ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1190/2017

Decizia nr.

1190/2017

Asupra contestației de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 237/F din 29 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

A luat act că persoana solicitată nu consimte la predare.

A dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis de către autoritățile judiciare din Germania, pe numele persoanei solicitate A.

A dispus predarea persoanei solicitate către autoritățile germane cu respectarea regulii specialității.

A dispus arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, pe o perioadă de 30 zile, respectiv de la 29 noiembrie 2017 la 28 decembrie 2017 inclusiv.

A constatat că persoana solicitată a fost reținută 24 de ore de la 21 noiembrie 2017, ora 22,13 până la 22 noiembrie 2017, ora 22,30 și arestată provizoriu de la data de 22 noiembrie 2017 până la data de 29 noiembrie 2017.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență că prin sesizarea înregistrată sub nr. x/II-5/2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a transmis în baza art. 101 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, republicată, lucrarea de punere în executare a mandatului european de arestare emis de către autoritățile judiciare germane la data de 17 noiembrie 2017, față de numitul A., acuzat pentru săvârșirea infracțiunilor de omor prin imprudență și vătămare corporală gravă prev. de art. 211 I, 223 I, 224 I, 22, 23, 25 II, 52 C. pen. german.

La dosar s-a depus procesul-verbal încheiat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind depistarea persoanei solicitate și înmânarea unei copii a mandatului european, Ordonanța de reținere nr. 147 din 21 noiembrie 2017, copie de cartea de identitate, procesul-verbal încheiat de organele de poliție privind depistarea persoanei solicitate, copia cazierului judiciar al persoanei solicitate, adresa Ministerului de Interne - Inspectoratul General al Poliției Române - Centrul de cooperare polițienească internațională - Biroul Sirene privind semnalarea pe numele persoanei solicitate a unui mandat de arestare european.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2017 s-a dispus, pe o durată de 15 zile, cu începere de la 22 noiembrie 2017 până la 6 decembrie 2017, inclusiv, arestarea numitului A. și s-a dispus și emiterea mandatului european de arestare preventivă.

La data de 24 noiembrie 2017, Ministerul Public a depus la dosar mandatul european de arestare emis de Parchetul General din Berlin la data de 17 noiembrie 2017 față de numitul A., împreună cu traducerea acestuia în limba română.

Fiind audiat la data de 29 noiembrie 2017, numitul A. a declarat că nu consimte la predare către autoritățile judiciare germane și nu renunță la drepturile conferite de regula specialității, nu consimte să fie predat autorităților judiciare germane.

Față de susținerile persoanei solicitate, în apărare, referitoare la locul și data nașterii, prima instanță a reținut, coroborat cu susținerile reprezentantului Ministerului Public că eroarea referitoare la locul și data nașterii, apare numai în traducerea mandatului european de arestare, în originalul acestuia și în cererea formulată către autoritățile române, datele personale ale inculpatului fiind menționate în mod corect, raportat și la actele aflate la dosar, s-a constatat că este vorba de o eroare materială și nu de o reală obiecție cu privire la identitate sau de un impediment cu privire la punerea în executare a mandatului european de arestare.

În mandatul de arestare emis de autoritățile din Germania se arată, în esență, că în ziua crimei, nu mult după miezul nopții, acționând în conformitate cu un plan bine pus la cale împreună cu alții, persoanele căutate de autoritățile judiciare germane - B., C., D., A., E. și F. au folosit cuțitele ca să atace două victime care au sosit în Berlin într-o mașină condusă de martorul G. și care erau pe punctul de a coborî din mașină, când infractorii au consimțit în mod tacit să le omoare, în jurul mașinii fiind alte 20-30 de persoane în momentul comiterii faptei. Cum era stabilit, H. a băgat cuțitul în martorul C. care a reușit să fugă, H. urmărindu-l doar până la un punct. În concordanță cu planul pe care îl aveau, C. și D. au înjunghiat victima N în partea de sus a corpului. Victima a suferit două înjunghieri în spate, una dintre ele, perforându-i plămânii. A sângerat mult, murind în cele din urmă la spital. Martorul C a fost înjunghiat în partea de sus a brațului fiindu-i tăiată o arteră, și fiind înjunghiat și în spate. Prin urmare, viața lui a fost pusă în pericol, fiind salvat numai datorită chirurgiei efectuate de urgență. Motivul acestei fapte îl reprezintă dispute legate de câștiguri și acțiuni de prostituție.

În drept, s-a arătat că faptele săvârșite de persoana solicitată constituie infracțiunile prevăzute de art. 212 I, 223 I, 224 I, 22, 23, 25 II, 52 C. pen. german.

Curtea de apel a reținut că faptele menționate au echivalent în C. pen. român actual reprezentând infracțiunile de omor, prev. de art. 188 și vătămare corporală gravă, prev. de art. 194.

Analizând ansamblul probelor de la dosar,

văzând mandatul european emis de autoritățile din Germania, ținând cont și de afirmațiile persoanei solicitate, neexistând niciun impediment pentru a se refuza punerea în executare a mandatului european de arestare, dintre cele prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanța de fond, în baza art. 103 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a dispus astfel după cum anterior s-a arătat în debutul prezentelor considerente.

Împotriva sentinței penale nr. 237/F din 29 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a formulat contestație persoana solicitată A. pentru motivele arătate pe larg în partea introductivă a prezentei hotărâri.

În esență, contestatorul a solicitat respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare emis de autoritățile judiciare germane, iar, în subsidiar, să fie luată măsura arestului la domiciliu sau măsura controlului judiciar până la predarea sa efectivă, având în vedere înscrisurile depuse la dosar, circumstanțele personale, faptul că s-a prezentat de bunăvoie atunci când a fost chemat de șeful de post din localitatea unde domiciliază, că dorește să-și lămurească acuzația adusă de autoritățile judiciare din Germania, dar nu dorește să fie predat în stare de arest, existând și posibilitatea audierii prin comisie rogatorie pentru lămurirea participației sale la comiterea faptelor.

De asemenea, a invocat faptul că datele sale de identificare sunt greșite în mandatul european de arestare, în cuprinsul acestuia se menționează corect numele de A.

Examinând contestația formulată de persoana solicitată A. prin prisma textelor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de contestație invocate de contestatorul persoană solicitată și din oficiu, în raport de dispozițiile Legii nr. 302/2004 republicată, cu referire la dispozițiile cuprinse în legea ante-menționată privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, astfel cum acestea sunt prevăzute de lege, Înalta Curte le constată a fi îndeplinite, așa după cum și prima instanță a reținut în mod corect.

Potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, „î

n toate cazurile instanța se pronunță asupra executării mandatului european de arestare prin sentință, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 110. În scopul luării unei hotărâri, instanța ține seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare.”

În propriul demers analitic, Înalta Curte constată că î

n virtutea principiului recunoașterii și încrederii reciproce consacrat de Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L/190/1 din 18 iulie 2002, precum și raportat la dispozițiile art. 84 din Legea nr. 302/2004, care reglementează mandatul european de arestare, instanța română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competența de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în speță cel din Germania - Staatsanwaltschaft Berlin - în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare și nici asupra oportunității mandatului european de arestare.

Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în speță cea română, în vederea arestării și predării către un alt stat membru, respectiv Germania, a unei persoane solicitate, cu respectarea drepturilor conferite de regula specialității, care se execută în baza principiului recunoașterii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei - cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, cât și cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, așa cum acestea sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În temeiul acestor principii, stipulate atât în norma internă, cât și în cea europeană, este evident că executarea unei asemenea decizii judiciare în cadrul unei cooperări judiciare în materie penală presupune respectarea deplină a condițiilor de fond și formă, a domeniului de aplicare și a cadrului instituțional în care funcționează această procedură specială, pentru ca astfel să existe o deplină respectare a drepturilor și libertăților persoanei, așa cum acestea sunt prevăzute de Constituția României și de normele europene.

Conform Deciziei - cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 mandatul european de arestare este un act procesual cu putere obligatorie în vederea executării unui mandat de arestare, de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate, numai atunci când, persoana împotriva căruia s-a emis mandatul se sustrage de la executare, refugiindu-se pe teritoriul unui alt stat membru.

Infracțiunile pentru care s-a cerut predarea sunt cele de omor prin imprudență și vătămare corporală gravă prev. de art. 211 I, 223 I, 224 I, 22, 23, 25 II, 52 C. pen. german, care se regăsesc printre cele 32 de infracțiuni care permit predarea fără a fi necesară verificarea dublei incriminări conform art. 96 alin. (1) pct. 14 din Legea nr. 302/2004.

În același timp, Înalta Curte constată că este îndeplinită și condiția dublei incriminări, faptele menționate au echivalent în Codul penal român actual reprezentând infracțiunile de omor, prev. de art. 188 și vătămare corporală gravă, prev. de art. 194, iar termenul de prescripție a executării pedepsei nu este împlinit.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate îndeplinește condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, fiind emis la data de 17 noiembrie 2017 de către Staatsanwaltschaft Berlin - Germania.

La termenul de judecată din 29 noiembrie 2017 s-a procedat la ascultarea persoanei solicitate A. (fila 42 dos. fond), care

a arătat că nu consimte la predarea sa către autoritățile

judiciare germane și a precizat că nu renunță la drepturile conferite de regula specialității.

Cu aceeași ocazie, „în conformitate cu art. 103 din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a procedat la verificarea identității persoanei solicitată, căreia i s-au adus la cunoștință drepturile pe care le are, respectiv de a fi informată cu privire la conținutul mandatului european de arestare, de a fi asistată de un apărător ales sau numit din oficiu, regula specialității, precum și consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.”

În raport de actele aflate la dosar, în speță declarația persoanei solicitate, astfel cum se află consemnată la fila 41 din dosarul de fond, Înalta Curte constată că motivele de contestație invocate de contestator vizând identitatea sa și faptul că nu a fost audiată astfel cum impun disp. art. 103 alin. 7 din Legea nr. 302/2004 sunt nefondate.

Mai mult, motivul vizând identitatea contestatorului a fost inițial invocat în fața primei instanțe, care a reținut, în mod corect, eroarea vizând locul și data nașterii persoanei solicitate apare numai în traducerea mandatului european de arestare, în originalul acestuia și în cererea formulată către autoritățile române, datele personale ale inculpatului fiind menționate în mod corect, constatându-se astfel că este vorba de o eroare materială și nu de o reală obiecție cu privire la identitate sau de un impediment cu privire la punerea în executare a mandatului european de arestare.

Având în vedere motivele de contestație ale persoanei solicitate, Înalta Curte constată că, pe de o parte, raportat la dispozițiile art. 98 din Legea nr. 302/2004 nu se reține incidența vreunui motiv de refuz obligatoriu sau opțional al executării mandatului european de arestare. În acest sens Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja, potrivit dispozițiilor Deciziei-cadru nr. 2002/584, că statele membre nu pot să refuze executarea unui mandat european de arestare decât în cazurile de neexecutare obligatorie prevăzute la art. 3 din aceasta și în cazurile de neexecutare facultativă enumerate la articolele sale 4 și 4a (Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cauza Leymann și Pustovarov, C-388/08 hotărârea din 1 decembrie pct. 51, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cauza Mantello, C-261/09, hotărârea din 16 noiembrie 2010, pct. 37). În plus, autoritatea judiciară de executare nu poate supune executarea unui mandat european de arestare decât condițiilor definite la articolul 5 din decizia-cadru menționată.

Pe de altă parte, așa după cum anterior s-a arătat,

potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Din dispozițiile art. 85 și următoarele din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanței de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existența dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situațiilor ce se constituie în motive de refuz la predare. În acest fel se pune în practică principiul recunoașterii și încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În privința măsurilor preventive dispuse în cauză, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că măsura privativă de libertate este motivată, în procedura mandatului european de arestare și în acord cu prevederile art. 5 pct. 1 lit. f) teza a II-a din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora „nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care este vorba despre detenția legală a unei persoane împotriva căreia se află în curs o procedură de extrădare”, deoarece mandatul european de arestare se execută în conformitate cu principiul recunoașterii și încrederii reciproce, consacrat de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Prin urmare, față de gravitatea faptelor pentru care este acuzată persoana solicitată de către autoritățile judiciare din Germania, respectiv săvârșirea infracțiunilor de omor prin imprudență și vătămare corporală gravă, reprezentând infracțiuni grave prin însăși natura lor - asupra vieții - și consecințele produse, dar și pentru buna desfășurare a procedurilor, se constată că instanța de fond a dispus în mod corect asupra cererii de executare a mandatului european de arestare emis de către autoritățile judiciare din Germania, pe numele persoanei solicitate A.

În raport de argumentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că solicitarea contestatorului de înlocuire a arestului preventiv cu măsura preventivă a arestului la domiciliu ori a controlului judiciar apare ca nefondată, nejustificată și inoportună la acest moment procesual, o altă măsură neprivativă de libertate nefiind suficientă pentru atingerea scopului procesului penal.

Așa fiind, pentru toate considerentele anterior expuse,

contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 237/F din 29 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

fiind nefondată, Înalta Curte, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a o respinge ca atare.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 237/F din 29 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 105 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 07 decembrie 2017.