ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 455/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 455/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Ședința publică de la 2 februarie 2011
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a
comercială, la data de 9 octombrie 2009, sub nr. 39962/3/2009, reclamanta SC
I.G. SRL București a chemat în judecată pârâții D.L.M. și D.G., solicitând
instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună evacuarea pârâților și
a membrilor lor de familie, D.A., fiu, D.E., fiica, și D.A., fiica majoră, din
imobilul situat în orașul Voluntari, județul Ilfov, compus din construcție și
teren aferent în suprafață de 504,07 mp pentru lipsa de titlu și ocupare
abuzivă a imobilului, și obligarea pârâților la plata contravalorii
cheltuielilor datorate (lumină, gaze, impozite), penalități pentru fiecare zi
de întârziere, precum și daune în completare până la acoperirea prejudiciului
suferit potrivit dreptului comun și pentru lipsirea de folosință a bunurilor
proprietatea sa și cheltuieli de judecată.
La
data de 8 decembrie 2009, pârâții D.L.M. și D.G. au depus întâmpinare la dosar,
prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca
inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
La
termenul de judecată din data de 10 decembrie 2009, reclamanta SC I.G. SRL
București a depus la dosar răspuns la întâmpinare, precizând, totodată,
acțiunea, în sensul că este o acțiune în evacuare, în temeiul art. 480 C. civ.,
și al obligării pârâților la plata sumei de 46.305,62 RON, reprezentând
contravaloarea cheltuielilor datorate.
La
data de 20 ianuarie 2010, pârâții D.L.M., D.G. și D.A. au depus la dosar note de
ședință în completarea întâmpinării, prin care au solicitat respingerea
acțiunii, în principal, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, în primul rând - ca
inadmisibilă, în al doilea rând - ca prescrisă, iar în al treilea rând - ca
neîntemeiată, față de existența unui drept de retenție al pârâtei D.L.M. asupra
imobilului din care se cere evacuarea.
La
data de 3 martie 2010, pârâții D.L.M., D.G. și D.A. au depus la dosar note de
ședință, prin care au invocat excepția prematurității cererii de chemare în
judecată.
Prin
sentința comercială nr. 3493, pronunțată la data de 18 martie 2010, Tribunalul
București, secția a
VI-a
comercială, a
respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a prematurității capătului
2 din acțiune, a inadmisibilității, ca neîntemeiate; a respins acțiunea
formulată de reclamanta SC I.G. SRL, în contradictoriu cu pârâții D.L.M., D.G.
și D.A., ca neîntemeiată, și a respins cererea pârâților pentru cheltuieli de
judecată, ca neîntemeiată.
In
motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele
aspecte:
Pârâta
a primit acceptul asociatului administrator de a locui temporar în imobilul
situat în comuna Voluntari, județul Ilfov, ocuparea spațiului realizându-se în
virtutea calității de asociat a pârâtei, în consecință, până la stabilirea
irevocabilă a situației calității de asociat a pârâtei, cererea neputând fi
primită pentru evacuare.
Referitor
la excepția prematurității, față de obiectul acțiunii, corespondența părților,
s-a considerat că scopul legii art. 720 ind. l C. proc. civ. este atins,
solicitările reclamantei, obiectul neînțelegerii fiind cunoscute de către
partea adversă, excepția urmând a fi respinsă, ca neîntemeiată.
Evacuarea
este o acțiune personală, ce urmărește apărarea unui drept de creanță, acțiune
la îndemâna titularului dreptului, admisibilă în cazul nefolosirii cu titlu
legal a spațiului ce formează obiectul judecății. Față de calitatea de asociat
a pârâtei, situație în litigiu, excepția prescripției dreptului material la
acțiune, formulată în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, urmând a
fi respinsă, ca neîntemeiată.
Cât
privește cererea pârâtei referitor la dreptul de retenție asupra imobilului,
până la primirea dividendelor începând cu 2006 până în prezent, nu poate fi
primită, întrucât nu s-au depus înscrisuri din care să rezulte dacă dividendele
s-au obținut de societate, dacă s-a aprobat repartizarea acestora, pentru ce
termen, în ce cuantum legal, care este legătura între pretențiile din
reconvențională și imobilul pretins a fi ocupat abuziv, știut fiind că se
încuviințează doar probele concludente și pertinente ce duc la dezlegarea
pricinii, cum prevede art. 167 C. proc. civ.
Pe
de altă parte, referitor la capătul doi din acțiune, pretențiile trebuie
dovedite sub aspectul cuantumului, temeiului legal, conform art. 1169 C. civ.,
principiului îmbogățirii tară just temei, art. 1084-1086 C. civ., care prevăd
că daunele - interese ce sunt debite creditorului cuprind, în genere, pierderea
ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, drept consecință directă și
necesară a neexecutării obligației.
Împotriva
acestei sentințe au formulat apel, în termen, pârâții D.L.M., D.G. și D.A. și
reclamanta SC I.G. SRL București.
Prin
decizia comercială nr. 314, pronunțată la data de 03 septembrie 2010, Curtea de
Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul
declarat de către apelanții-pârâți D.L.M., D.G. și D.A., împotriva sentinței
comerciale nr. 3493 din 18 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția
a VI-a comercială, în dosarul nr. 39982/3/2009; a admis apelul
apelantei-reclamante SC I.G. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 3493
din 18 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,
în dosarul nr. 39982/3/2009; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul
că: a admis cererea de evacuare și a dispus evacuarea pârâților din imobilul
situat în orașul Voluntari, compus din construcție și teren aferent în
suprafață de 504,07 mp pentru lipsă de titlu; a obligat pârâții la plata sumei
de 46.305,62 lei, reprezentând contravaloare utilități, către reclamantă; a
menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat pârâții-intimați la
plata sumei de 1.239,66 lei cheltuieli de judecată către apelantă.
Pentru
a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență,
următoarele aspecte:
Calitatea
de proprietar conferă reclamantei dreptul de a dispune de bunul său, de a-și
exercita prerogativele recunoscute de lege împotriva oricărei persoane care îi
încalcă acest drept.
Pârâții
nu au făcut dovada existenței nici unui titlu valabil în baza căruia au dreptul
de a ocupa imobilul proprietatea reclamantei.
Calitatea
de asociat nu conferă pârâtei D.L.M., și cu atât mai puțin celorlalți membri ai
familiei sale, nici un drept de proprietate asupra imobilului în care locuiesc,
imobil aflat în proprietatea societății.
Chiar
dacă între cei doi asociați ar fi existat o înțelegere în sensul de a fi vândut
imobilul, după ce se vor achitate ratele bancare, asociatei, atâta vreme cât
această înțelegere nu s-a materializat în nici un înscris, aceștia nu au nici
un drept legal de a ocupa imobilul.
S-a
reținut că nu s-a făcut dovada existenței nici unui acord de voință din care sa
rezulte cu certitudine și fără putință de tăgadă intenția celor doi asociați de
a dobândi, fiecare, proprietatea asupra celor două imobile; nu există nici
măcar o promisiune de vânzare în acest sens, ci doar o intenție eventuală, care
nu valorează, în nici un caz, acord de voință. Acest acord de voință a existat
doar cu privire la ocuparea imobilului, ceea ce conferă pârâților doar
calitatea de detentori precari.
Referitor
la cererea privind obligarea pârâților la plata sumei de 46.305,62 lei,
reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu utilitățile, instanța a reținut că
pârâții nici nu contestă faptul că aceste cheltuieli au fost achitate de către
reclamantă, însă nu a putut fi reținută apărarea acestora în sensul că această
plată echivalează cu o donație indirectă din partea societății, neexistând nici
o probă care să ducă la această concluzie.
A
apreciat Curtea că suntem în situația îmbogățirii fără justă cauză, fiind
îndeplinite atât condițiile materiale, cât și condițiile juridice ale
intentării acțiunii în restituire, apelanta-reclamantă făcând dovadă că a
achitat contravaloarea tuturor utilităților de care au beneficiat pârâții, deși
era obligația acestora de a le achita.
Instanța
de apel a constatat că nu pot fi analizate aspectele invocate de pârâți
referitoare la compensația legală și instituirea unui drept de retenție asupra
imobilului, față de împrejurarea că pârâta nu și-a primit dividendele cuvenite
din anul 2006, dată fiind calitatea de asociat cu un procent de 50 % al pârâtei
D.L.M., având în vedere că instanța nu a fost învestită cu nici o cerere vizând
drepturile rezultând din calitatea de asociați a celor doi, aspecte care
urmează a fi lămurite în cadrul litigiilor întemeiate pe legislația
societăților comerciale.
Urmare
a schimbării hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii, pe cale de
consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța a respins apelul
pârâților, apel vizând exclusiv cheltuielile de judecată.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs, în termen, pârâții D.L.M., D.G. și D.A.,
solicitând admiterea recursului, casarea deciziei nr. 314 din 03 septembrie 2010
a Curții de Apel București și trimiterea spre re judecare la instanța de apel,
iar, în subsidiar, admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în
sensul respingerii apelului formulat de către SC I.G. SRL și admiterii apelului
lor, cu cheltuieli de judecată.
In
recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C.
proc. civ., recurenții-pârâți au invocat, în esență, următoarele motive:
Au
fost invocate următoarele excepții absolute: excepția inadmisibilității
apelului, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția
prescrierii dreptului material la acțiune.
Instanța
de apel în mod greșit a admis apelul reclamantei, cu încălcarea și aplicarea
greșită a legii, față de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât
există neconcordanță între cererea de chemare în judecată și motivele de apel,
provocând schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, care nu poate fi
schimbată în apel, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel,
prin cererea de chemare în judecată se cere evacuarea pârâților pentru motivul
că locuim fără titlu în imobil, iar în apel se invocă existența calității de
chiriași. Prin urmare, după cum a fost formulată cererea în fața primei
instanțe, ar rezulta că suntem în prezența unui raport de drept real, iar
formularea din apel încadrează raporturile părților ca fiind raporturi de
obligație, fiecare dintre acestea fiind reglementate de temeiuri juridice
diferite.
Cererea
formulată de reclamantă, față de situația de fapt existentă și invocată prin
reprezentantul legal, apare ca inadmisibilă față de prevederile legale și de
constanța practicii în această materie.
Astfel,
în cazul situației de față, când nu există raporturi locative între părți,
respectiv, nu s-a încheiat un contract de închiriere, proprietarul nu poate
cere evacuarea celor ce ocupă imobilul, el având la îndemână numai calea
revendicării imobiliare pentru a intra în stăpânirea bunului.
Evacuarea,
fiind o acțiune personală, întrucât apără un drept de creanță, este supusă
termenului general de prescripție de 3 ani instituit de art. 3 alin. (1) din
Decretul nr. 167/1958.
La
data introducerii cererii de chemare în judecată de față dreptul material la
acțiune era prescris, întrucât „prescripția extinctivă începe să curgă de la
data nașterii dreptului la acțiune", or, evident această dată este cea
arătată de către reclamantă prin acțiunea introductivă de instanță și prin
răspunsul la întâmpinări, respectiv, anul 2005, arătând clar că din acest an
pârâții s-au mutat abuziv în casă prin expresia „imobil pe care de la acea dată
îl ocupă și folosesc abuziv".
Pe
fondul recursului, a susținut următoarele critici:
1.
Instanța de apel nu a soluționat excepția
inadmisibilității, excepția prescrierii dreptului material la acțiune și excepția
prematurității cererii de chemare în judecată.
Insă,
în faza de apel, solicitând, prin întâmpinare, rezolvarea lor dacă instanța
ajunge la concluzia că nu există nici acord și nici un fel de contract, acestea
trebuiau analizate și rezolvate față de cererea pârâților și față de
prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 137, art. 129 și art. 295 alin. (1)
C. proc. civ., raportate la art. 298 C. proc. civ.
2.
Motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.
civ.:
Instanța
de apel a încălcat prevederile art. 46 C. com. când a respins proba cu martori
solicitată pentru a dovedi că între cei doi asociați a existat un acord de
folosință a celor două imobile achiziționate și că între D.L.M. și societate
există un contract de comodat cu termenul până la achiziționarea imobilelor de
către cei doi asociați.
Mai
mult, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, prin aceea
că a considerat că „această înțelegere nu s-a materializat în nici un
înscris" și că „nu s-a făcut dovada existenței nici unui acord de
voință", deși au depus la dosar o hotărâre a asociaților semnată de B.V.F.,
asociatul-administrator, în care se stipula vânzarea imobilelor către cei doi
asociați.
Acest
document are valoare probantă de a dovedi existența acordului asociatului B.V.F.
ca celălalt asociat să poată locui în imobil și de a dovedi existența
contractului de comodat invocat, însă instanța de apel l-a interpretat greșit,
considerând că nu reprezintă o probă în sensul arătat mai sus.
3.
Instanța de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (6)
C. proc. civ., prin aceea că a schimbat obiectul cererii dedus judecății,
pentru faptul că a admis o cerere în evacuare în temeiul art. 480 C. civ., care
este temeiul pentru acțiunea în revendicare.
Instanța
de apel a aplicat greșit legea făcând această confuzie între temeiul
revendicării imobiliare și cel al evacuării, aceste aspecte trebuind a fi
privite în întreg contextul de diferențiere a acestor două acțiuni.
4.
Instanța de apel interpretează greșit actul dedus judecății,
considerând că documentele fiscale „facturi" reprezintă dovada achitării unor
debite către furnizori.
Astfel,
instanța a admis cererea privind sumele de bani, arătând că „apelanta-reclamantă,
făcând dovada că a achitat contravaloarea tuturor utilităților", însă
facturile depuse la dosar, fiind singurele documente folosite în probațiunea
acestei cereri, nu arată și nu dovedesc că reclamanta a plătit acele sume. Deși
facturile erau pe numele reclamantei, sumele puteau fi plătite de către pârâți,
prin urmare, instanța de apel a admis o cerere nedovedită, încălcând
dispozițiile art. 1169 C. civ.
Pe
lângă faptul că nu se făcuse dovada plății acelor facturi, nu s-a făcut dovada
că sumele pretins plătite de reclamantă sunt în integralitate în măsură să ducă
la îmbogățirea fără justă cauză.
5.
Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 294 alin. (2)
C. proc. civ., considerând greșit că nu poate fi analizată cererea pârâților cu
privire la compensația legală, motivând că nu au formulat cerere
reconvențională și respingând, tot cu această încălcare, proba cu expertiză
contabilă solicitată.
6.
Instanța a încălcat prevederile legii și când a respins
proba cu expertiză contabilă pe aspectul dovedirii dreptului de retenție
invocat tot în apărare.
Analizând
cu prioritate, excepțiile invocate prin recurs de către recurenții-pârâți
D.L.M., D.G. și D.A., în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., Înalta
Curte le apreciază a fi neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare.
Excepția
inadmisibilității apelului, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C.
proc. civ., este neîntemeiată, constatându-se că instanța de apel nu a schimbat
obiectul sau cauza cererii de chemare în judecată. împrejurarea că instanța de
apel a reținut temeiul de drept al acțiunii de evacuare ca fiind cel
reprezentat de art. 480 C. civ., nu înseamnă că prin aceasta se schimbă
obiectul cererii, și nici nu poate fi vorba în cauză despre o cerere nouă,
obiectul rămânând același, iar această cauză a cererii constituie o chestiune
de fapt, lăsată în aprecierea instanței de judecată.
De
asemenea, este neîntemeiată și excepția inadmisibilității cererii de chemare în
judecată, căci instanța nu este chemată a analiza dreptul de proprietate al
reclamantei asupra imobilului din care se solicită evacuarea, drept ce a fost
dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare, ci lipsa exercițiului
dreptului de folosință al imobilului, ca și atribut al dreptului de
proprietate, susținându-se fără temei că proprietarul ar avea la îndemână numai
calea revendicării imobiliare pentru a intra în stăpânirea bunului.
In
fine, urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată, și excepția prescripției
dreptului material la acțiune, acțiunea în evacuare, întemeiată pe art. 480 C.
civ., fiind o acțiune reală imobiliară imprescriptibilă extinctiv, prin aceasta
urmărindu-se apărarea și exercitarea atributului de a poseda, de a folosi și de
a dispune de bunul imobil proprietate.
Analizând
recursul pârâților, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept
indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele
ce se vor arăta în continuare:
Prin
primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al
art. 304 C. proc. civ., recurenții-pârâți critică decizia instanței de apel
pentru nelegalitate, susținând că aceasta nu a soluționat excepția
inadmisibilității, excepția prescrierii dreptului material la acțiune și
excepția prematurității cererii de chemare în judecată.
Acest
motiv de recurs nu este fondat.
Potrivit
dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., „instanța de apel va verifica,
în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de
către prima instanță".
Față
de această dispoziție, instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse
judecății prin petiția de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel
rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție
fără a știrbi un drept definitiv câștigat de celălalt litigant.
Or,
în speță, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, apelul formulat
de pârâți a vizat exclusiv respingerea capătului de cerere privind cheltuielile
de judecată, aceștia solicitând „admiterea apelului și schimbarea în parte a
sentinței nr. 3493 din 18 martie 2010 numai în ceea ce privește cheltuielile
noastre de judecată și să acordați cheltuielile de judecată integral, conform
chitanței și facturii emise de Cabinet de Avocat P.M. pe numele D.L.M., depuse
la dosarul cauzei, respectiv, suma de 21.248 lei".
Așa
fiind, cum, potrivit principiilor de procedură civilă, apelul făcut de o parte
este devolutiv numai în privința punctelor atacate cu apel, și cum motivarea
deciziei recurate este explicită și se referă la criticile în concret formulate
de către apelanții-pârâți D.L.M., D.G. și D.A. și la argumentele de fapt și de
drept pentru care acestea nu au putut fi primite, decizia pronunțată de
instanța de apel este legală, fiind dată cu respectarea prevederilor art. 261
alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Susținerea
recurenților-pârâți, în sensul că aceste excepții trebuiau analizate și
rezolvate, față de cererea lor formulată prin cuprinsul întâmpinării (pct.9),
nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, excepțiile arătate nu au fost
invocate in terminis, în condițiile procedurale aplicabile, spre a fi puse în
discuția contradictorie a părților, formularea folosită fiind lăsată la o
simplă apreciere, de genul „se impunea admiterea excepțiilor invocate de noi,
respectiv, pe rând, excepția inadmisibilității, excepția prescrierii dreptului
material la acțiune, excepția prematurității, pe care vă rugăm să le aveți în
vedere în cazul în care instanța de apel ajunge la concluzia ca nu ar fi
existat acel consens între asociați și între societate și D.L.M.", și, de
asemenea, nici cu ocazia cuvântului pe fond nu au fost reiterate, prin
concluziile orale solicitând „admiterea apelului lor numai în ceea ce privește
cheltuielile de judecată", iar, pe de altă parte, în condițiile mai sus
arătate, în mod corect au fost reținute de către instanța de apel ca fiind
apărări de fond.
Mai
mult, atunci când reclamantul, văzându-și acțiunea respinsă, deși au fost
discutate înaintea primei instanțe toate motivele acțiunii și, respectiv,
excepțiile invocate de pârât, și reclamantul introducând apel contra hotărârii
de respingere, în apelul introdus de reclamant urmează a se repune în discuție
întreaga acțiune din fața primei instanțe, iar excepțiile formulate de pârât -
numai dacă o cere intimatul-pârât, ceea ce în speță nu s-a formulat.
Cel
de-al doilea motiv de recurs formulat de pârâți și întemeiat în drept pe
prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 urmează, de asemenea, a fi respins, ca
nefondat.
Astfel,
susțin recurenții-pârâți, în cadrul acestui motiv de recurs, că instanța de
apel a încălcat prevederile art. 46 C. com. atunci când a respins proba cu
martori solicitată și proba cu interogatoriul intimatului B.V.F.
Această
critică nu poate fi primită.
Potrivit
dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., „Instanța va putea încuviința
refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și
administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că
sunt necesare pentru soluționarea cauzei".
Din
economia acestui text, rezultă că refacerea probelor în apel nu este
obligatorie; instanța de apel nu avea obligația, ci posibilitatea de a dispune
administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea
principiului disponibilității în procesul civil.
Deopotrivă,
deși în virtutea principiului devolutiv al apelului se pot reface probele
dinaintea instanței de apel, probele însă administrate dinaintea primei
instanțe rămân dobândite cauzei, dacă pot face convingerea judecătorilor.
In
speță, întrucât instanța de apel și-a format convingerea în baza probelor
administrate de prima instanță, și având în vedere că motivează, totodată, de
ce apreciază că nu este necesară administrarea probelor cu martori și cu
interogatoriu, solicitate de către părți, în asemenea împrejurări instanța de
apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege și n-a încălcat, prin
aceasta, nici o dispoziție legală.
Nefondat
este, de asemenea, și cel de-al treilea motiv de recurs formulat, recurenții-pârâți
D.L.M., D.G. și D.A. susținând, fără temei, că instanța de apel ar fi încălcat
prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. prin aceea că ar fi schimbat
obiectul cererii deduse judecății, admițând o cerere în evacuare în temeiul
unei acțiuni în revendicare.
Astfel,
conform art. 129 alineat final C. proc. civ., instanța este ținută de limitele
învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând
hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.
Obiectul pricinii asupra căruia instanța trebuie să se pronunțe este stabilit
prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin probele administrate în cauză
sau apărările formulate de cealaltă parte, judecătorii hotărând numai asupra
obiectului cererii deduse judecății.
Cum,
în speță, prin acțiunea principală formulată, intimata-reclamantă SC I.G. SRL
București a invocat calitatea sa de proprietar asupra imobilului din care a
solicitat evacuarea recurenților-reclamanți, (acțiunea formulată fiind o
acțiune reală imobiliară, în realizarea dreptului de folosință, ca și atribut
al dreptului de proprietate), și nu recunoașterea unui simplu drept de
folosință asupra acestui imobil, în mod corect instanța de apel s-a pronunțat
în limitele în care a fost învestită, făcând aprecieri numai asupra
proprietății reclamantei asupra respectivului bun și dispunând, pe cale de
consecință, evacuarea pârâților din imobil, în temeiul art. 480 C. civ.
Potrivit
art. 480 C. civ., dreptul de proprietate este definit ca „dreptul ce are cineva
de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut", iar
conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană fizică și
juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile
prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Or,
în speță, așa cum cu evidență se poate observa din acțiunea introductivă de
instanță, cât și din răspunsul la întâmpinare depus la dosar de către
intimata-reclamantă la termenul de judecată din data de 10 decembrie 2003, cum,
de altfel, a și precizat oral la acest termen, temeiul de drept al acțiunii
prin care a solicitat evacuarea constituindu-l art. 480 C. civ. și art. 44 din
Constituție.
Așa
fiind, cum, în speță, reclamanta SC I.G. SRL București și-a întemeiat cererea
sa de evacuare a pârâților din imobil pe prevederile art. 480 C. civ., și a
stăruit ca judecata acțiunii să fie făcută în conformitate cu aceste prevederi
legale, instanța de apel, ținând seama de obiectul cererii, precum și de
temeiul juridic invocat, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C.
proc. civ., în mod corect a admis cererea de evacuare și a dispus evacuarea pârâților
din imobil.
Prin
cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenții-pârâți critică decizia recurată
susținând că „instanța de apel a interpretat în mod greșit actul dedus
judecății, considerând că documentele fiscale „facturi" reprezintă dovada
achitării unor debite către furnizori" și nu s-a făcut dovada îmbogățirii
efective, respectiv, ca beneficiul lor să se fi stabilit în concret.
Nici
una dintre criticile formulate nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 304
pct. 1-9 C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei.
Astfel,
recurenții se plâng fie de greșita interpretare a probelor administrate în
cauză, fie de aprecierea subiectivă a cuantumului cheltuielilor cu utilitățile
și a condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, de care dă dovadă instanța de
judecată.
Nici
unul din aceste aspecte nu poate face obiect de analiză în recurs, motivele
pentru care se poate cere casarea sau modificarea fiind cele expres și
limitativ prevăzute de lege, pentru aceste considerente decizia instanței de
apel referitoare la plata sumei de 46.305,62 lei, reprezentând contravaloare
utilități, urmând a fi menținută.
De
altfel, textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenți în susținerea
acestui motiv de recurs, reglementează situația în care judecătorii fondului
procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății, cu toate că nu
aveau dreptul să o facă, clauzele stipulate fiind clare și precise.
In
speță, deși recurenții-pârâți D.L.M., D.G. și D.A. invocă dispozițiile art. 304
pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de
recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a însuși actului juridic
dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor (facturile emise pe
numele reclamantei), care nu constituie motiv de casare ori de modificare a
deciziei.
Din
conținutul cererii introductive de instanță, rezultă, fără putință de tăgadă,
că actul juridic dedus judecății îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 638 din 27 aprilie 2005, de B.N.P. „L."- contract pe
temeiul căruia reclamanta invocă dreptul său de proprietate în cadrul acțiunii
în revendicare, și nicidecum facturile fiscale la care fac referire recurenții,
care reprezintă doar înscrisuri, ca oricare dintre celelalte înscrisuri
administrate în cauză, în cadrul probatoriilor, astfel încât critica
recurentei-pârâte formulată în cadrul acestui motiv de recurs nu poate fi
primită, nefiind relativă la contractul de vânzare-cumpărare.
De
altfel, textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actele juridice în
sens de
negotium juris
, adică manifestări de voință producătoare de
efecte juridice, și nicidecum în sens de
instrumentam probationis
, adică
de înscris, ca mijloc de probă, astfel că nu subzistă motivul de recurs prevăzut
de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât respectivele facturi nu constituie
un act juridic în sens de manifestare de voință a părților, producătoare de
efecte juridice, pentru a se pune problema greșitei interpretări, schimbării
naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin
motivul 5 de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., recurenții-pârâți critică decizia instanței de apel ca fiind dată cu
încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., greșit nefiind
analizată cererea lor cu privire la compensația legală, motiv de recurs care
este nefondat.
Faptul
că instanța de apel nu a analizat cererea lor cu privire la compensația legală,
formulată pe cale de excepție, ca și o apărare, nu atrage nelegalitatea
hotărârii, așa cum susțin recurenții.
Dimpotrivă,
dacă ar fi procedat astfel, în condițiile în care pârâții nu au formulat
această solicitare pe calea unei cereri în cadrul procesului, instanța ar fi
încălcat principiul contradictorialității dezbaterilor, dreptul la apărare al
reclamantei, precum și dispozițiile art. 294 C. proc. civ., conform căruia în
apel nu se poate schimba obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, și
nici nu se pot face cereri noi, cum este cea referitoare la compensația legală.
In
fine, și ultimul motiv de recurs formulat urmează a fi respins, aspectul
respingerii unei probe - în speță, a probei cu expertiză contabilă pe aspectul
dovedirii unui drept de retenție invocat tot în apărare - nu poate forma obiectul
analizei în recurs, cale extraordinară de atac, deschisă exclusiv pentru
situațiile prevăzute la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.
Nefiind
vorba, așadar, de vreo interpretare greșită a actului juridic dedus judecății
sau de vreo aplicare greșită a legii de către instanța de apel, Înalta Curte
constată că recursul formulat de recurenții-pârâți D.L.M., D.G. și D.A. este
nefondat.
Pentru
cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
urmează a respinge recursul declarat de pârâți, ca nefondat.
In
temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga
recurenții-pârâți să plătească intimaților-reclamanți SC I.G. SRL București și B.V.F.
suma de 7440 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând
onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de pârâții D.L.M., D.G. și D.A. împotriva deciziei comerciale
nr. 314 din 3 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
VI-a
comercială, ca nefondat.
Obligă
recurenții-pârâți să plătească intimaților-reclamanți SC I.G. SRL București și B.V.F.
suma de 7440 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând
onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.