ÎCCJ, decizie (scj.ro #86263)

La originea cauzei se află două cereri (nr. 30.767/05 și 33.800/06) îndreptate împotriva României, prin care 3 cetățeni ai acestui stat (reclamantele), doamnele Maria Atanasiu și Ileana Iuliana Poenaru (Cererea nr. 30.767/05) și doamna Ileana Florica Solon (Cererea nr. 33.800/06), au sesizat Curtea la data de 11 august 2005 (Cererea nr. 30.767/05) și, respectiv, 4 august 2006 (Cererea nr. 33.800/06) în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Doamnele Atanasiu și Poenaru sunt reprezentate de către C.-L. Popescu și C.-R. Popescu, avocați în București. Doamna Solon este reprezentată de către R.-A. Niculescu-Gorpin și M. Niculescu-Gorpin, avocate în București. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

Cererile au fost comunicate Guvernului la data de 26 mai 2006 (Cererea nr. 30.767/05) și la data de 27 noiembrie 2008 (Cererea nr. 33.800/06). Atât reclamantele, cât și Guvernul au depus observații scrise (art. 59 § 1 din Regulament). Fiecare parte a trimis comentarii scrise cu privire la observațiile celeilalte. De asemenea, s-au primit observații și din partea Asociației pentru Proprietatea Privată și din partea asociației ResRo Interessenvertretung Restitution in Rumänien, cărora președintele le-a permis să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulament).

La data de 8 iunie 2010 a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament). Au participat: - pentru Guvern: domnul R.-H. Radu, agent; doamnele: I. Cambrea; A.-M. Valica; domnul D. Dumitrache, consilieri; - pentru reclamante: avocații: C.-L. Popescu; C.-R. Popescu; R-A. Niculescu-Gorpin; M. Niculescu-Gorpin.

Curtea a ascultat declarațiile domnului C.-L. Popescu și ale doamnelor R.-A. Niculescu-Gorpin și M. Niculescu-Gorpin, pentru reclamante, și ale domnului R.-H. Radu, pentru Guvern. Reclamanta Ileana Iuliana Poenaru a fost, de asemenea, prezentă la audiere. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Primele două reclamante, doamnele Maria Atanasiu și Ileana Iuliana Poenaru, s-au născut în anul 1912 și, respectiv, 1937 și locuiesc în București. A treia reclamantă, doamna Ileana Florica Solon, s-a născut în anul 1935 și locuiește în București. A. Contextul general

După instaurarea regimului comunist în România în anul 1947, statul a procedat la naționalizarea pe scară largă a imobilelor și a terenurilor agricole.

Unul dintre decretele de naționalizare aplicate în materie de imobile a fost Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, în baza căruia au fost naționalizate imobilele care aparțineau unor foști industriași, mari proprietari de terenuri, bancheri și mari comercianți. Deși acest decret nu se referea la imobilele muncitorilor, funcționarilor, intelectualilor și pensionarilor, numeroase imobile ce aparțineau acestor categorii sociale au fost, de asemenea, naționalizate. În perioada 1949-1962, aproape toate terenurile agricole au fost transferate în patrimoniul cooperativelor agricole.

După căderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi în scopul reparării atingerilor aduse drepturilor de proprietate de către acest regim.

Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului și Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au consacrat principiul restituirii imobilelor naționalizate și al despăgubirii în cazurile în care restituirea nu mai era posibilă. Legea nr. 112/1995 a instaurat plafonarea despăgubirii, însă Legea nr. 10/2001 a eliminat-o.

În ceea ce privește terenurile agricole, Legea fondului funciar nr. 18/1991 , Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997 au majorat succesiv suprafața terenurilor susceptibile de a fi restituite. Ultima lege enumerată a dat dreptul la despăgubire pentru terenurile a căror restituire nu mai era posibilă.

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cât și unele măsuri adiacente a unificat procedurile administrative pentru restituirea bunurilor vizate de legile menționate mai sus.

Conform unei estimări parțiale întocmite de Guvern, au fost înregistrate mai mult de două milioane de cereri formulate în temeiul legilor de reparație, valoarea estimată pentru finanțarea despăgubirilor prevăzute de aceste legi ridicându-se la 21 miliarde euro. B. Circumstanțele particulare ale cererilor de față 1. Faptele referitoare la Cererea nr. 30.767/05 introdusă de doamnele Maria Atanasiu și Ileana Iuliana Poenaru

În anul 1950, în baza Decretului nr. 92/1950, statul a naționalizat mai multe imobile ce îi aparțineau domnului Atanasiu, soțul primei reclamante și tatăl celei de-a doua reclamante. Printre aceste imobile figura unul situat la nr. 189 din Calea Dorobanților din București. a) Demersurile în vederea obținerii restituirii imobilului situat în Calea Dorobanților

La data de 15 mai 1996, invocând prevederile Legii nr. 112/1995, domnul Atanasiu a solicitat comisiei locale însărcinate cu aplicarea acestei legi să îi restituie imobilul. Solicitarea sa a rămas fără răspuns. La data de 25 octombrie 1996, domnul Atanasiu a decedat, iar reclamantele au fost recunoscute ca singurele sale moștenitoare.

Prin contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, societatea care administra imobilul le-a vândut chiriașilor cele nouă apartamente situate în imobil.

Printr-o acțiune introdusă la data de 15 noiembrie 1999, reclamantele au cerut în fața instanțelor interne restituirea imobilului. Ele invocau prevederile de drept comun privitoare la respectarea dreptului de proprietate și susțineau că naționalizarea fusese ilegală în ceea ce îl privește pe domnul Atanasiu. Ulterior, bazându-se pe o adresă a Primăriei București, prin care se susținea că 3 dintre apartamente nu fuseseră vândute, reclamantele și-au limitat cererea la această parte a imobilului.

Printr-o sentință din data de 24 martie 2000, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea și a dispus restituirea părții menționate mai sus a imobilului. Instanța a apreciat că imobilul fusese naționalizat ilegal din moment ce domnul Atanasiu nu făcea parte din categoriile sociale vizate de decretul de naționalizare și că, prin urmare, statul nu se putea prevala de un titlu de proprietate valabil. În urma apelului și apoi a recursului primăriei, această sentință a fost confirmată și a rămas definitivă.

Prin acțiuni în justiție separate, reclamantele au solicitat restituirea celorlalte apartamente. În total, ele au obținut 5 hotărâri definitive, și anume deciziile Curții de Apel București din data de 1 iunie 2001, 19 mai 2004, 1 mai 2005, 5 mai 2005 și 30 octombrie 2007, care obligau cumpărătorii și autoritățile locale să le restituie 7 apartamente. Pentru un alt apartament, ele beneficiază de o hotărâre, încă susceptibilă de apel, pronunțată la data de 30 noiembrie 2009 de către Tribunalul București, prin care autoritățile locale au fost obligate să le plătească o despăgubire. Ultimul apartament din imobil face obiectul prezentei cereri. Fiecare dintre hotărârile menționate mai sus era întemeiată pe constatarea ilegalității naționalizării imobilului. b) Demersurile efectuate în temeiul dreptului comun în vederea restituirii apartamentului nr. 1

La data de 6 aprilie 2001, reclamantele au sesizat Tribunalul București cu o acțiune în revendicare a apartamentului nr. 1 îndreptată împotriva municipiului București, a societății care administra imobilul și a soților G., care cumpăraseră apartamentul. Ele au cerut și anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19 decembrie 1996.

Printr-o sentință din data de 4 iunie 2002, instanța a admis acțiunea, a constatat nulitatea vânzării și a obligat pârâții să le restituie reclamantelor apartamentul. Instanța a constatat că naționalizarea imobilului fusese ilegală și că contractul de vânzare-cumpărare nu era valabil.

Printr-o decizie din data de 14 noiembrie 2002, Curtea de Apel București a admis apelurile introduse de municipalitate și de soții G. Astfel, aceasta a respins acțiunea reclamantelor, apreciind că naționalizarea fusese legală și că contractul de vânzare-cumpărare era valabil în măsura în care respectase condițiile impuse de Legea nr. 112/1995. Reclamantele au formulat recurs.

Printr-o decizie irevocabilă din data de 11 martie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut recursul pentru analiză, însă a respins argumentele reclamantelor și a declarat acțiunea lor inadmisibilă. Aceasta a considerat că reclamantele introduseseră acțiunea după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (paragrafele 25-27 de mai jos) și că, începând cu această dată, ele nu mai puteau solicita restituirea apartamentului în litigiu decât în condițiile și conform procedurii stabilite prin Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte a confirmat motivarea curții de apel, însă a statuat că, din cauza respingerii capătului de cerere principal referitor la restituirea apartamentului, acest capăt de cerere era și el inadmisibil. c) Demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii apartamentului nr. 1

La data de 9 august 2001, invocând prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantele au solicitat Primăriei București restituirea întregului imobil situat în Calea Dorobanților.

În lipsa unui răspuns în termenul legal de 60 de zile, ele au introdus, la data de 26 iulie 2002, o acțiune împotriva primăriei. Printr-o decizie din data de 10 noiembrie 2003, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a obligat primăria să emită o decizie privind cererea reclamantelor. În urma recursului introdus de primărie, Înalta Curte de Casație și Justiție a înlăturat argumentul acesteia conform căruia întârzierea se datora atitudinii reclamantelor, care omiseseră să își completeze dosarul. Prin Decizia definitivă din data de 18 aprilie 2005, aceasta a confirmat obligarea primăriei și a statuat că împotriva reclamantelor nu putea fi reținută nicio culpă de natură să justifice această întârziere.

Într-o adresă din data de 23 martie 2010 trimisă agentului guvernamental, primăria a menționat că analiza cererii era suspendată în așteptarea probelor lipsă. 2. Fapte referitoare la Cererea nr. 33.800/06 introdusă de doamna Ileana Florica Solon

În anul 1950, a fost naționalizat un teren ce le aparținea părinților reclamantei, situat în Craiova. Ulterior, o parte a terenului a fost amenajată ca grădină botanică și alocată Universității din Craiova, instituție publică de învățământ superior.

La data de 28 iunie 2001, întemeindu-se pe Legea nr. 10/2001, reclamanta a solicitat Universității din Craiova să fie despăgubită pentru terenul naționalizat. Ea a arătat că grădina botanică a Universității din Craiova acoperea o suprafață de 1.950 m 2 din suprafața totală de 2.140 m 2 din terenul în discuție.

Prin Decizia nr. 600/A/2001 din 10 iulie 2001, Universitatea din Craiova a respins cererea reclamantei pe motivul că bugetul său nu dispunea de fonduri care să poată fi alocate acestui tip de despăgubiri. Aceasta a trimis cererea reclamantei către Prefectura Județului Dolj. a) Acțiunea în justiție introdusă de reclamantă

La data de 18 iulie 2001, reclamanta a chemat în judecată Universitatea din Craiova și a cerut să fie despăgubită pentru terenul în suprafață de 2.140 m 2 , pe care îl evalua la 70 dolari americani (USD) pe metru pătrat.

La cererea Universității din Craiova, Tribunalul Dolj a dispus, prin Încheierea de ședință din data de 5 decembrie 2002, ca statul, reprezentat de Ministerul Finanțelor, să fie, de asemenea, introdus în cauză, în calitate de pârât.

Printr-o sentință din data de 13 februarie 2003, Tribunalul Dolj i-a respins pretențiile reclamantei, ca premature în opinia sa, pe motivul că partea interesată ar fi trebuit să aștepte ca prefectura să statueze cu privire la cererea sa de despăgubire. Cu toate acestea, instanța a apreciat că reclamanta dovedise dreptul de proprietate al părinților săi, precum și naționalizarea abuzivă.

Reclamanta a introdus apel împotriva acestei sentințe.

La data de 21 noiembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a admis apelul reclamantei, a infirmat sentința pronunțată în primă instanță și a anulat Decizia nr. 600/A/2001. Aceasta s-a bazat pe o adresă din data de 13 noiembrie 2003 trimisă de Universitatea din Craiova către Prefectura Județului Dolj, prin care prima se arăta de acord cu acordarea unei despăgubiri reclamantei. În dispozitivul hotărârii sale, aceasta a evaluat despăgubirea datorată reclamantei la 70 USD pe metru pătrat, conform convenției încheiate de părți în timpul procedurii. De asemenea, instanța a menționat în considerentele deciziei sale că reclamanta urma să beneficieze de această reparație odată ce va fi adoptată legea specială care va reglementa modalitățile, cuantumul și procedura de despăgubire.

Atât reclamanta, cât și Universitatea din Craiova și Ministerul Finanțelor au formulat recurs împotriva acestei hotărâri pe motivul că între părți nu fusese încheiată nicio convenție. Reclamanta mai susținea și că hotărârea atacată nu menționa care dintre cele două părți pârâte - Universitatea din Craiova sau statul român - era debitoarea obligației de plată.

Printr-o decizie irevocabilă din data de 30 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile și a confirmat hotărârea Curții de Apel Craiova din 21 noiembrie 2003. Aceasta a considerat că, în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, Universitatea din Craiova, care folosea terenul revendicat de reclamantă, avea obligația, în cazul în care restituirea terenului nu putea fi făcută, să prezinte o ofertă de despăgubire care să corespundă valorii imobilului și să îi comunice decizia sa Prefecturii Județului Dolj.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai observat că, în timpul procedurii, Universitatea din Craiova trimisese Adresa din data de 13 noiembrie 2003, prin care informase Prefectura Județului Dolj despre faptul că era de acord cu acordarea unei despăgubiri în favoarea reclamantei, în cuantumul solicitat de aceasta din urmă. Instanța a apreciat că, prin conținutul său, această comunicare reprezenta o ofertă făcută conform art. 24 și 36 din Legea nr. 10/2001, ofertă pe care, de altfel, reclamanta o acceptase. Conform Înaltei Curți de Casație și Justiție, o astfel de ofertă din partea Universității din Craiova însemna recunoașterea de către pârâtă a pretențiilor reclamantei. Prin urmare, curtea de apel s-a limitat să constate faptul că Universitatea din Craiova luase, în cadrul procedurii, măsuri pentru respectarea obligațiilor sale decurgând din lege.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că nu fusese stabilită nicio obligație concretă în sarcina statului român, parte la procedură, acordarea efectivă a unei reparații în cuantumul stabilit urmând să se facă potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 247/2005. b) Urmările administrative ale procedurii judiciare

Printr-o decizie din data de 27 ianuarie 2006, Universitatea din Craiova a propus Prefecturii Județului Dolj să îi acorde reclamantei, pentru terenul în suprafață de 2.140 m 2 , despăgubirea stabilită prin Decizia din data de 21 noiembrie 2003 a Curții de Apel Craiova. Decizia era întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Fiind invitată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), printr-o adresă din data de 24 decembrie 2008, să adopte o decizie întemeiată pe Legea nr. 247/2005 , Universitatea din Craiova a propus Prefecturii Județului Dolj, la data de 24 martie 2009, să îi acorde reclamantei despăgubirea în discuție. Ea a precizat că dosarul urma să fie transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală).

Comisia Centrală nu a informat reclamanta despre urmările acestei decizii. Până în prezent, părții interesate nu i-a fost plătită nicio despăgubire.

La audierea din data de 8 iunie 2010, Guvernul a precizat că cererea reclamantei urmează să fie tratată cu prioritate. II. Dreptul și practica pertinente A. Rezumatul principalelor prevederi legislative referitoare la restituirea imobilelor naționalizate înainte de 1989 sau, în lipsa restituirii, despăgubirea aferentă

Principalele prevederi legislative în materie au fost descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României [MC], nr. 28.342/95, §§ 34-35, CEDO 1999-VII; Străin și alții împotriva României, nr. 57.001/00, § 19, CEDO 2005-VII; Păduraru împotriva României, nr. 63.252/00, §§ 23-53, CEDO 2005-XII (extrase); Viașu împotriva României, nr. 75.951/01, §§ 30-49, 9 decembrie 2008; Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009; Katz împotriva României, nr. 29.739/03, § 11, 20 ianuarie 2009; Tudor Tudor împotriva României, nr. 21.911/03, § 21, 24 martie 2009, și Matieș împotriva României, nr. 13.202/03, §§ 13-17, 8 iunie 2010. Ele pot fi rezumate după cum urmează. 1. Cadrul general

Legea nr. 18/1991 le-a recunoscut foștilor proprietari și moștenitorilor acestora dreptul la restituirea parțială a terenurilor agricole. Cea mai importantă modificare a acestei legi a fost introdusă prin Legea nr. 1/2000 care a crescut suprafața de teren ce putea fi restituită până la 50 de hectare de persoană pentru terenurile arabile și până la 100 de hectare de persoană pentru pășuni. În lipsa restituirii, beneficiarii aveau dreptul la despăgubire.

În ceea ce privește imobilele naționalizate, în lipsa unei legislații speciale care să definească regimul juridic al acestor bunuri, instanțele s-au considerat, într-o primă fază, competente să analizeze problema legalității actelor de naționalizare și să dispună, în cazul în care constată ilegalitatea lor, restituirea bunurilor în discuție.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, a permis vânzarea acestor imobile către chiriași. Restituirea lor către foștii proprietari sau către moștenitorii acestora nu era posibilă decât dacă locuiau acolo în calitate de chiriași sau dacă aceste locuințe erau libere. În lipsa restituirii, foștii proprietari puteau solicita o despăgubire care era plafonată.

În ceea ce privește imobilele care aparținuseră organizațiilor minorităților naționale și cultelor religioase, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România prevedeau restituirea lor sau, în caz contrar, acordarea unei reparații.

Legea nr. 10/2001 a consfințit principiul restituirii imobilelor în discuție. În cazul în care restituirea nu mai era posibilă, foștii proprietari sau moștenitorii lor puteau solicita o reparație neplafonată.

Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede că imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu mai pot face obiectul unei restituiri, ci numai al altor măsuri de reparație. Posibilitatea de a alege între acțiunea în revendicare și procedura specială de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost eliminată în favoarea acestei din urmă proceduri.

Pe lângă bunurile vizate de prevederile legislative menționate mai sus, statul se obligă să îi despăgubească pe foștii proprietari sau pe moștenitorii lor care au pierdut imobile, terenuri ori recolte abandonate pe anumite teritorii în urma modificărilor granițelor survenite înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prevăzută de legile nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 și nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnat la Belgrad la 5 iulie 1924 și coordonată de ANRP, procedura administrativă de despăgubire pentru aceste bunuri este diferită de cea prevăzută pentru bunurile imobile naționalizate, iar fondurile necesare provin de la bugetul de stat. 2. Procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile justiției și proprietății, aflată în prezent în vigoare, a modificat substanțial legile anterioare referitoare la despăgubiri, stabilind în mod special o procedură administrativă unificată pentru cererile referitoare la bunuri ce intră sub incidența legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2000 și a ordonanțelor de urgență ale Guvernului nr. 83/1999 și nr. 94/2000.

Aceasta prevede că, în lipsa restituirii, beneficiarii măsurilor de reparație pot alege între compensarea creanței lor prin bunuri și servicii și plata unei despăgubiri calculate conform "practicii și standardelor interne și internaționale în materie de despăgubire pentru imobile și case preluate abuziv de către stat".

Rolul principal în punerea în aplicare a acestei legi a fost încredințat celor două structuri nou-înființate: Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală) și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP).

Au fost acordate noi termene pentru introducerea cererilor de restituire sau de despăgubire, și anume 60 de zile pentru terenurile agricole și 6 luni pentru bunurile imobile care au aparținut cultelor religioase și organizațiilor minorităților naționale.

Deciziile autorităților locale prin care se acordă sau se propune acordarea de despăgubiri trebuie să facă obiectul unui control al legalității din partea prefectului, care este însărcinat apoi cu transmiterea lor către Comisia Centrală.

Prevederile ce reglementează controlul legalității au fost precizate prin Hotărârea Guvernului nr. 128/2008 . Potrivit acestor prevederi, dacă prefectul consideră că decizia primarului sau a celorlalte autorități administrative locale este ilegală, o poate contesta pe calea contenciosului administrativ în termen de un an de la data deciziei.

La primirea dosarului, Comisia Centrală trebuie să verifice legalitatea refuzului de restituire a bunului imobil, apoi să transmită dosarul la "evaluatori agreați" pentru ca aceștia să stabilească cuantumul despăgubirii. Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală eliberează un "titlu de despăgubire" sau trimite dosarul la autoritățile locale pentru reexaminare.

Legea nr. 247/2005 nu stabilește nici termenele, nici ordinea în care Comisia Centrală trebuie să examineze dosarele. La data de 28 februarie 2006, Comisia Centrală a hotărât ca ordinea de analizare a dosarelor să fie aleatorie. La data de 16 septembrie 2008, aceasta a revenit asupra hotărârii sale și a stabilit că dosarele trebuie examinate în ordinea înregistrării lor. 3. Mecanismul introdus prin Legea nr. 247/2005 pentru plata despăgubirilor

În vederea plății despăgubirilor stabilite de Comisia Centrală, a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul "Proprietatea". Majoritatea capitalului său este constituit din active ale statului în diferite întreprinderi.

Legea nr. 247/2005 stabilea că, în termen de 30 de zile de la crearea sa, Fondul "Proprietatea" trebuie să ia măsurile necesare, în vederea cotării acțiunilor sale la bursă, pentru ca beneficiarii deciziilor de despăgubire emise în baza legilor de restituire să își poată vinde acțiunile și să încaseze prețul în orice moment.

Începând din luna iulie 2005, Legea nr. 247/2005 a fost modificată de mai multe ori, atât în ceea ce privește funcționarea și finanțarea Fondului "Proprietatea", cât și în ceea ce privește modalitățile de calcul și procedurile de acordare a despăgubirilor.

La data de 28 iunie 2007, Guvernul a adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care a modificat organizarea și funcționarea Fondului "Proprietatea". Printre alte măsuri, această ordonanță, confirmată ulterior de Legea nr. 142/2010 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, le acordă beneficiarilor de titluri la Fondul "Proprietatea" posibilitatea să încaseze o parte din sumă în numerar.

Conform Hotărârii Guvernului nr. 128/2008 privind modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.095/2005 referitoare la punerea în aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 81/2007, după emiterea "titlului de despăgubire" de către Comisia Centrală, partea interesată are posibilitatea să aleagă între a primi o parte din sumă în numerar [în limita a 500.000 lei românești (RON)] și restul în acțiuni și a primi întreaga sumă în acțiuni. Această alegere trebuie făcută la ANRP, care trebuie să înlocuiască "titlul de despăgubire" cu un "titlu de plată" corespunzător cuantumului sumei de plată în numerar și un "titlu de conversie" corespunzător restului sumei ce va fi convertită în acțiuni la Fondul "Proprietatea".

Această alegere se poate face într-un termen de 3 ani de la data emiterii de către Comisia Centrală a "titlului de despăgubire". Cererile de opțiune trebuie analizate în ordine cronologică, însă nu s-a stabilit în mod expres niciun termen în acest sens.

Plata sumelor în numerar mai mici sau egale cu 250.000 RON trebuie efectuată într-un termen de un an de la data emiterii titlului de plată și într-un termen de 2 ani pentru sumele cuprinse între 250.000 și 500.000 RON.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, plata sumelor în numerar a fost suspendată pentru o perioadă de 2 ani, pentru ca echilibrul bugetar să poată fi menținut. În această perioadă, "titlurile de despăgubire" nu pot fi convertite decât în acțiuni la Fondul "Proprietatea". B. Rezumatul practicii judiciare interne pertinente 1. Poziția Curții Constituționale

La cererea parlamentarilor, Curtea Constituțională a analizat, în cadrul controlului de constituționalitate efectuat înaintea intrării lor în vigoare, conformitatea cu Constituția a legilor nr. 112/1995, 1/2000, 10/2001 și 247/2005. Prin deciziile pronunțate la datele de 19 iulie 1995, 27 decembrie 1999, 7 februarie 2001 și 6 iulie 2005, ea a statuat că aceste legi sunt conforme cu Constituția, cu excepția prevederilor Legii nr. 112/1995, care confirmau dreptul de proprietate al statului asupra imobilelor transferate în patrimoniul său fără titlu și care condiționau acordarea măsurilor de reparație de aducerea dovezii că solicitantul avea reședința permanentă în România.

În cadrul controlului de constituționalitate efectuat după intrarea lor în vigoare, Curtea Constituțională a fost chemată să se pronunțe din nou asupra constituționalității unora dintre prevederile lor. Aceasta a respins majoritatea excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor interne și a confirmat conformitatea acestor legi cu Constituția.

Prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, Curtea Constituțională a statuat că toate persoanele care au introdus în termenul legal o cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 puteau pretinde măsuri de reparație și, în mod special, restituirea bunurilor lor în cazul în care naționalizarea a fost ilegală. 2. Jurisprudența curților și a tribunalelor interne, inclusiv cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție

După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 , practica instanțelor interne a suferit din cauza lipsei unui cadru legislativ stabil. Jurisprudența a oferit mai multe interpretări cu privire la noțiuni precum: "titlul de proprietate" al statului, "buna-credință" a cumpărătorului, "aparență în drept", precum și la raporturile dintre acțiunea în revendicare și procedurile de restituire prevăzute de legile speciale (a se vedea Păduraru, menționată mai sus, § 96).

În ceea ce privește poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la competența instanțelor interne pentru a statua asupra cererilor de restituire a bunurilor naționalizate, în lipsa unui răspuns din partea autorităților administrative la notificările adresate în temeiul Legii nr. 10/2001 , Secțiile Unite, statuând asupra unui recurs în interesul legii, au hotărât, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, că instanțele interne sunt competente să statueze asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor sau acordarea despăgubirilor prevăzute de lege.

Prin două decizii, nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 și 33 din 9 iunie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007, respectiv nr. 108 din 23 februarie 2009, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, statuând tot cu privire la două recursuri în interesul legii, au hotărât că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare ale bunurilor expropriate sau naționalizate înainte de 1989, introduse în paralel cu procedura de restituire reglementată prin Legea nr. 10/2001, sunt inadmisibile. Cu toate acestea, în mod excepțional, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoana care deținea un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, putea introduce o acțiune în revendicare, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți de bună-credință.

Prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, statuând de asemenea asupra unui recurs în interesul legii, au apreciat că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu se aplică în cazul cererilor de restituire sau de despăgubire deja soluționate de autoritățile administrative locale în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește deciziile autorităților administrative locale de admitere a unei cereri de restituire sau de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că acestea au dat naștere la drepturi patrimoniale pentru persoana îndreptățită și că, prin urmare, ele nu puteau fi revocate sau anulate de autoritatea administrativă locală ori de Comisia Centrală (deciziile nr. 6.723 din 17 octombrie 2007 și nr. 6.812 din 10 noiembrie 2008 ale Secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În ceea ce privește cererile transmise Comisiei Centrale în temeiul Legii nr. 247/2005 și care nu au făcut obiectul unei hotărâri, Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat că instanțele nu se puteau substitui Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor (deciziile nr. 4.894 din 27 aprilie 2009 și nr. 5.392 din 11 mai 2009 ale Secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În schimb, aceasta a considerat că, în ciuda lipsei unui termen legal impus Comisiei Centrale pentru adoptarea deciziei sale, aceasta din urmă are obligația de a se pronunța asupra cererilor de restituire sau de despăgubire într-un "termen rezonabil", așa cum este interpretat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (deciziile nr. 3.857 și 3.870 din 4 noiembrie 2008 ale Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție). C. Date statistice privind Fondul "Proprietatea" și plata despăgubirilor

Statisticile comunicate de ANRP în luna mai 2010 și furnizate de Guvern sunt următoarele: - în ceea ce privește Legea nr. 10/2001, la autoritățile locale au fost înregistrate 202.782 de cereri. 119.022 de dosare au fost analizate și în 56.000 din cazuri s-a propus acordarea unei despăgubiri; - 46.701 de dosare constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și 375 de dosare constituite în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 au fost transmise Comisiei Centrale, care a eliberat 10.345 de "titluri de despăgubire". Celelalte dosare sunt în curs de soluționare; - în ceea ce privește legile nr. 18/1991 și nr. 1/2000 referitoare la terenurile agricole, conform unei estimări parțiale referitoare la 8 din cele 41 de județe, autorităților locale le-au fost adresate aproape un milion și jumătate de cereri de restituire sau de despăgubire. 55.271 de dosare constituite în temeiul acestor legi au fost transmise Comisiei Centrale, care a reținut 21.279 dintre ele și a eliberat 10.915 "titluri de despăgubire". Celelalte dosare sunt în curs de examinare; - în ceea ce privește cererile de restituire a terenurilor sau de despăgubire în temeiul Legii nr. 247/2005 , peste 800.000 de cereri au fost înregistrate la autoritățile locale, din care circa 172.000 au fost admise cu propunere de despăgubire; - din totalul beneficiarilor de "titluri de despăgubire", 15.059 au ales să primească o parte din sumă în numerar, pentru un cuantum total de circa 2 miliarde RON, adică circa 400 milioane euro. 3.850 de persoane au primit plăți pentru un total de circa 350 milioane RON, adică circa 80 milioane euro.

Instituite în decembrie 2005, acțiunile la Fondul "Proprietatea" încă nu sunt cotate la bursă. Cu toate acestea, din anul 2007, Fondul "Proprietatea" plătește dividende acționarilor săi și, din martie 2008, vânzarea acțiunilor fondului este permisă pe calea unor tranzacții directe, controlate de autoritatea de reglementare bursieră. De exemplu, în luna mai 2010 au fost înregistrate 206 cesiuni.

Potrivit informațiilor publicate la data de 4 iunie 2010 de Fondul "Proprietatea", Ministerul Finanțelor Publice este acționarul majoritar, deținând 56% din acțiunile fondului. În plus, 103 acționari sunt persoane juridice care dețin, în total, 12% din acțiunile fondului, iar 3.622 de acționari sunt persoane fizice care dețin, în total, 31,4% din acțiunile fondului.

Conform unei estimări avansate de Guvern, suma necesară pentru plata despăgubirilor prevăzute de legile referitoare la despăgubiri se ridică la 21 miliarde euro. D. Textele Consiliului Europei

În Rezoluția sa Res(2004)3 privind hotărârile care ridică o problemă structurală subsecventă, adoptată la 12 mai 2004, Comitetul Miniștrilor a arătat următoarele: "Comitetul Miniștrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei (...) invită Curtea: I. în măsura posibilităților, să identifice în hotărârile în care constată o încălcare a Convenției ceea ce, în opinia sa, ridică o problemă structurală subsecventă și originea acestei probleme, în special atunci când ea este susceptibilă a da naștere unor numeroase cereri, astfel încât să ajute statele să găsească soluția potrivită și Comitetul Miniștrilor să supravegheze executarea hotărârilor; II. să semnaleze în special orice hotărâre care cuprinde indicații cu privire la existența unei probleme structurale și la originea acestei probleme nu numai statului în cauză și Comitetului Miniștrilor, ci și Adunării Parlamentare, secretarului general al Consiliului Europei și comisarului pentru drepturile omului din cadrul Consiliului Europei, și să semnaleze într-un mod adecvat aceste hotărâri în baza de date a Curții."

Recomandarea Comitetului Miniștrilor Rec(2004)6 privind îmbunătățirea căilor de recurs interne, adoptată la data de 12 mai 2004, are următorul conținut: "Comitetul Miniștrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei (...) recomandă statelor membre, luând în considerare exemplele de bune practici menționate în anexă: I. să se asigure, printr-o observare constantă, în lumina jurisprudenței Curții, că există recursuri interne pentru orice persoană care invocă într-un mod justificabil o încălcare a Convenției și că aceste recursuri sunt efective, în măsura în care ele pot conduce la o decizie pe fondul plângerii și la un remediu adecvat al oricărei încălcări constatate; II. să reanalizeze, în urma hotărârilor Curții care constată deficiențe structurale sau generale în dreptul sau practica statului, caracterul efectiv al recursurilor interne existente și, dacă este cazul, să creeze recursuri efective, pentru a evita aducerea în fața Curții a cauzelor repetitive; III. să acorde o atenție deosebită, în cadrul punctelor I și II de mai sus, existenței recursurilor efective în cazul unei afirmații justificabile privind durata excesivă a procedurilor jurisdicționale (...)."

Partea relevantă din anexa la Recomandarea Comitetului Miniștrilor Rec(2004)6 prevede următoarele: "(...) 13. După ce o hotărâre a Curții care relevă deficiențe structurale sau generale în dreptul sau în practica statului («hotărâre-pilot») a fost adoptată, iar un număr mare de cereri privitoare la aceeași problemă («cauze repetitive») sunt pe rol sau susceptibile de a fi introduse la Curte, statul pârât trebuie să se asigure că potențialii reclamanți dispun de un recurs efectiv care să le permită să se adreseze unei autorități naționale competente, recurs care ar putea fi, în egală măsură, utilizat de reclamanții actuali. Un astfel de recurs rapid și eficient le-ar permite să obțină deja o reparație la nivel intern, în conformitate cu principiul subsidiarității sistemului Convenției. 14. Introducerea unui astfel de recurs intern ar putea contribui, de asemenea, în mod semnificativ, la reducerea volumului de muncă al Curții. Deși executarea rapidă a hotărârii-pilot rămâne esențială pentru soluționarea problemei structurale și prevenirea în acest fel a cererilor viitoare privind aceeași problemă, poate exista o categorie de persoane care au fost deja afectate de această problemă înainte de rezolvarea sa. Pentru aceste persoane, existența unui recurs menit să garanteze o reparație la nivel intern ar permite Curții să le invite să utilizeze noul recurs și, dacă este cazul, să declare inadmisibile cererile lor. 15. Pot exista mai multe opțiuni pentru a atinge acest obiectiv, în funcție, printre altele, de natura problemei structurale în discuție și după cum persoana afectată de această problemă a introdus sau nu o cerere la Curte. 16. În special, în urma unei hotărâri-pilot care a relevat o problemă structurală specifică, ar putea fi, de exemplu, adoptată o abordare ad hoc, prin care statul vizat să examineze oportunitatea introducerii unui recurs specific sau a extinderii unui recurs existent pe cale legislativă sau jurisprudențială. 17. În cadrul acestei examinări de la caz la caz, statele ar putea prevedea, dacă acest lucru se dovedește oportun, posibilitatea redeschiderii procedurilor similare celor dintr-o cauză-«pilot» care a stabilit o încălcare a Convenției, pentru a degreva Curtea de aceste cauze și, dacă este cazul, pentru a pune la dispoziția persoanei vizate un remediu mai rapid. Criteriile enumerate în Recomandarea Rec(2000)2 a Comitetului Miniștrilor pot servi drept sursă de inspirație în acest sens. 18. În cazul în care astfel de recursuri specifice au fost create ca urmare a unei hotărâri-pilot, guvernele ar trebui să informeze rapid Curtea, pentru ca aceasta să le poată lua în considerare în examinarea cauzelor repetitive. 19. Cu toate acestea, nu va fi necesar sau adecvat să se creeze recursuri noi pentru orice cauză în care o hotărâre a Curții a identificat o problemă structurală sau să se acorde acestora un anumit efect retroactiv. În anumite cazuri, poate fi preferabil să se lase Curții sarcina de a examina aceste cauze, în special pentru a evita obligarea reclamantului să suporte sarcina suplimentară a epuizării din nou a recursurilor interne care, în plus, nu ar fi înființate decât după adoptarea modificărilor legislative (...)."

La data de 2 martie 2010, cu ocazia celei de-a 1.078-a reuniune, delegații miniștrilor care supraveghează executarea hotărârilor Curții au reamintit cu privire la cauzele Străin, Viașu și cu privire la peste o sută de alte cauze românești de acest tip că aspectele pe care acestea le ridică se referă la o problemă sistemică importantă, legată în special de lipsa restituirii sau a despăgubirii pentru bunurile naționalizate, apoi revândute de stat unor terți. Aceștia au luat act de un plan de acțiune prezentat la data de 25 februarie 2010 de către autoritățile române, pe care le-au invitat să prezinte un calendar estimativ pentru adoptarea măsurilor luate în considerare. E. Drept comparat în materie de restituire sau de despăgubire pentru bunurile naționalizate înainte de 1989 în Europa Centrală și de Est

În anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, regimurile comuniste din numeroase țări din Europa Centrală și de Est au naționalizat și expropriat masiv imobilele, precum și structurile industriale, bancare, comerciale și, cu excepția Poloniei, pe cele agricole.

La începutul anilor 1990, au fost adoptate măsuri de restituire în multe dintre aceste țări, ale căror situații politice și juridice erau diferite. Modalitățile și întinderea restituirilor difereau de la o țară la alta și s-a observat o mare diversitate în formele de despăgubire stabilite de state.

Anumite state nu au adoptat măsuri legislative cu privire la restituirea sau despăgubirea pentru bunurile naționalizate ori confiscate (Azerbaidjan, Bosnia-Herțegovina și Georgia).

Legislația poloneză nu prevede restituirea sau despăgubirea generală pentru bunurile confiscate ori naționalizate. Singura excepție se referă la regiunea Bugului și se limitează la a prevedea un drept la despăgubire. Acest drept se poate concretiza, la alegerea creditorului: prin deducerea valorii indexate a bunurilor abandonate din prețul bunurilor publice achiziționate prin intermediul unei proceduri de licitație sau prin plata unei despăgubiri pecuniare ce provine din fondul de despăgubire. Cuantumul indemnizației ce i se poate plăti creditorului este plafonat prin lege la 20% din valoarea actuală a bunurilor pierdute în regiunea Bug.

Legislația ungară privitoare la despăgubirea parțială a daunelor cauzate de stat bunurilor cetățenilor prevede o despăgubire sub forma unei sume de bani sau a unor cupoane de despăgubire. Legea stabilește și un plafon.

Majoritatea țărilor în cauză limitează dreptul la restituire sau la despăgubire la anumite categorii de bunuri ori de persoane. Anumite state fixează în legislația lor termene, uneori foarte scurte, pentru prezentarea cererilor.

Anumite țări (Albania, Bulgaria, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Lituania) prevăd diverse forme de restituire și/sau de despăgubire prin legile numite "de restituire". Altele au inclus problema restituirii bunurilor în legi de reabilitare (Germania, Moldova, Republica Cehă, Rusia, Slovacia și Ucraina). În fine, problema este tratată și în legile proprietății (Germania, Bulgaria, Estonia, Republica Cehă și Slovenia).

În toate cazurile, restituirea nu este un drept absolut și poate fi supusă unor condiții sau limitări numeroase. Același lucru este valabil și pentru dreptul la o despăgubire. 1. Condițiile ratione personae

Restituirea bunurilor confiscate ori naționalizate sau despăgubirea poate să îi privească fie pe foștii proprietari, fie pe succesorii acestora (moștenitori legali în Albania). Anumite legislații, precum cele din Estonia, Lituania, Moldova, Republica Cehă, Slovacia și Slovenia, le impun solicitanților condiția să fi avut calitatea de cetățean în momentul confiscării sau să aibă calitatea de cetățean în momentul formulării cererii de restituire, iar uneori chiar ambele condiții. În plus, dreptul Slovaciei și al Estoniei impunea condiția ca solicitantul să fi avut reședința permanentă în țara respectivă în momentul intrării în vigoare a legii și în momentul formulării cererii de restituire sau de despăgubire. Pentru sistemele care prevăd procedura de reabilitare, numai persoanele reabilitate conform legii pot solicita restituirea bunurilor lor. Așa se întâmplă în Germania, Moldova, Republica Cehă, Rusia, Slovacia și Ucraina, țări în care dreptul la restituire sau la despăgubire decurge, integral ori parțial, din reabilitarea victimelor represiunii politice. 2. Categoriile de bunuri excluse de la restituire

Anumite legislații exclud de la restituire sau de la despăgubire mai multe categorii de bunuri.

În anumite state sunt excluse terenurile și clădirile al căror aspect a fost modificat (Germania), în altele, bunurile care și-au pierdut aspectul inițial (Estonia) sau bunurile care au dispărut ori care au fost distruse, precum și bunurile care au fost privatizate (Moldova, Rusia și Ucraina).

De altfel, în Estonia, bunurile militare, bunurile culturale sau sociale ori obiectele aflate sub protecția statului, precum și clădirile administrative ale autorităților de stat sau locale nu pot fi restituite. Conform legislației din Moldova, terenurile, pădurile, plantațiile plurianuale sau bunurile care au fost confiscate din motive fără nicio legătură cu represiunea politică sunt, de asemenea, excluse de la restituire.

În Rusia și în Ucraina, bunurile care au fost naționalizate conform legislației în vigoare la data respectivă sunt excluse de la restituire sau de la despăgubire.

În Lituania, restituirea este posibilă numai pentru imobilele cu destinația de locuință. În Serbia, legea nu prevede decât restituirea parțială a terenurilor agricole. În fine, în Republica Cehă și în Bulgaria, legile de restituire specifică bunurile cărora li se aplică. 3. Limitările temporale

Anumite legislații impun limitări temporale pentru introducerea unei cereri de restituire sau de despăgubire. Este cazul Albaniei și al Estoniei (în care foștii proprietari au beneficiat de mai puțin de un an pentru a-și depune cererea), al Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, al Republicii Cehe și al Slovaciei (un an de la data intrării în vigoare a legii privind reabilitarea).

Alte legislații limitează restituirea sau despăgubirea la bunurile naționalizate sau confiscate într-o anumită perioadă. De exemplu, legislația germană limitează despăgubirea la bunurile naționalizate după anul 1949, însă prevede o despăgubire pentru bunurile naționalizate în perioada 1945-1949 în zona de ocupație sovietică. 4. Formele de despăgubire și limitările lor

Mai multe țări au ales o despăgubire sub forma unui bun echivalent, de aceeași natură cu bunul naționalizat sau confiscat (Albania, Germania, Bulgaria, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Muntenegru).

Atunci când schimbul este imposibil, legislațiile prevăd posibilitatea de a oferi un bun de altă natură, o sumă de bani, bonuri de compensare (Bulgaria și Ungaria), titluri sau obligațiuni de stat (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Slovenia) sau părți sociale într-o întreprindere publică (Albania și Bulgaria).

Calcularea cuantumului despăgubirii plătite se bazează în principal pe valoarea de piață a bunului la momentul deciziei de restituire sau de despăgubire (Albania, Lituania, Moldova, Muntenegru, Polonia și Serbia)