ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Decizia nr. 2/2014

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Decizia nr. 2/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Înalta Curte de Casație și Justiție

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Decizie nr. 2/2014 din 14/04/2014 Dosar nr. 2/1/2014/HP/P

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 319 din 30/04/2014

Corina Michaela Jîjîie - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Luminița Livia Zglimbea - judecător la Secția penală

Valentin Horia Șelaru - judecător la Secția penală - judecător-raportor

Rodica Aida Popa - judecător la Secția penală

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secția penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secția penală

Mariana Ghena - judecător la Secția penală

Magdalena Iordache - judecător la Secția penală

Sofica Dumitrașcu - judecător la Secția penală

Veronica Junger - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel București - Secția I penală prin Încheierea din 18 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 530/303/2013, prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome, respectiv dacă instituția prescripției răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă sau nu față de instituția pedepsei.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 27

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.

La ședința de judecată participă doamna Veronica Junger, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Iuliana Nedelcu, procuror șef al Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse puncte de vedere primite din partea Universității București, Universității de Vest Timișoara, Universității din Craiova și Universității din Cluj asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, precum și raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, domnul Valentin Horia Șelaru, prin care s-a exprimat opinia că prescripția răspunderii penale este o instituție autonomă în raport cu instituția pedepsei.

De asemenea, precizează că la dosar s-au transmis puncte de vedere din partea curților de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București - Secția a II-a, Cluj, Galați, Constanța, Ploiești, Pitești, Târgu Mureș și Suceava, precum și din partea instanțelor arondate Curții de Apel Ploiești, în timp ce curțile de apel Craiova, Iași, Oradea și Timișoara nu au exprimat un punct de vedere.

În acest context, arată că toate punctele de vedere comunicate - cu excepția celui susținut de către Secția a II-a penală a Curții de Apel București și de Judecătoria Sfântu Gheorghe - au fost în sensul că prescripția răspunderii penale este o instituție autonomă în raport cu instituția pedepsei.

Se mai precizează că raportul a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (9) din noul Cod de procedură penală, însă la dosar nu s-au depus puncte de vedere din partea acestora privind chestiunea de drept supusă judecății.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat pronunțarea unei decizii prin care problema de drept supusă dezlegării în cauza de față să primească următoarea rezolvare: "Prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă care trebuie analizată separat în procesul de identificare și aplicare a legii penale mai favorabile, în raport cu instituția pedepsei."

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare privind sesizarea formulată.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din 18 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 530/303/2013, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel București - Secția I penală a hotărât sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome, respectiv dacă instituția prescripției răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă sau nu față de instituția pedepsei.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentința penală nr. 929 din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Judecătoria Sector 6 în Dosarul nr. 530/303/2013, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, a condamnat-o pe inculpata D.M.M. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În temeiul art. 71 alin. 1 din Codul penal a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a din Codul penal: dreptul de a fi ales și lit. b) : dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 291 teza a II-a din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) și art. 76 lit. e) din Codul penal, a condamnat pe inculpata D.M.M. la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals.

În temeiul art. 71 alin. 1 din Codul penal a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a 2-a din Codul penal: dreptul de a fi ales și lit. b) : dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal a constatat că infracțiunile pentru care a fost condamnată inculpata sunt concurente și, contopindu-le, a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 71 alin. 1 din Codul penal a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a 2-a din Codul penal: dreptul de a fi ales și lit. b) : dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 86

din Codul penal a dispus suspendarea executării pedepsei sub supravegherea Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul București pe o perioadă de 4 ani termen de încercare, stabilit potrivit art. 86

din Codul penal.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal a suspendat executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 86

din Codul penal a pus în vedere inculpatei să se supună măsurilor de supraveghere și obligațiilor prevăzute de art. 86

alin. 1 lit. a) -d) din Codul penal, respectiv: a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență.

În baza art. 359 din Codul de procedură penală a atras atenția inculpatei asupra prevederilor art. 86

din Codul penal privind revocarea suspendării sub supraveghere, atenționare ce va fi comunicată în scris acesteia.

În baza art. 348 din Codul de procedură penală a desființat, în totalitate, înscrisul falsificat folosit de inculpată, respectiv adeverința de venit nr. 29/26.06.2006 (fila nr. 40 DUP).

A luat act că partea vătămată BRD - Groupe Societe Generale nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 14 raportat la art. 346 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 998-999 din Codul civil, a admis acțiunea civilă formulată în cauză și a obligat inculpata la plata sumei de 32.784,93 lei, reprezentând despăgubiri civile, către partea civilă S.C. EOS KSI ROMANIA - S.R.L.

În baza art. 191 din Codul de procedură penală a obligat inculpata să plătească în favoarea statului cheltuieli judiciare în sumă de 600 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că la data de 27 iunie 2006 inculpata D.M.M. a solicitat un credit de la BRD - S.A. - Agenția Virtuții, iar în acest scop a depus la unitatea bancară adeverința de venit nr. 29/26.06.2006, din care rezulta, în mod nereal, că aceasta era angajată la S.C. ELMAD 68 EXIM - S.R.L., începând cu data de 1 mai 2005, în funcția de gestionar și a încasat un salariu net lunar în lunile martie, aprilie și mai 2006 în cuantum de 1.347,00 lei, înscris în baza căruia cererea inculpatei a fost aprobată, fiindu-i acordat un credit de nevoi personale în cuantum de 20.000,00 lei, cu o durată de rambursare de 120 de luni.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, recalificat apel, inculpata, susținând în principal că este nevinovată și solicitând achitarea sa, întrucât nu a săvârșit infracțiunile pentru care a fost trimisă în judecată și condamnată de prima instanță.

La termenul din 18 februarie 2014, apărătorul ales al inculpatei a învederat instanței că în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale cu privire la infracțiunea de înșelăciune, termenul de prescripție fiind calculat conform dispozițiilor relevante din noul Cod penal.

Curtea de Apel București - Secția I penală, examinând sentința atacată față de chestiunea invocată, ce vizează împlinirea termenului de prescripție specială a răspunderii penale față de data comiterii faptelor, având în vedere și opinia reprezentantului parchetului exprimată la același termen de judecată, a constatat că soluționarea cauzei depinde de dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept ce vizează aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome, respectiv dacă instituția prescripției răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă sau nu față de instituția pedepsei.

Constatând că în cauză există puncte de vedere diferite, în baza art. 475 și următoarele din noul Cod de procedură penală, instanța menționată a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a chestiunii de drept invocate.

III. Punctul de vedere al Curții de Apel București - Secția I penală cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Curtea a reținut că în speță inculpata a fost trimisă în judecată și condamnată de către instanța de fond pentru săvârșirea în concurs real a două infracțiuni: cea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 și 3 din vechiul Cod penal, sancționată cu o pedeapsă cuprinsă între 3 ani și 15 ani închisoare, infracțiune pentru care în prezent se prevede o pedeapsă cuprinsă între 1 an și 5 ani închisoare potrivit art. 244 alin. (1) și (2) din noul Cod penal, precum și infracțiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 teza a II-a din vechiul Cod penal, sancționată în prezent conform art. 323 teza a II-a din noul Cod penal și pentru care, în ambele reglementări, limitele de pedeapsă sunt aceleași, anume închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

Constatând că, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) și, respectiv, art. 323 teza a II-a din noul Cod penal, termenul general de prescripție a răspunderii penale este același, atât conform dispozițiilor art. 122 alin. 1 lit. d) din vechiul Cod penal, cât și potrivit prevederilor art. 154 alin. (1) lit. d) din noul Cod penal - respectiv 5 ani, Curtea s-a raliat opiniei aplicării legii penale mai favorabile pe instituții autonome și a observat că deși legea mai favorabilă sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de înșelăciune este legea nouă, din punctul de vedere al termenului special de prescripție a răspunderii penale legea mai favorabilă este legea veche, care prevede un termen mai scurt în conținutul art. 124 din vechiul Cod penal, comparativ cu termenul de prescripție specială a răspunderii penale prevăzut de art. 155 alin. (4) din Codul penal.

În consecință, împărtășind punctul de vedere exprimat de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, în sensul că prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție de drept penal substanțial și orice prorogare a termenelor de prescripție a răspunderii penale sau a momentului împlinirii acestor termene trebuie analizată prin prisma principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea a considerat că prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă, care trebuie analizată distinct față de instituția pedepsei din punctul de vedere al aplicării legii penale mai favorabile. Această concluzie s-a impus și ca urmare a necesității previzibilității condițiilor de exercitare a răspunderii penale la momentul comiterii faptei, instanța considerând că eventuala aplicare a legii noi (care prelungește termenul de prescripție) asupra prescripțiilor în curs constituie o aplicare retroactivă, defavorabilă inculpatei.

Curtea de apel a susținut că în cazul contrar, al considerării prescripției răspunderii penale ca instituție neautonomă față de instituția pedepsei, s-ar ajunge la înfrângerea principiului neretroactivității legii penale mai severe, situație ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție.

Concluzionând în sensul menționat, instanța de apel a subliniat că este necesară o aplicare în două etape a legii mai favorabile, mai întâi prin determinarea limitelor de pedeapsă aplicabile potrivit legii mai favorabile (în speță - legea nouă), iar apoi, pornind de la maximul astfel determinat, prin identificarea legii mai favorabile în privința prescripției (în cazul de față, legea veche, care prevede un termen de 7 ani și 6 luni pentru prescripția specială).

IV. Punctul de vedere al părții cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În urma comunicării raportului întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, inculpata D.M.M. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecății, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele de judecată arondate

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, exceptând opinia contrară exprimată de către Secția a II-a penală a Curții de Apel București și de către Judecătoria Sfântu Gheorghe, toate punctele de vedere comunicate de către instanțele naționale au fost în sensul considerării prescripției răspunderii penale ca fiind o instituție autonomă în raport cu instituția pedepsei.

Curtea de Apel Alba Iulia a considerat că dispozițiile art. 5 din noul Cod penal permit aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome, iar prescripția reprezintă o instituție complet autonomă față de cea a pedepsei, pornind de la modul în care este definită legea penală în art. 173 din noul Cod penal, text care face referire la "orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege", și nu la un act normativ anume.

Un argument suplimentar invocat a constat în aceea că analiza îndeplinirii condițiilor prescripției se realizează în contextul înlăturării răspunderii penale, demers care exclude însăși posibilitatea aplicării unei pedepse.

Curtea de Apel Bacău a precizat că instanțele din circumscripție au opinat, în majoritate, pentru caracterul autonom al instituției prescripției răspunderii penale.

S-a considerat astfel că prescripția răspunderii penale, instituție de drept penal substanțial, trebuie analizată distinct în raport cu celelalte instituții de drept penal, inclusiv cu instituția pedepsei, iar în situația existentă în speță (infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal anterior, judecată potrivit normelor cuprinse în Codul penal actual), legea penală mai favorabilă este aceea care permite constatarea împlinirii termenului de prescripție sub aspectul limitelor maxime de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea judecată, dar și a termenelor abstracte de prescripție sau a termenelor de prescripție specială.

S-a menționat și punctul de vedere exprimat de către magistrații din cadrul Judecătoriei Onești care, achiesând la punctul de vedere exprimat de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, în sensul că prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție de drept penal substanțial, astfel încât orice derogare a termenelor de prescripție a răspunderii penale sau a prorogării momentului împlinirii acestor termene trebuie analizată din prisma principiului aplicării legii penale mai favorabile, au considerat că legile referitoare la prescripție trebuie să se supună regulilor generale care guvernează aplicarea legii penale în timp, neputându-se vorbi de o aplicare imediată a legii noi în cazul lor.

Totodată, s-a arătat că în cadrul circumscripției Curții de Apel Bacău există totuși și alte două opinii, care susțin că prescripția răspunderii penale nu este o instituție autonomă și, în aceste condiții, criteriul de apreciere privind legea penală mai favorabilă va fi cel global.

Opinia majoritară comunicată de către Curtea de Apel Brașov a fost în sensul că legea penală mai favorabilă trebuie aplicată pe instituții autonome, prescripția răspunderii penale fiind o asemenea instituție.

Acest punct de vedere a fost îmbrățișat, în mod unanim, de către Tribunalul Brașov, Judecătoria Brașov și Judecătoria Covasna, această din urmă instanță menționând și aceea că este necesară aplicarea în două etape a legii penale mai favorabile. Astfel, în prima etapă, s-a considerat important să se determine limitele de pedeapsă aplicabile potrivit legii mai favorabile (sub aspectul pedepsei), iar apoi, pornind de la maximul astfel determinat, să se procedeze la cea de a doua etapă, anume identificarea legii mai favorabile în privința prescripției, constând în legea care prevede un termen de prescripție specială mai scurt, raportat la pedeapsa determinată în prima etapă.

Și magistrații din cadrul Judecătoriei Târgu Secuiesc au considerat, de asemenea, că prescripția răspunderii penale prezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei și au apreciat că aplicarea legii penale mai favorabile trebuie realizată pe instituții autonome, pe fiecare element al condamnării, începând de la conținutul constitutiv al infracțiunii, pedeapsa principală, pedeapsa accesorie, pedeapsa complementară, individualizarea pedepsei, modalitatea de executare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei și până la prescripție, pluralitatea de infracțiuni, starea de recidivă și participația.

Contrar opiniei majoritare anterior expuse, magistrații judecători din cadrul Judecătoriei Sfântu Gheorghe au opinat că instituția prescripției răspunderii penale nu reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei.

Opinia Secției I penale din cadrul Curții de Apel București - instanță care a formulat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție ce face obiectul prezentului dosar - a fost anterior prezentată, punctul de vedere exprimat fiind același cu cel precizat de către Secția I penală a Tribunalului București, judecătoriile din circumscripția acestei instanțe, de către magistrații din cadrul Tribunalului Giurgiu și al judecătoriilor Giurgiu și Bolintin-Vale, dar și de către cei din cadrul Tribunalului Ilfov și al judecătoriilor arondate.

Concluzia că prescripția răspunderii penale este o instituție care funcționează autonom față de sancțiune, nefiind posibilă aplicarea criteriului evaluării globale, a fost exprimată și de către judecătorii din cadrul Judecătoriei Alexandria.

Cât privește jurisprudența Secției a II-a penale a Curții de Apel București în materie, se constată că aceasta s-a conturat în sensul aplicării globale a legii mai favorabile, instituția prescripției răspunderii penale nefiind considerată o instituție autonomă în raport cu instituția pedepsei.

Magistrații Secției penale ai Curții de Apel Cluj au apreciat că prescripția răspunderii penale, prevăzută de art. 124 din vechiul Cod penal, rămâne constituțională doar în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.

Opinia judecătorilor din cadrul Curții de Apel Constanța a fost în sensul că prescripția răspunderii penale este o instituție de drept penal substanțial independentă, care se supune principiului legii mai favorabile.

Magistrații din cadrul Curții de Apel Pitești au considerat că în cazurile aflate în curs de judecată urmează să se aplice legea penală mai favorabilă pe instituții autonome, altminteri fiind imposibil de a se atinge, în fiecare caz concret, obiectivul pe care legiuitorul și l-a propus, anume acela de a oferi tratamentul juridic cel mai favorabil celor care se află în situația de a beneficia de dispozițiile noului Cod penal.

Din punctul de vedere al acestei curți, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă, ce poate fi aplicată alături de celelalte dispoziții privind regimul sancționatoriu și condițiile de incriminare.

Instanțele din circumscripția Curții de Apel Ploiești au comunicat unanim că instituția prescripției răspunderii penale are autonomie în raport cu instituția pedepsei. În acest context, judecătorii Secției penale a Tribunalului Prahova, în unanimitate, și-au exprimat punctul de vedere că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 din noul Cod penal, instituția prescripției răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă în raport cu instituția pedepsei. Prin urmare, au apreciat că se impune, într-o primă etapă, identificarea legii penale mai favorabile prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, iar apoi, într-o a doua etapă, trebuie realizată calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale în funcție de dispozițiile legii anterioare, art. 124 din vechiul Cod penal fiind mai favorabil decât art. 155 alin. (4) din noul Cod penal.

Opinia majoritară a judecătorilor din cadrul Curții de Apel Suceava a fost în sensul că instituția prescripției răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, punct de vedere susținut și de către magistrații din circumscripția Curții de Apel Târgu Mureș, care au precizat că prin această modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile nu se creează o "lex tertia", deoarece nu este vorba de aplicarea dispozițiilor din două legi pentru aceeași faptă. Dimpotrivă, aplicarea dispozițiilor vizând pluralitatea sau unitatea de infracțiuni ori modalitatea de individualizare a executării pedepsei este considerată o operațiune autonomă față de stabilirea pedepsei pentru fapta dedusă judecății. S-a susținut astfel că odată fapta stabilită și pedeapsa aplicată conform uneia dintre legi se poate recurge la instituțiile care funcționează independent din cealaltă lege, dacă acestea sunt mai favorabile infractorului.

Potrivit punctului de vedere exprimat de magistrații Curții de Apel Târgu Mureș, legile referitoare la prescripție trebuie să se supună regulilor generale care guvernează aplicarea legii penale în timp, astfel că nu se poate vorbi de o aplicare imediată a legii noi în cazul lor, întrucât dispozițiile privitoare la prescripție, având ca posibil efect exonerarea de răspundere a inculpatului, au fost considerate reglementări de drept substanțial. S-a menționat că prin prelungirea termenului de prescripție în cazul unor infracțiuni comise anterior adoptării legii care instituie această prelungire are loc o amplificare temporală a dreptului statului de a pedepsi, aspect care încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție.

S-a mai arătat că, pe de-o parte, potrivit doctrinei, principiul neretroactivității presupune imposibilitatea aplicării legii penale unor fapte comise anterior intrării în vigoare a legii, iar pe de altă parte, lipsa prescripției este o condiție a răspunderii penale și, în baza principiului legalității, orice condiție a răspunderii penale trebuie să fie previzibilă la momentul comiterii faptei.

Concluzia exprimată de către Curtea de Apel Târgu Mureș a fost similară cu cea prezentată de către Curtea de Apel București - Secția I penală în cuprinsul încheierii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că prescripția răspunderii penale este o instituție care funcționează autonom față de sancțiune, astfel că nu este posibilă aplicarea criteriului evaluării globale, fiind necesară o aplicare în două etape a legii mai favorabile. Singura rezervă exprimată a privit prescripția răspunderii penale în cazul infracțiunilor de omor și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, menționându-se că acestea sunt imprescriptibile și nu pun problema aplicării legii penale mai favorabile, așa cum s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013.

Și magistrații Curții de Apel Galați au considerat că prescripția răspunderii penale este autonomă față de norma de incriminare, astfel că legea penală mai favorabilă trebuie aplicată distinct pentru fiecare din aceste instituții.

Curtea de Apel Craiova nu a comunicat un punct de vedere; cu toate acestea, Judecătoria Balș a menționat că la nivelul instanței legea penală mai favorabilă este aplicată pe instituții autonome, anexând, în acest sens, practică judiciară.

Curțile de apel Iași, Oradea și Timișoara nu au exprimat un punct de vedere vizând chestiunea supusă dezlegării.

VI. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 484/C/570/III-5/2014 din data de 4 martie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind aplicarea legii mai favorabile pe instituții autonome, respectiv dacă instituția prescripției răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă sau nu față de instituția pedepsei.

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public a susținut în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei (întemeiate pe jurisprudența și doctrina conturată în materie, astfel cum s-a indicat în notele de subsol) că, potrivit dreptului intern (inclusiv doctrinei și jurisprudenței majoritare), prescripția răspunderii penale este o instituție de drept penal substanțial, caracter reafirmat de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, în motivarea căreia se arată că " (...) prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal".

A subliniat că prin decizia anterior menționată s-a hotărât că dispozițiile art. 124 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.

În continuare, referindu-se la faptul că prescripția răspunderii penale este o instituție de drept penal supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile, Ministerul Public a considerat că soluția de urmat în cazul conflictului de legi este aceea prevăzută de textul art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, text reflectat în art. 13 din vechiul Cod penal, care stabilea că în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă. S-a susținut astfel că, ori de câte ori există norme penale mai favorabile, acestea vor fi aplicabile "fie retroactivând, fie ultraactivând".

În legătură cu modul de identificare a legii penale mai favorabile în materie de prescripție a răspunderii penale, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că legea nu prevede criteriile după care aceasta va fi determinată, fiind însă unanim acceptat că vor fi avute în vedere, în compararea legilor succesive, condițiile de incriminare a faptei, condițiile de tragere la răspundere și cele de sancționare.

De asemenea, a arătat că deși legea nu conține prevederi privind regulile de folosire a acestor criterii, regula principală rezultată din doctrină și jurisprudență vizează interdicția creării pe cale judiciară a unei lex tertia.

Cât privește accepțiunea noțiunii de lex tertia, Ministerul Public a menționat că este una controversată, existând, pe de-o parte, interpretarea conform căreia legea penală mai favorabilă va fi aceea care, în ansamblu, are un caracter mai favorabil, indiferent dacă, punctual, unele din dispozițiile acesteia sunt mai severe (criteriul aprecierii globale), iar, pe de altă parte, interpretarea contrară susține ca fiind posibilă combinarea dispozițiilor mai favorabile cuprinse în legi diferite, cu condiția ca aceste dispoziții să privească instituții de drept care au o relativă independență, putând fi aplicate autonom (criteriul aprecierii autonome).

Cu referire la conceptul de instituție autonomă s-a precizat că prin instituție autonomă nu se înțelege o instituție independentă, fără relaționare cu alte instituții, ci o instituție unitară, care funcționează într-o relativă independență în raport cu alte instituții. Din această perspectivă, s-a apreciat că prescripția răspunderii penale este o instituție cu caracter autonom, concepută și reglementată ca o instituție distinctă, cu condiții și reguli de funcționare proprii, un sistem unitar și coerent care nu poate fi disociat. În plus, având în vedere că dispozițiile referitoare la prescripție nu pot fi combinate preluând reglementări din legi diferite, de pildă, termenul dintr-o lege și cauzele de întrerupere din altă lege, a susținut că legătura prescripției cu durata pedepsei prevăzută de lege nu îi neagă autonomia primei, ci îi configurează anvergura, termenul rămânând un element specific prescripției.

Ministerul Public a apreciat că pedeapsa prevăzută de lege reprezintă un element obiectiv în determinarea termenului de prescripție a răspunderii penale, ce exprimă indirect gradul de pericol social generic al faptei săvârșite și oferă posibilitatea evaluării duratei de timp necesare pentru uitarea faptei și pentru a justifica renunțarea la tragerea la răspundere penală, respectiv pentru a pune capăt incidenței legii penale. Astfel, scurgerea timpului - situația de fapt producătoare de consecințe juridice - este și rămâne un element specific exclusiv instituției prescripției, perspectivă din care autonomia sa nu este nicicum înfrântă.

Reiterând susținerea potrivit căreia prescripția răspunderii penale este o instituție care funcționează autonom în raport cu pedeapsa, s-a precizat că acest caracter permite identificarea și aplicarea legii penale mai favorabile distinct de evaluarea care se realizează în privința limitelor de pedeapsă.

Cât privește mecanismul identificării legii penale mai favorabile în materia prescripției răspunderii penale, parchetul a considerat că se conturează două etape distincte. O primă etapă presupune identificarea și aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce privește pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, iar în a doua etapă, pe baza pedepsei legale (maximul special) identificate în prima etapă, se va determina legea penală mai favorabilă în ceea ce privește prescripția răspunderii penale, fiind avute în vedere și cauzele de suspendare, de întrerupere ale cursului prescripției.

Așadar, s-a apreciat că identificarea legii penale mai favorabile în materie de prescripție nu se va face potrivit criteriului aprecierii globale, ci prin aplicarea separată a dispozițiilor din legile succesive privind sancțiunea și, respectiv, prescripția.

Concluzionând, Ministerul Public a precizat că prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă care trebuie analizată separat în procesul de identificare și aplicare a legii penale mai favorabile, în raport cu instituția pedepsei.

VII. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal ai facultăților de drept din cadrul universităților din București, Iași, Cluj-Napoca, Sibiu, Timișoara și Craiova, precum și din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române opinia asupra chestiunii de drept supuse judecății.

Venind în întâmpinarea solicitării Înaltei Curți de Casație și Justiție, specialiștii în drept penal din cadrul Universității București, Universității de Vest Timișoara, Universității din Craiova, Universității Babeș-Bolyai din Cluj și Departamentului de Drept Penal "Vintilă Dongoroz" al Institutului de Cercetări Juridice "Andrei Rădulescu" din cadrul Academiei Române au apreciat, în mod unanim, că problema de drept a aplicării legii penale în timp trebuie dezlegată în sensul că prescripția răspunderii penale este o instituție autonomă în raport cu pedeapsa, formulând, în acest sens, opinii scrise in extenso, întemeiate pe concluziile studiilor doctrinare și pe jurisprudența conturată în materie.

Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a comunicat punctul de vedere al colectivului Facultății de Drept, semnat de profesorul doctor Florin Streteanu, punct de vedere ale cărui principale concluzii vor fi prezentate în decursul acestei decizii.

Universitatea de Vest - Facultatea de Drept a transmis, prin intermediul profesorului doctor Viorel Pașca, o opinie detaliată asupra problemei de drept analizate și a concluzionat că "aplicarea legii penale mai favorabile instituțiilor penale autonome, între acestea fiind și prescripția răspunderii penale și a executării pedepsei se impune, având în vedere valoarea constituțională a principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din legea fundamentală. Altfel ar însemna să se dea valoare retroactivă unor dispoziții penale care agravează răspunderea penală, intervenite ulterior săvârșirii faptelor incriminate ca infracțiuni, or în dreptul penal este admisă doar retroactivitatea legii de dezincriminare, a legilor de amnistie sau de grațiere, toate cu efecte mai favorabile decât cele ale legii în vigoare la data săvârșirii infracțiunilor".

Universitatea din București a comunicat, de asemenea, un punct de vedere amănunțit referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, semnat de conferențiar doctor Bogdan Bulai, director al Departamentului de Drept Penal al Facultății de Drept. În concluzia materialului transmis se reține că "instituția răspunderii penale este autonomă față de instituția pedepsei. Dacă până la judecarea definitivă a cauzei intră în vigoare o lege nouă, care modifică atât limitele de pedeapsă pentru infracțiunea respectivă, cât și prevederile referitoare la calculul termenului de prescripție a răspunderii penale sau intră în vigoare o lege nouă care modifică limitele de pedeapsă, iar apoi o altă lege aduce modificări asupra modalității de calcul al termenului de prescripție (nu are importanță ordinea legilor succesive), se va proceda la determinarea separată a legii penale mai favorabile. Într-o primă etapă se va determina legea mai favorabilă cu privire la pedeapsă, iar într-o a doua etapă se va determina legea penală mai favorabilă cu privire la prescripția răspunderii penale. În această a doua etapă, legea penală mai favorabilă în cazul prescripției răspunderii penale se va determina cu observarea, în cuprinsul unei singure legi, a tuturor dispozițiilor privind instituția prescripției penale (durata termenului de prescripție, întreruperea și suspendarea cursului prescripției)".

Și Universitatea din Craiova a comunicat un punct de vedere asupra problemei de drept deduse interpretării elaborat de conferențiarul universitar Sebastian Rădulescu. În cuprinsul materialului transmis se precizează, între altele: "prescripția penală este autonomă din punct de vedere funcțional în raport cu pedeapsa, iar consecința acestei autonomii este aceea că legea penală mai favorabilă poate fi stabilită distinct pentru fiecare dintre cele două instituții în parte". Se mai arată că: "normele privind prescripția specială a răspunderii penale sunt norme de drept substanțial, nu norme de drept procesual, ceea ce presupune că este obligatorie aplicarea legii penale mai favorabile în această materie, la fel cum este obligatorie și în cazul instituției pedepsei. Prin urmare, în măsura în care o lege penală succesivă este mai favorabilă doar în materia pedepsei, iar cealaltă lege este mai favorabilă doar în materia prescripției, pentru respectarea dispozițiilor art. 15 (2) din Constituția României, este obligatoriu să fie aplicate dispozițiile mai favorabile din cele două legi, fără a exista pericolul constituirii unei lex tertia".

După ce s-a menționat că "prescripția penală este autonomă din punct de vedere funcțional în raport cu pedeapsa, iar consecința acestei autonomii este aceea că legea penală mai favorabilă poate fi stabilită distinct pentru fiecare dintre cele două instituții în parte", în încheiere, s-a amintit faptul că "însăși Curtea de Casație în jurisprudența sa veche a aplicat constant normele mai favorabile privind prescripția, în ciuda faptului că la acel moment prescripția era reglementată de către Codul de procedură penală, nu de către Codul penal ca în prezent".

VIII. Jurisprudența relevantă a Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 124 din Codul penal anterior, astfel cum a fost modificat prin art. l pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (text potrivit căruia prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul de prescripție prevăzut la art. 122 din vechiul Cod penal este depășit cu încă o dată), Curtea Constituțională a constatat că norma legală menționată este constituțională în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.

În motivarea excepției de neconstituționalitate invocate, Avocatul Poporului a susținut că dispozițiile art. 124 din Codul penal - astfel cum a fost modificat prin actele normative menționate - contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și ale art. 15 alin. (2) din legea fundamentală referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile.

A învederat că "tratamentul juridic al persoanelor care se află într-o procedură judiciară nu este justificat de situația diferită în care s-ar afla aceștia, ci de celeritatea soluționării cauzei. Un astfel de criteriu exterior conduitei persoanei interesate este în contradicție cu principiul egalității în fața legii al cetățenilor, conform căruia la situații egale tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Astfel, persoanele care au avut șansa să se găsească sub imperiul art. 124 anterior modificării, când termenul de prescripție prevăzut în art. 122 era depășit cu încă jumătate, s-au aflat într-o situație net favorabilă, dar discriminatorie față de persoanele care au avut neșansa să aibă termenul de prescripție specială pe reglementarea veche împlinit dar, ca efect al prelungirii acestui termen prin Legea nr. 63/2012, să nu mai opereze pentru că procedura judiciară (...) este finalizată prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Instituirea acestui tratament diferit în funcție de momentul în care instanța de judecată a soluționat cauza nu are, în opinia Avocatului Poporului, o justificare obiectivă și rezonabilă. Așa fiind, un astfel de tratament juridic afectează drepturile învinuiților sau inculpaților față de care nu s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, fiind discriminați în raport cu cei pentru care s-au finalizat procedurile judiciare printr-o hotărâre judecătorească, până la intrarea în vigoare a legii menționate, cu toate că ambele categorii se află în aceeași situație juridică, fiind cercetați pentru infracțiuni comise în aceeași perioadă (...) ".

În raport cu cele precizate în legătură cu excepția invocată, Curtea Constituțională a arătat că prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal, fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

A considerat că prescripția are caracterul unei renunțări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârșită, cu condiția trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârșirii faptei.

Curtea Constituțională a menționat că, potrivit art. 13 alin. 1 din vechiul Cod penal, "în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă."

Totodată, în considerentele deciziei arătate, Curtea Constituțională a precizat că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, astfel că, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicabile fie retroactivând, fie ultraactivând.

Prin urmare, analizând conținutul art. 124 din vechiul Codul penal, Curtea Constituțională a constatat că împlinirea termenului de prescripție specială începe să curgă, indiferent de câte întreruperi ar interveni, de la data săvârșirii faptei și se împlinește, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, la data prevăzută de aceasta. Având în vedere că prescripția specială este o cauză care înlătură răspunderea penală, s-a considerat, evident, că împlinirea sa sub imperiul legii vechi este mai favorabilă decât împlinirea potrivit legii noi, câtă vreme aceasta din urmă a mărit intervalul de timp ce poate avea ca efect neaplicarea unei pedepse.

S-a concluzionat că termenul de prescripție specială prevăzut de legea veche are valențe constituționale în măsura în care ultraactivează, aplicându-se faptelor comise sub imperiul său și care, în acord cu principiul securității juridice, nu au fost judecate definitiv până la apariția legii noi, menționându-se, totodată, că termenul de prescripție specială prevăzut de legea nouă este constituțional în măsura în care se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul noii soluții legislative.

Tot în legătură cu chestiunea de drept supusă analizei, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea Constituțională a statuat că "determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o scrie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. (...). Sunt numeroase situațiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal și nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziție tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existența principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic și, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiții procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor".

Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea a observat că aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze.

IX. Jurisprudența națională anterioară asupra chestiunii de drept analizate

Considerații privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul legilor complexe, 14 aprilie 2014, Florin Streteanu, http://www.juridice.ro/317849/consideratii-privind-aplicarea-legii-penale-mai-favorabile-in-cazul-legilor-complexe.html

Prin deciziile sale, Curtea de Casație s-a pronunțat constant în favoarea aplicării legii penale mai favorabile prin raportare la instituții autonome. Redăm, cu titlu exemplificativ, următoarele hotărâri:

- Cas. II, Decizia nr. 2.154/1937: "Se poate face aplicațiunea cumulativă a două legiuiri în caz de concurs a două infracțiuni, ori de câte ori instanțele de fond găsesc că pedeapsa pentru una din infracțiuni este mai mică după una din legiuiri, iar pentru cealaltă infracțiune pedeapsa este mai mică după cealaltă legiuire." (apud V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, București, 1948, p. 23, n. 48);

- Cas. II, Decizia nr. 4.021/1938: "Deși instanța de apel a aplicat împotriva inculpatului, în ceea ce privește calificarea faptului și gradarea pedepsei, textele din vechiul cod penal, ca unele ce conduceau la o pedeapsă mai blândă, ea era îndreptățită să facă în favoarea acestuia, dacă a găsit că merită acest tratament, și aplicațiunea art. 65 din noul cod penal (ref. la suspendarea condiționată, n.ns.) deoarece conținea un principiu de drept menit să ducă la ușurarea situațiunii inculpatului." (apud V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, București, 1948, p. 21, n. 40);

- Cas. II, Decizia nr. 677/1938: "Faptul că inculpații au fost pedepsiți prin aplicarea dispozițiunilor din Codul penal anterior nu putea să împiedice aplicarea dispozițiunei de suspendare a executării din noul cod, întrucât suspendarea din noul cod este o instituțiune care funcționează independent." (apud N. T. Buzea, Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, București, 1948, p. 272);

- Cas. II, Decizia nr. 4.486/1940 - în materia prescripției, Curtea de Casație statua că, dacă instanța de fond a considerat că "prescripția prevăzută de fiecare din aceste legiuiri face un tot unitar cu pedeapsa și că, deci, nu s-ar putea aplica prescripția din codul penal de la 14 martie 1936 pentru o infracțiune pedepsită după codul penal din 1865, a interpretat greșit și a violat dispozițiunile art. 5 și 165 c. pen., întrucât niciun text din legiuirea penală nu oprește a se aplica pedeapsa prevăzută de o anumită legiuire și prescripția din altă legiuire penală" (apud V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, București, p. 27).

Cât privește jurisprudența existentă la nivelul instanței supreme după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, majoritatea deciziilor la care se face referire în doctrină confirmă principiul aplicării legii penale mai favorabile în raport cu instituțiile autonome.

Conform Deciziei nr. 93/1969 a Tribunalului Suprem, "dacă infracțiunile concurente au fost sancționate cu amendă potrivit legii penale vechi mai favorabilă, este corectă aplicarea regulilor privind concursul de infracțiuni potrivit legii penale noi care prevede contopirea pedepselor și nu totalizarea lor ca în legea veche."

Similar, Decizia nr. 4.044/1970, pronunțată de Secția penală a Tribunalului Suprem, a statuat: În caz de succesiune a unor legi penale, pentru constatarea situației de recidivist sau nerecidivist a unui inculpat, trebuie să se țină seama de dispozițiile acelei legi potrivit căreia termenul care face ineficientă recidiva - termen cuprins între data executării pedepsei aplicate pentru prima infracțiune și data săvârșirii celei de-a doua infracțiuni - s-a împlinit". Prin urmare, potrivit acestei decizii, aplicarea legii penale mai favorabile se realizează prin raportare la starea de recidivă, în mod independent.

X. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cuprinsul Hotărârii din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)

, paragraful 106, că în Europa și pe plan internațional s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal, în sensul aplicării unei legi penale care prevede o pedeapsă mai îngăduitoare, chiar dacă a fost adoptată după comiterea infracțiunii.

http://hudoc.echr.coe.int/sites/fra/pages/search.aspx?i=001-94135#{"itemid": ["001-94135"]}

S-a decis că art. 7 paragraful 1 din Convenție oferă garanții nu numai principiului neretroactivității legilor penale mai severe, ci, implicit, și principiului retroactivității legii penale mai favorabile, care se reflectă în regula aplicării de către judecător a legii ale cărui prevederi sunt mai favorabile învinuitului, dacă legea penală în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii, precum și legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea hotărârii definitive sunt diferite.