ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2583/2020

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de față

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și la art. 2.4, 3.5, 4.1 și 4.3 din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x/09.10.2007; să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor achitate în contul comisionului de risc/administrare, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plății efective a debitului principal; să dispună înghețarea cursului de schimb valutar leu-franc elvețian, la valoarea de la momentul semnării contractului și să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor plătite în plus (cu titlu de rate și rambursări anticipate), rezultate din diferența dintre cursul valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cel valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plății efective a debitului principal.

La data de 19 februarie 2016, C. S.A. a depus la dosar un înscris, prin care a arătat că a preluat calitatea procesuală a B. S.A., prin efectul fuziunii prin absorbție, iar prin încheierea din 07.04.2016 a fost încuviințată cererea pârâtei de introducere în cauză a numitei D., în calitate de intervenient forțat, dat fiind faptul că în contractul de credit aceasta este co-împrumutat.

Prin sentința civilă nr. 3368/02.06.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor privitoare la comisionul de risc/administrare, inserate la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x/9.10.2007 și a obligat pârâta să restituie reclamantului toate sumele achitate cu titlu de comision de risc/administrare în temeiul acestui contract, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plății efective a debitului principal; a respins în rest pretențiile, ca neîntemeiate și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2236 din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva deciziei sus-menționate, A. și D. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii apelului lor și a cererii de chemare în judecată, în integralitate.

Recurenții și-au întemeiat recursul pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., invocând faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Au susținut recurenții că instanța de apel a aplicat cu prioritate dreptul comun, deși a fost învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

În acest context, au evocat jurisprudența instanței supreme și au arătat că ambele instanțe de fond și-au motivat hotărârile prin prisma art. 1578 C. civ., deși pretențiile lor erau întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

De asemenea, au susținut că, excluzând de la analiză clauza referitoare la obligația de a restitui creditul în franci elvețieni prin raportare la norma supletivă cuprinsă în art. 1578 C. civ., instanța de prim control judiciar a aplicat greșit dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva (CE) nr. 93/13 și pe cele ale paragrafelor nr. 29 și 30 din decizia pronunțată de CJ.U.E. în cauza C-186/16 (Andriciuc și alții contra României), care fac distincție între normele obligatorii din dreptul național și cele supletive.

În continuare, recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva (CE) nr. 93/13, astfel cum au fost interpretate prin hotărârile pronunțate de CJ.U.E. în cauzele C-186/16 și C-26/13, dar și dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, apreciind în mod eronat că prevederile contractuale contestate fac parte din obiectul principal al convenției.

Astfel, recurenții au arătat că, în mod greșit, a reținut instanța de prim control judiciar că nu poate fi constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJ.U.E. în cauzele sus­menționate, cu privire la obligația băncii de a furniza împrumutatului informații care să-i permită să ia o decizie în cunoștință de cauză, dar și la cerința potrivit căreia respectivele clauze trebuie exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, care să îi permită consumatorului să aprecieze consecințele economice negative la care se expune prin încheierea unui contract încheiat într-o monedă străină.

Au mai subliniat recurenții că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecința strămutării în întregime asupra lor a riscului generat de aprecierea francului elvețian, contravine dispozițiilor normei B.N.R. nr. 17/2003, dar și că, potrivit art. 75 și 76 din Legea nr. 296/2004, contractele de credit trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce, iar conform art. 966-970 C. civ., părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la momentul încheierii contractului, cât și pe parcursul executării lui.

În acest context, au susținut că în speță sunt îndeplinite și condițiile statuate de jurisprudența CJ.U.E. pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, care nu a fost negociată de părți și au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că intimata nu și-a îndeplinit obligația de informare cu privire la riscul pe care și-1 asumă contractând un credit în franci elvețieni și că prin inserarea în contract a sus-menționatei clauze s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul lor, în contradicție cu cerința bunei-credințe.

În continuare, au punctat asupra faptului că, atât timp cât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, se impune revizuirea efectelor contractului, prin înghețarea cursului de schimb franc elvețian-leu la valoarea de la data semnării contractului.

În opinia recurenților, convertirea debitului în moneda națională și înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea inițială este o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 20 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 26 martie 2019 a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și D. împotriva deciziei civile nr. 2236 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Recurenții apreciază că instanța de apel, în analiza efectuată, a aplicat cu prioritate prevederile de drept comun, deși era învestită cu cerere formulată în baza unei legi speciale, Legea nr. 193/2000 și că astfel, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 așa cum a fost explicitat de CJUE în cauza C-186/16 și nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de CJUE în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 9 octombrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva C. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și D. împotriva deciziei civile nr. 2236 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și D. împotriva deciziei civile nr. 2236 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2020.