ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 455/2011

Instanța de apel nu a soluționat excepția inadmisibilității, excepția prescrierii dreptului material la acțiune și excepția prematurității cererii de chemare în judecată. Insă, în faza de apel, solicitând, prin întâmpinare, rezolvarea lor dacă instanța ajunge la concluzia că nu există nici acord și nici un fel de contract, acestea trebuiau analizate și rezolvate față de cererea pârâților și față de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 137, art. 129 și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., raportate la art. 298 C. proc. civ.

Motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.: Instanța de apel a încălcat prevederile art. 46 C. com. când a respins proba cu martori solicitată pentru a dovedi că între cei doi asociați a existat un acord de folosință a celor două imobile achiziționate și că între D.L.M. și societate există un contract de comodat cu termenul până la achiziționarea imobilelor de către cei doi asociați. Mai mult, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, prin aceea că a considerat că „această înțelegere nu s-a materializat în nici un înscris" și că „nu s-a făcut dovada existenței nici unui acord de voință", deși au depus la dosar o hotărâre a asociaților semnată de B.V.F., asociatul-administrator, în care se stipula vânzarea imobilelor către cei doi asociați. Acest document are valoare probantă de a dovedi existența acordului asociatului B.V.F. ca celălalt asociat să poată locui în imobil și de a dovedi existența contractului de comodat invocat, însă instanța de apel l-a interpretat greșit, considerând că nu reprezintă o probă în sensul arătat mai sus.

Instanța de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prin aceea că a schimbat obiectul cererii dedus judecății, pentru faptul că a admis o cerere în evacuare în temeiul art. 480 C. civ., care este temeiul pentru acțiunea în revendicare. Instanța de apel a aplicat greșit legea făcând această confuzie între temeiul revendicării imobiliare și cel al evacuării, aceste aspecte trebuind a fi privite în întreg contextul de diferențiere a acestor două acțiuni.

Instanța de apel interpretează greșit actul dedus judecății, considerând că documentele fiscale „facturi" reprezintă dovada achitării unor debite către furnizori. Astfel, instanța a admis cererea privind sumele de bani, arătând că „apelanta-reclamantă, făcând dovada că a achitat contravaloarea tuturor utilităților", însă facturile depuse la dosar, fiind singurele documente folosite în probațiunea acestei cereri, nu arată și nu dovedesc că reclamanta a plătit acele sume. Deși facturile erau pe numele reclamantei, sumele puteau fi plătite de către pârâți, prin urmare, instanța de apel a admis o cerere nedovedită, încălcând dispozițiile art. 1169 C. civ. Pe lângă faptul că nu se făcuse dovada plății acelor facturi, nu s-a făcut dovada că sumele pretins plătite de reclamantă sunt în integralitate în măsură să ducă la îmbogățirea fără justă cauză.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., considerând greșit că nu poate fi analizată cererea pârâților cu privire la compensația legală, motivând că nu au formulat cerere reconvențională și respingând, tot cu această încălcare, proba cu expertiză contabilă solicitată.

Instanța a încălcat prevederile legii și când a respins proba cu expertiză contabilă pe aspectul dovedirii dreptului de retenție invocat tot în apărare. Analizând cu prioritate, excepțiile invocate prin recurs de către recurenții-pârâți D.L.M., D.G. și D.A., în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază a fi neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare. Excepția inadmisibilității apelului, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., este neîntemeiată, constatându-se că instanța de apel nu a schimbat obiectul sau cauza cererii de chemare în judecată. împrejurarea că instanța de apel a reținut temeiul de drept al acțiunii de evacuare ca fiind cel reprezentat de art. 480 C. civ., nu înseamnă că prin aceasta se schimbă obiectul cererii, și nici nu poate fi vorba în cauză despre o cerere nouă, obiectul rămânând același, iar această cauză a cererii constituie o chestiune de fapt, lăsată în aprecierea instanței de judecată. De asemenea, este neîntemeiată și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, căci instanța nu este chemată a analiza dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului din care se solicită evacuarea, drept ce a fost dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare, ci lipsa exercițiului dreptului de folosință al imobilului, ca și atribut al dreptului de proprietate, susținându-se fără temei că proprietarul ar avea la îndemână numai calea revendicării imobiliare pentru a intra în stăpânirea bunului. In fine, urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată, și excepția prescripției dreptului material la acțiune, acțiunea în evacuare, întemeiată pe art. 480 C. civ., fiind o acțiune reală imobiliară imprescriptibilă extinctiv, prin aceasta urmărindu-se apărarea și exercitarea atributului de a poseda, de a folosi și de a dispune de bunul imobil proprietate. Analizând recursul pârâților, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenții-pârâți critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate, susținând că aceasta nu a soluționat excepția inadmisibilității, excepția prescrierii dreptului material la acțiune și excepția prematurității cererii de chemare în judecată. Acest motiv de recurs nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., „instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță". Față de această dispoziție, instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecății prin petiția de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție fără a știrbi un drept definitiv câștigat de celălalt litigant. Or, în speță, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, apelul formulat de pârâți a vizat exclusiv respingerea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, aceștia solicitând „admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței nr. 3493 din 18 martie 2010 numai în ceea ce privește cheltuielile noastre de judecată și să acordați cheltuielile de judecată integral, conform chitanței și facturii emise de Cabinet de Avocat P.M. pe numele D.L.M., depuse la dosarul cauzei, respectiv, suma de 21.248 lei". Așa fiind, cum, potrivit principiilor de procedură civilă, apelul făcut de o parte este devolutiv numai în privința punctelor atacate cu apel, și cum motivarea deciziei recurate este explicită și se referă la criticile în concret formulate de către apelanții-pârâți D.L.M., D.G. și D.A. și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite, decizia pronunțată de instanța de apel este legală, fiind dată cu respectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Susținerea recurenților-pârâți, în sensul că aceste excepții trebuiau analizate și rezolvate, față de cererea lor formulată prin cuprinsul întâmpinării (pct.9), nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, excepțiile arătate nu au fost invocate in terminis, în condițiile procedurale aplicabile, spre a fi puse în discuția contradictorie a părților, formularea folosită fiind lăsată la o simplă apreciere, de genul „se impunea admiterea excepțiilor invocate de noi, respectiv, pe rând, excepția inadmisibilității, excepția prescrierii dreptului material la acțiune, excepția prematurității, pe care vă rugăm să le aveți în vedere în cazul în care instanța de apel ajunge la concluzia ca nu ar fi existat acel consens între asociați și între societate și D.L.M.", și, de asemenea, nici cu ocazia cuvântului pe fond nu au fost reiterate, prin concluziile orale solicitând „admiterea apelului lor numai în ceea ce privește cheltuielile de judecată", iar, pe de altă parte, în condițiile mai sus arătate, în mod corect au fost reținute de către instanța de apel ca fiind apărări de fond. Mai mult, atunci când reclamantul, văzându-și acțiunea respinsă, deși au fost discutate înaintea primei instanțe toate motivele acțiunii și, respectiv, excepțiile invocate de pârât, și reclamantul introducând apel contra hotărârii de respingere, în apelul introdus de reclamant urmează a se repune în discuție întreaga acțiune din fața primei instanțe, iar excepțiile formulate de pârât - numai dacă o cere intimatul-pârât, ceea ce în speță nu s-a formulat. Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de pârâți și întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 urmează, de asemenea, a fi respins, ca nefondat. Astfel, susțin recurenții-pârâți, în cadrul acestui motiv de recurs, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 46 C. com. atunci când a respins proba cu martori solicitată și proba cu interogatoriul intimatului B.V.F. Această critică nu poate fi primită. Potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., „Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei". Din economia acestui text, rezultă că refacerea probelor în apel nu este obligatorie; instanța de apel nu avea obligația, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității în procesul civil. Deopotrivă, deși în virtutea principiului devolutiv al apelului se pot reface probele dinaintea instanței de apel, probele însă administrate dinaintea primei instanțe rămân dobândite cauzei, dacă pot face convingerea judecătorilor. In speță, întrucât instanța de apel și-a format convingerea în baza probelor administrate de prima instanță, și având în vedere că motivează, totodată, de ce apreciază că nu este necesară administrarea probelor cu martori și cu interogatoriu, solicitate de către părți, în asemenea împrejurări instanța de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege și n-a încălcat, prin aceasta, nici o dispoziție legală. Nefondat este, de asemenea, și cel de-al treilea motiv de recurs formulat, recurenții-pârâți D.L.M., D.G. și D.A. susținând, fără temei, că instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. prin aceea că ar fi schimbat obiectul cererii deduse judecății, admițând o cerere în evacuare în temeiul unei acțiuni în revendicare. Astfel, conform art. 129 alineat final C. proc. civ., instanța este ținută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății. Obiectul pricinii asupra căruia instanța trebuie să se pronunțe este stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin probele administrate în cauză sau apărările formulate de cealaltă parte, judecătorii hotărând numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Cum, în speță, prin acțiunea principală formulată, intimata-reclamantă SC I.G. SRL București a invocat calitatea sa de proprietar asupra imobilului din care a solicitat evacuarea recurenților-reclamanți, (acțiunea formulată fiind o acțiune reală imobiliară, în realizarea dreptului de folosință, ca și atribut al dreptului de proprietate), și nu recunoașterea unui simplu drept de folosință asupra acestui imobil, în mod corect instanța de apel s-a pronunțat în limitele în care a fost învestită, făcând aprecieri numai asupra proprietății reclamantei asupra respectivului bun și dispunând, pe cale de consecință, evacuarea pârâților din imobil, în temeiul art. 480 C. civ. Potrivit art. 480 C. civ., dreptul de proprietate este definit ca „dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut", iar conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană fizică și juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Or, în speță, așa cum cu evidență se poate observa din acțiunea introductivă de instanță, cât și din răspunsul la întâmpinare depus la dosar de către intimata-reclamantă la termenul de judecată din data de 10 decembrie 2003, cum, de altfel, a și precizat oral la acest termen, temeiul de drept al acțiunii prin care a solicitat evacuarea constituindu-l art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituție. Așa fiind, cum, în speță, reclamanta SC I.G. SRL București și-a întemeiat cererea sa de evacuare a pârâților din imobil pe prevederile art. 480 C. civ., și a stăruit ca judecata acțiunii să fie făcută în conformitate cu aceste prevederi legale, instanța de apel, ținând seama de obiectul cererii, precum și de temeiul juridic invocat, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în mod corect a admis cererea de evacuare și a dispus evacuarea pârâților din imobil. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenții-pârâți critică decizia recurată susținând că „instanța de apel a interpretat în mod greșit actul dedus judecății, considerând că documentele fiscale „facturi" reprezintă dovada achitării unor debite către furnizori" și nu s-a făcut dovada îmbogățirii efective, respectiv, ca beneficiul lor să se fi stabilit în concret. Nici una dintre criticile formulate nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei. Astfel, recurenții se plâng fie de greșita interpretare a probelor administrate în cauză, fie de aprecierea subiectivă a cuantumului cheltuielilor cu utilitățile și a condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, de care dă dovadă instanța de judecată. Nici unul din aceste aspecte nu poate face obiect de analiză în recurs, motivele pentru care se poate cere casarea sau modificarea fiind cele expres și limitativ prevăzute de lege, pentru aceste considerente decizia instanței de apel referitoare la plata sumei de 46.305,62 lei, reprezentând contravaloare utilități, urmând a fi menținută. De altfel, textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenți în susținerea acestui motiv de recurs, reglementează situația în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății, cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele stipulate fiind clare și precise. In speță, deși recurenții-pârâți D.L.M., D.G. și D.A. invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a însuși actului juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor (facturile emise pe numele reclamantei), care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Din conținutul cererii introductive de instanță, rezultă, fără putință de tăgadă, că actul juridic dedus judecății îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 638 din 27 aprilie 2005, de B.N.P. „L."- contract pe temeiul căruia reclamanta invocă dreptul său de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare, și nicidecum facturile fiscale la care fac referire recurenții, care reprezintă doar înscrisuri, ca oricare dintre celelalte înscrisuri administrate în cauză, în cadrul probatoriilor, astfel încât critica recurentei-pârâte formulată în cadrul acestui motiv de recurs nu poate fi primită, nefiind relativă la contractul de vânzare-cumpărare. De altfel, textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actele juridice în sens de negotium juris , adică manifestări de voință producătoare de efecte juridice, și nicidecum în sens de instrumentam probationis , adică de înscris, ca mijloc de probă, astfel că nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât respectivele facturi nu constituie un act juridic în sens de manifestare de voință a părților, producătoare de efecte juridice, pentru a se pune problema greșitei interpretări, schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin motivul 5 de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți critică decizia instanței de apel ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., greșit nefiind analizată cererea lor cu privire la compensația legală, motiv de recurs care este nefondat. Faptul că instanța de apel nu a analizat cererea lor cu privire la compensația legală, formulată pe cale de excepție, ca și o apărare, nu atrage nelegalitatea hotărârii, așa cum susțin recurenții. Dimpotrivă, dacă ar fi procedat astfel, în condițiile în care pârâții nu au formulat această solicitare pe calea unei cereri în cadrul procesului, instanța ar fi încălcat principiul contradictorialității dezbaterilor, dreptul la apărare al reclamantei, precum și dispozițiile art. 294 C. proc. civ., conform căruia în apel nu se poate schimba obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, și nici nu se pot face cereri noi, cum este cea referitoare la compensația legală. In fine, și ultimul motiv de recurs formulat urmează a fi respins, aspectul respingerii unei probe - în speță, a probei cu expertiză contabilă pe aspectul dovedirii unui drept de retenție invocat tot în apărare - nu poate forma obiectul analizei în recurs, cale extraordinară de atac, deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ. Nefiind vorba, așadar, de vreo interpretare greșită a actului juridic dedus judecății sau de vreo aplicare greșită a legii de către instanța de apel, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenții-pârâți D.L.M., D.G. și D.A. este nefondat. Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de pârâți, ca nefondat. In temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții-pârâți să plătească intimaților-reclamanți SC I.G. SRL București și B.V.F. suma de 7440 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.