ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 618/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 618/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 618/2018

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă, înregistrată la data de 04 aprilie

2017, reclamantul A. Rădăuți a solicitat instanței

obligarea pârâtului B. la plata sumei de 246,64 lei, reprezentând

contravaloarea zilelor de spitalizare de care a beneficiat, ia unitatea

spitalicească, ca urmare a agresiunii suferite.

Prin sentința civilă nr. 2180 din data de 27

iunie 2017, Judecătoria Rădăuți a respins acțiunea

având ca obiect acțiune în răspundere delictuală, formulată

de reclamantul A. Rădăuți, pârât fiind B.

Tribunalul Suceava, secția I civilă, prin Decizia

nr. 1325 din 14 noiembrie 2017,

a respins, ca nefondat,

apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr.

2180 din data de 27 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria

Rădăuți, intimat fiind pârâtul B.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A.

Rădăuți a declarat recurs.

Prin adresa din 19 ianuarie 2018, Tribunalul Suceava a

înaintat recursul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 22

ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare

computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din data de 23 ianuarie

2018 s-a fixat termen de judecată la 22 februarie 2018, în vederea

discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în

pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în

soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele

considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată

de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții

cu valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele pornite

începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la

data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate

în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare

de până la 1.000.000 lei inclusiv."

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M.

Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat

că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare

de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2)

din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este

neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a

Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp

a deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. care ar fi relevantă

într-un alt context decât cei al competenței ratione materiae de

soluționare a recursului, anume cel ai admisibilității căii

extraordinare de atac, trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei

se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează

recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până ia 200.000

lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de constituționalitate a fost

reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind

contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea

fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la

recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la

1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art.

18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a constatat că, prin

impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a

recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a

cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de

atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma

contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din

Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu

rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră

în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ

accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul

că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din

Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu

soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile

în bani.

În viziunea Curții Constituționale,

conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla

recunoaștere a dreptului ia recurs în aceste litigii, indiferent de

valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se

poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra

încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența

accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în

jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod

constant că accesul liber la justiție nu are semnificația

accesului la toate structurile judecătorești și la toate

căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie

recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr.

292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea

dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul

Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (parag. 30 și 31 din

decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași

perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului,

și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De

altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul

recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă

că s-a acceptat premisa

că

nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare

a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de

obiectul controlului de constituționalitate, se constată că

această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că

pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională

un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de

instanța competentă, fără a se reține o statuare

asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt

drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea

competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile

evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art.

18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione

materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu

se impune instanței de judecată, concluzia că această

competență revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369

din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte constată că, în interpretarea

și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este

instanța competentă să soluționeze recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apei, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv

(litigii soluționate în primă instanță de către

judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp

ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a

recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în

cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de

200.000 lei.

Pe acest aspect, pe lângă cele expuse în

legătură cu decizia Curții Constituționale, este de

precizat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin care a fost ridicat

pragul valoric pentru promovarea recursului în casație are un scop

legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a

instanței supreme cu cauze de mai mică importanță, astfel

încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanța

sa, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, chiar atunci când recursul a

fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi;

dat fiind rolul specific pe care îi îndeplinește instanța

supremă ca jurisdicție de casație, un formalism sporit este

compatibil cu procedura de soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea,

în acest sens, hotărârea din 19 decembrie 1997

pronunțată în cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei,

parag. 36-39 și jurisprudența acolo citată).

Așadar, potrivit Curții Europene a Drepturilor

Omului, nu se poate vorbi despre nerespectarea dreptului de acces la

instanță nici măcar în situația în care accesul la recurs

este condiționat de o anumită valoare a obiectului cererii, cu atât

mai puțin în ipoteza în care accesul la recurs este deschis, indiferent de

valoarea obiectului cererii, doar la instanța supremă, ca

jurisdicție de casație, depinzând de întrunirea unui prag valoric.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea

în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97

din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile

declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a

altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în

interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice

alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă

în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și

Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor

hotărâri decât hotărârile curților de apei doar în cazurile în

care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae

a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu

consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în

soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat

hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept

menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se

regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de

exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune

a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce

relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă

diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor

de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta

Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea

oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența

altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la

edificarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a

normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei

Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,

s-ar ajunge la o regulă

nouă

de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine

prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința

art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește

să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare

de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres m competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului

recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în

care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare

a recursului. De altfel același scop îl urmărește și

recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483

alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3)

se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a

realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art.

126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine

de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin, (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art.

483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea

desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte

are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor

declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată

prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în

mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

Pe de alta parte, o asemenea competență nu este

prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel,

ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct3 C. proc.

civ., curțile de apel judecă recursuri doar „în cazurile anume

prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o

instanță competentă pentru soluționarea recursului de

față, dat fiind că „Niciun judecător nu poate refuza

să

judece pe motiv că legea

nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum

statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3)

C. proc. civ. potrivit cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi

soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa

acestora din armă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la

situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza

principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele

acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma

citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și

stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de

atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și

neputând 11 identificată vreo uzanță în acest sens, se impune

recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în

cauză „în baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din

prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

că este deschisă calea de atac a recursului împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar Iară a

individualiza instanța competentă ca fiind curtea de ape! sau Înalta

Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste

instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente,

după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin.

(4) prima teză C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume

prevăzute de lege, recursul se soluționează de către

instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat

hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor,

curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii

pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în

condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu

regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza

finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin.

(4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres

reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de

identitatea de rațiune, fiind vorba despre „situații

asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art.

5 alin. (3) C  proc  civ., competența de soluționare în cauză a

recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de

către Tribunalul Suceava revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apel Suceava, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a

recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a

recursului formulat de reclamantul A. Rădăuți împotriva Deciziei

nr. 1325 din 14 noiembrie 2017 a Tribunalului Suceava, secția I

civilă, în favoarea Curții de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2018.