului este concordantă cu cea a pârâtului. În acest sens nu trebuie uitat că pârâtul a indicat care este natura juridică a "contractelor/contractului" pe care afirma că l-a încheiat cu fiecare dintre reclamanți, iar instanțele de judecată nu au determinat dacă "contractele"de societate civilă, respectiv de mandat invocate de pârât au fost într-adevăr încheiate, cu respectarea exigentelor mai sus arătate.

În mod greșit, instanța de apel a conchis că între părți s-a realizat un acord de voință de "a investi", acceptând totuși că există "dubii" ale subiectelor de drept cu privire la conținutul concret a respectivei "investiții".

Chiar și în aceste condiții, instanța de apel reține că este suficient pentru dezlegarea pricinii faptul că reclamantul a înțeles "să achiziționeze" un imobil în România.

În opinia recurenților, câtă vreme pârâtul arată care este, în opinia lui, conținutul și obiectul raportului juridic obligațional născut între el și C. pe de o parte și între pârât și D. pe de altă parte, soluționarea corectă a cauzei impunea să se verifice "încheierea" contractelor indicate de pârât.

Astfel, în speță nu s-a încheiat un contract de societate civilă, așa cum susține pârâtul, întrucât: la dosarul cauzei nu există nici o probă care să arate că a existat o corespondență scrisă sau o întâlnire între persoanele indicate de pârât și C.; din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că activitățile enumerate ca fiind desfășurate de "societatea civilă" făceau parte din negocierea unor proiecte de investiții, fără nicio legătură cu "F. din Pitești", proiecte pentru care s-au discutat/negociat în paralel clauzele contractelor care urmau a fi încheiate.

Pe de alta parte, prin întâmpinare și prin răspunsul la interogatoriu pârâtul arată că în ceea ce privește raporturile juridice dintre reclamantul C. și pârât - "subsemnatul și reclamantul am decis în sensul efectuării de către acesta din urmă a unor împrumuturi bănești către societate".

Prin urmare, față de aspectul că reclamantul a transferat sumele de bani pârâtului s-ar putea presupune că C. ar fi intenționat încheierea unui contract de mandat cu reprezentare. Dar, o astfel de ofertă nu a fost acceptată de pârât nici expres și nici tacit - prin executarea acestui presupus mandat, neexistând nici o sumă de bani transferată de B. cu titlu de împrumut al lui C. către societate.

În opinia recurenților, acest aspect întărește dubiul în care s-au găsit părțile în ceea ce privește existența "acordului de voință".

Conform extrasului de cont din 17 ianuarie 2011 D. a returnat, imediat și integral, suma de 1.300.000 euro cu explicația " anulat".

Referitor la plata sumei de 1.300.000 euro către reclamanta D., pârâtul afirmă (prin răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriu) că reprezintă un împrumut temporar pe care o companie românească a sa, l-ar fi acordat reclamantei D. Susținerea pârâtului referitor la natura juridică a acestui transfer nu se coroborează cu nici o mențiune din corespondența scrisă, nici cu mențiunile existente pe explicația transferului bancar de returnare a banilor și nici cu depoziția martorului E. legat de acest aspect.

Recurenții mai critică soluția din apel sub aspectul greșitei interpretări a prevederilor art. 8 din Decretul 167/1958, aplicabil în speță.

Ambele critici ale recurenților se încadrează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt, instanța de apel deși reține ca în speță sunt aplicabile aceste prevederi legale, consideră că prescripția curge de la data efectuării transferurilor și nu de la data la care reclamantul a arătat expres (conform probatorului administrat în cauză), că refuză să restituie sumele încasate fără drept, adică când acesta a luat cunoștință de paguba și de cel ce răspunde de aceasta.

Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor expune în continuare:

Prin acest motiv de recurs, recurenții critică soluția din apel în sensul că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Motivul de recurs invocat de recurenți sancționează hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în contract. În principiu, dacă judecătorii fondului sunt suverani în a interpreta voința - intenția comună - a părților contractante, în schimb, nu le este permis, când termenii contractului sunt clari și preciși, de a denatura și obligațiile ce rezultă și nici de a modifica stipulațiile ce le cuprind.

De reținut că, acest motiv de recurs vizează două ipoteze și anume: schimbarea naturii și denaturarea actului juridic civil dedus judecății.

Susținerile recurenților sunt în sensul că, instanța de apel a schimbat natura însăși a actului juridic dedus judecății prin greșita încadrare a acestuia într-o anumită categorie juridică. Însă, în cauză, reclamanții au precizat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată ca fiind actio de în rem verso, situație în raport cu care, instanța a reținut caracterul subsidiar al acțiunii în repetițiune care poate fi admisă numai dacă între părți nu există raporturi contractuale.

Dat fiind temeiul juridic precizat expres de reclamanți la cererea instanței de judecată, instanța în raport de probele administrate în cauză a stabilit, în mod corect și legal, natura raporturilor juridice dintre părți, respectiv raporturi contractuale, chiar în lipsa unui înscris constatator al acestor înțelegeri, în condițiile în care prin chiar răspunsurile la interogatorii reclamantul C. a recunoscut că a virat banii în conturile pârâtului pentru că așa s-a înțeles cu acesta, indicând și în ce a constat înțelegerea, respectiv pentru ce trebuiau să fie folosiți banii.

În atare împrejurări, în mod corect instanța de apel a apreciat că dovada existenței contractului (negotium iuris) a fost făcută prin chiar mărturisirea reclamanților.

Față de considerentele anterior expuse, neîntemeiate sunt și susținerile recurenților cu privire faptul că instanță a stabilit existența unor raporturi juridice contractuale între părți, fără a analiza conținutul ofertei, dacă oferta a fost o manifestare de voință juridică completă, precisă, neechivocă, forma de exteriorizare a acesteia, dacă acceptarea a existat, dacă a fost neîndoielnică și dacă a concordat cu oferta sau dacă a condiționat-o sau modificat-o.

Din ansamblul probelor administrate în cauză a rezultat că acordul de voință al părților s-a realizat, ceea ce face în raport de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată să facă inutilă examinarea ofertei în sensul criticilor formulate de recurenți prin recurs, cum în mod corect a statuat și instanța anterioară.

Pe lângă cele arătate mai sus, este necesar a se menționa că, temeiul juridic invocat de reclamanți existența îmbogățirii fără temei legitim, trebuie întrunite următoarele condiții: îmbogățirea patrimoniului celui împotriva căruia se îndrepta acțiunea din îmbogățirea fără just temei prin dobândirea unor valori evaluabile în bani, diminuarea patrimoniului reclamantului cu aceeași valoare, existența unei legături cauzale între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, absența unui temei legitim și inexistența unui alt mijloc pentru apărarea dreptului celui sărăcit, după cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Prin urmare, una din condițiile juridice ale intentării acțiunii în restituire, este aceea de a nu exista un alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite, astfel încât dacă reclamantul are la dispoziție acțiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligații, nu se poate intenta acțiunea bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Cu alte cuvinte, acțiunea intentată pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză are un caracter subsidiar, cel păgubit are dreptul la o astfel de acțiune numai atunci când el nu are și nici nu a avut o altă cale de drept, nicio altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului.

Prin urmare, obligarea pârâtului la restituirea sumelor care au făcut obiectul convenției încheiate de părți nu poate fi admisă atât timp reclamanții au la dispoziție o altă acțiune în realizarea dreptului, respectiv acțiunea în desființarea raportului juridic intervenit între părți. Mai mult decât atât, faptul că în cauză nu a fost încheiat un înscris care să constate înțelegerea dintre părți, nu este un impediment în a reține natura contractuală a raporturilor din părți, probele administrate atestând acest lucru.

Criticile aduse deciziei din apel cu privire la identificarea de către instanțe a voinței juridice a părților, astfel cum sunt expuse în cadrul cererii de recurs, reprezintă aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, motivarea lor constând în interpretarea probelor.

Problema pe care recurenții o readuc în discuție vizează analizarea concretă a voinței părților raportat la procesul concretizării unei oferte/acceptări, respectiv modalitatea și momentul exteriorizării acestora, care presupun mai multe etape, precum și faptul că nu s-a încheiat un contract de societate, în argumentarea cărora recurenții menționează probele administrate în cauză.

Or, în calea de atac a recursului nu se mai poate exercita un control de netemeinicie asupra deciziei atacate, ci numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Neîntemeiate sunt și susținerile recurenților vizând "neîncheierea unui contract de societate civilă astfel cum susține pârâtul", întrucât acestea se referă la probele administrate în cauză, ceea ce înseamnă că recurenții antamează netemeinicia deciziei atacate, tinzând la o reevaluare a probelor administrate. Aceasta întrucât, în calea de atac a recursului, controlul judiciar al deciziei atacate se face numai în conformitate cu motivele de nelegalitate prevăzute strict și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. După cum se poate observa, recurenții încearcă să expună de ce nu s-a încheiat un contract de societate civilă, în fapt redând probele administrate în cauză. În acest fel, recurenții nu fac altceva decât să antameze cadrul procesual deja stabilit și care nu mai poate face obiectul unui control judiciar din perspectiva căii de atac a recursului.

Înalta Curte observă că, recurenții doar enumeră greșita aplicare a prevederilor pretins a fi încălcate sau nesocotite, fără a aduce argumente în fapt și în drept din perspectiva motivului de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum rezultă din lecturarea acestora.

Prin urmare, față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanții C. și D. împotriva Deciziei civile nr. 1.843/A din 10 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C. și D. împotriva Deciziei civile nr. 1.843/A din 10 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - ED