ÎCCJ, decizie (scj.ro #86348)

La originea cauzei se află Cererea nr. 33.348/96 îndreptată împotriva României, prin care doi cetățeni ai acestui stat, domnii Constantin Cumpănă (primul reclamant) și Radu Mazăre (al doilea reclamant) au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 23 august 1996, în temeiul fostului art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamanții sunt reprezentați de domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat la Constanța. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanții susțin, în particular, o ingerință nejustificată în dreptul lor la respectarea libertății de exprimare, garantat de art. 10 din Convenție, datorată condamnării lor ca urmare a publicării la 12 aprilie 1994 a unui articol într-un ziar local.

Cererea a fost înaintată Curții la 1 noiembrie 1998, dată intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 paragraful 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 paragraful 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 paragraful 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 paragraful 1 din regulament.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor (art. 25 paragraful 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel remaniată (art. 52 paragraful 1).

La 10 septembrie 2002, a fost declarată parțial admisibilă de o cameră a secțiunii amintite (camera), formată din următorii judecători: domnul J.-P. Costa, președinte, domnul L. Loucaides, domnul C. Bîrsan, domnul K. Jungwiert, domnul V. Butkevych, doamna W. Thomassen, doamna A. Mularoni, judecători, precum și doamna S. Dolle, grefier de secție.

La 10 iunie 2003, camera a pronunțat o hotărâre; cu cinci voturi la două (domnul J.-P. Costa și doamna W. Thomassen), a decis că dreptul reclamanților garantat de art. 10 din Convenție nu a fost încălcat.

La 2 septembrie 2003, partea reclamantă a solicitat, în temeiul art. 43 din Convenție și al art. 73 din regulament, trimiterea cauzei în fața Marii Camere. Această solicitare a fost formulată și semnată, în numele celor doi reclamanți, de primul dintre aceștia, domnul C. Cumpănă.

Un colegiu al Marii Camere a admis cererea la 3 decembrie 2003.

Compunerea Marii Camere a fost hotărâtă în conformitate cu art. 27 paragrafele 2 și 3 din Convenție și cu art. 24 din regulament.

La 15 martie 2004, Guvernul a prezentat observații privind cererea de trimitere formulată de partea reclamantă.

Reclamanții au răspuns printr-o scrisoare din 17 august 2004. Al doilea reclamant a anexat la aceasta o declarație în care a arătat că susține cererea de trimitere a cauzei în fața Marii Camere, formulată de primul reclamant.

La 1 septembrie 2004 a avut loc, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, o audiere publică (art. 59 paragraful 3 din regulament). S-au prezentat în fața Curții: • pentru Guvern: - doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat, agent, - domnul R. Rotundu, coagent, - doamnele R. Pașoi, A. Prelipcean, C. Roșianu, consilieri; • pentru reclamanți: - domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat, - doamna D. Mocanu-Caraiani, consilier. Curtea a ascultat pledoariile domnului M. Mocanu-Caraiani, urmat de doamnele R. Rizoiu și C. Roșianu, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători. ÎN FAPT I. Împrejurările speței

Reclamanții, domnii Constantin Cumpănă și Radu Mazăre, sunt născuți în anul 1951 și, respectiv, 1968 și locuiesc în Constanța. A. Împrejurările speței 1. Originile cauzei a) Contractul de asociere între primărie și societatea "Vinalex"

Prin Hotărârea nr. 33 din 30 iunie 1992, Consiliul Local al Municipiului Constanța, în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, a impus o amendă în sarcina conducătorilor de vehicule staționate neregulamentar pe drumul public și a împuternicit societatea S.C. CBN din Constanța să desfășoare activități de ridicare, transport și depozitare a acestor vehicule.

Prin Dispoziția nr. 163 din 30 iunie 1992, primarul municipiului Constanța a autorizat firma "Vinalex" să asigure serviciile de ridicare, transport și depozitare a vehiculelor staționate neregulamentar pe drumul public.

La 16 decembrie 1992 a fost încheiat un contract de asociere între primărie și firma respectivă, semnat, în numele autorităților, de viceprimar (în continuare D.M.) și de jurista primăriei (în continuare doamna R.M.). Printr-o scrisoare din 1 aprilie 1994, primarul municipiului Constanța a solicitat firmei "Vinalex" să pună capăt activităților desfășurate în temeiul contractului, informând-o cu această ocazie că analizează posibilitatea rezilierii contractului. b) Conținutul articolului în litigiu

La 12 aprilie 1994, reclamanții, jurnaliști de profesie, au publicat în ziarul local "Telegraf", al cărui redactor-șef era al doilea reclamant, un articol intitulat "Fostul viceprimar D.M. și actuala judecătoare R.M., prin concurs de infracțiuni, au realizat escrocheria Vinalex". Numele fostului viceprimar și al fostei juriste a primăriei, doamna R.M., care devenise între timp judecător, figurau integral în titlu și în textul articolului.

Semnat de cei doi reclamanți, articolul avea următorul conținut: "Pe data de 30.06.1992, Consiliul Local al Municipiului Constanța a emis Hotărârea nr. 33, care, în art. 5, prevede: «Prestația de blocare, ridicare, transport, depozitare și eliberare a mijloacelor de transport sau remorci se efectuează de S.C. CBN-SRL.» (...) Astfel, serviciile de specialitate din Primărie trebuia [sic] să urmărească și să stabilească modalitățile concrete pentru ducerea la îndeplinire a Hotărârii Consiliului local. Acest fapt nu s-a întâmplat. În schimb, după șase luni de la adoptarea Hotărârii nr. 33, în mod ilegal, încălcând cu bună știință prevederile Legii nr. 69/1991 , a fost încheiat «Contractul de asociere în participațiune» (...) cu o cu totul altă firmă decât cea autorizată inițal, denumită S.C. «Vinalex». Dar, rețineți! documentul respectiv este semnat astfel: în numele primarului de viceprimarul D.M. (...), iar în locul juristului M.T., semnătura aparține unei anume M. De unde și prin ce minune a apărut S.C. Vinalex SRL ca asociat al Primăriei, dacă Hotărârea nr. 33/30.06.1992 a Consiliului Municipal nominalizează societatea CBN SRL să realizeze o simplă prestare de servicii? De reținut că, în dosarul acestui caz, nu există nici un act potrivit căruia Societatea CBN SRL și-ar fi dat acordul de a renunța la activitatea de ridicare a mașinilor! (...) Escrocul D.M. (fost viceprimar, acum avocat), prin contractul de asociere, a împuternicit niște hăndrălăi, angajații Vinalex-ului, să constate staționarea neregulamentară a mașinilor! - cu alte cuvinte să-și bată joc de cetățeni și de avutul lor personal. În ce constă sau, mai corect spus, cum s-a efectuat escrocheria? Conform Legii 69/91 (art. 82 și 29), orice contract de asociere cu o societate comercială poate fi încheiat doar în urma unei hotărâri a Consiliului local adoptată cu votul a cel puțin două treimi din numărul consilierilor. Înainte de adoptarea sa în Consiliu, respectivul contract trebuie să aibă, obligatoriu, avizul tuturor comisiilor de specialitate (...). Contractul cu Vinalex a fost negociat și semnat ilegal, în numele Consiliului, de cei trei, invocând Hotărârea din vară, care, așa cum am mai arătat, se referea la o altă firmă, dar la nici o asociere! Având în vedere că, înaintea perfectării acestui contract, Primăria mai încheiase alte patru contracte (urmând calea legală), persoanele semnatare nu pot invoca necunoașterea legii, ci doar încălcarea ei cu bună știință! Și pentru că fiecare încălcare conștientă a legii are un scop în sine, de obicei pentru a aduce foloase infractorului, în cazul de față este de la sine înțeles că dl ex-viceprimar, jurist, a luat mită (șpagă) de la beneficiarul contractului obligându-și sau constrângându-și subordonații, printre care R.M., să încalce legea. Curtea de Conturi din Constanța a depistat această flagrantă escrocherie, care i-a adus beneficii uriașe mituitorului (S.C. Vinalex) (...). Infractorul [S.C. Vinalex] nu a făcut niciodată dovada deținerii unor mijloace adecvate de ridicare, transportare și blocare a autoturismelor neregulamentar parcate. Este cauza distrugerii a numeroase mașini particulare și, implicit, a existenței a mii de reclamații în acest sens. Mai mult, așa-zisul contract de asociere a fost încheiat doar pentru un an de zile, respectiv până la data de 16.12.1993. Din acel moment, verosul serelist nu mai avea dreptul, sub nici o formă, să atingă avutul particular al vreunui cetățean! Cu toate acestea, el a continuat să ridice mașinile, să încaseze ilegal niște bani (...). Nu înțelegem cum Poliția și-a dat concursul, acordând asistență infractorului, în ultimele patru luni! Să ne oprim puțin și asupra fostei juriste a Primăriei și actualei judecătoare R.M. Ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile țării, și atunci nu înțelegem cum ulterior a ajuns judecător (împărțind dreptatea pe baza acelorași legi pe care nu le cunoaște), ori a luat șpagă și poate lua în continuare! Nu ne miră că aceeași judecătoare este cercetată de Curtea de Conturi... pentru o altă nelegiuire comisă tot de Primărie (despre care noi am scris la momentul oportun). Ni se pare însă ilar faptul că președintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (suspendare), motivând că suma ar fi ... prea mică! Realizând parcă faptul că lațul se strânge, Serviciul de coordonare, organizare resurse umane, al Primăriei (...) a emis adresa (...) către S.C. Vinalex, căreia îi pune în vedere posibilitatea rezilierii contractului de asociere, întrucât, în termenul contractual, până la data de 16.12.1993: «nu ați prezentat documente doveditoare privind achiziționarea unor alte utilaje, tip platformă, pentru buna desfășurare a activității» (conform clauzei din contract prevăzută de art. 3 - n.n.). În aceeași adresă, Vinalex este somată să se prezinte cu balanțele lunare și i se pune în vedere că: «Întrucât nu ați făcut dovada deținerii lor (utilajele pe care le-a folosit n.n.) cu acte doveditoare, considerăm cota dvs. de participare doar în limita capitalului social al firmei, respectiv de 110.000 lei, urmând a se recalcula participarea la venitul net al asociațiunii în proporție egală cu constituirea părților». Dar faptele sunt fapte, iar documentele aflate în posesia noastră «vorbesc» de la sine despre ilegalitatea și escrocheria «Vinalex»."

Articolul era însoțit de fotografia unei mașini de poliție prezente la ridicarea unui vehicul staționat neregulamentar pe drumul public, de fotocopii de pe extrase din contractul de asociere și din Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanța din 30 iunie 1992, precum și de pasaje din anumite articole din Legea nr. 69/1991 privind răspunderea și alte atribuții ale primarului, ale prefectului și ale consilierilor locali și județeni.

Articolul era însoțit și de o caricatură reprezentând un bărbat și o femeie, braț la braț, cărând un sac inscripționat "Vinalex", plin cu bancnote. Dialogul dintre cele două personaje era următorul: "Măi R [diminutivul prenumelui doamnei R.M.], lasă c-ai făcut treabă bună, tot am scos cât am fost viceprimar, ceva lovele, de-o Americă ... D [diminutivul prenumelui fostului viceprimar] ... dacă tu te faci avocat, io mă fac judecătoare și-o rezolvăm de-un mapamond ..." c) Concluziile controlorilor financiari ai Curții de Conturi

La 6 iunie 1994, Compartimentul de Control Financiar al Camerei Județene de Conturi Constanța a examinat un raport întocmit la 26 mai 1994 în urma unei verificări financiare efectuate la Consiliul Local al Municipiului Constanța pentru anul 1992, constatând următoarele: a) alegerea, de către consiliul local, la 30 iunie 1992, a societății S.C. CBN pentru efectuarea ridicării vehiculelor staționate neregulamentar nu a fost motivată de nici o ofertă scrisă din partea respectivei societăți, nici de obiectul de activitate al acesteia; b) consiliul local nu și-a dat avizul pentru încheierea contractului de asociere dintre Primărie și societatea "Vinalex" și nu a fost realizată și nici supusă aprobării consiliului o expertiză a bunurilor asociatului "Vinalex", contrar dispozițiilor Legii nr. 69/1991 privind administrația publică locală; c) repartizarea profitului asupra căruia părțile au convenit prin contract, anume 70% pentru societatea "Vinalex" și 30% pentru consiliul local, nu era conformă cu aportul fiecăruia dintre asociați la data încheierii contractului, care era de 76,4% pentru consiliul local și 23,6% pentru societatea "Vinalex", ceea ce a antrenat o pierdere de venit în detrimentul consiliului local. Compartimentul de Control Financiar a estimat că era necesar să se solicite primarului municipiului Constanța, în calitatea sa de ordonator de credite, "să intre în legalitate" cu privire la obligațiile părților decurgând din contractul menționat și să fie mai eficient când încheie astfel de asocieri cu agenți privați în viitor.

Reclamanții au prezentat în fața Curții un raport al Curții de Conturi, datat 17 martie 1994, care se referea, de asemenea, la neregulile descrise în paragraful 23 de mai sus, cu ocazia încheierii contractului de asociere dintre Primărie și societatea "Vinalex", indicând că se impune rezilierea acestuia. Reclamanții nu au menționat existența unui astfel de raport în procedura penală îndreptată împotriva lor ca urmare a apariției în ziar a articolului în litigiu. 2. Procesul penal împotriva reclamanților a) Procedura în fața instanței de fond

La 14 aprilie 1994, după apariția articolului, doamna R.M. i-a dat în judecată pe reclamanți la Judecătoria Constanța pentru insultă și calomnie, infracțiuni prevăzute de art. 205 și 206 din Codul penal. Ea s-a plâns, în special, de caricatura care însoțea articolul, care o înfățișa ca pe o "«damă», avându-se grijă ca fusta să fie destul de scurtă, pentru a-mi evidenția anumite «elemente», cu care am fost dotată, în semn de batjocură, la brațul unui bărbat încărcat cu un sac de bani". A afirmat că articolul, desenul și dialogul dintre personaje au îndemnat cititorii să creadă că avea relații intime cu D.M. și a subliniat că atât ea, cât și fostul viceprimar erau căsătoriți, fiecare cu altcineva.

La termenul din 13 mai 1994, instanța a amânat cauza datorită lipsei reclamanților, a fixat un nou termen la 27 mai 1994 și a dispus aducerea cu mandat a acestora.

La termenul din 27 mai 1994, al doilea reclamant a declarat că își asumă întreaga răspundere pentru ceea ce publicase în ziarul pe care-l conducea în calitate de redactor-șef. El a explicat, cu privire la caricatură, că aceasta este un mijloc de critică folosit în mod curent în presă și că nu a intenționat să aducă atingere reputației reclamantei. Ca răspuns la o întrebare a instanței, a recunoscut că a cunoscut că, în baza ordinului primarului municipiului Constanța, societatea "Vinalex" a obținut autorizația primarului de a proceda la ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar, dar a declarat că nu a considerat, totuși, util să publice această informație. A mai subliniat, în final, că nu dorește să încheie o tranzacție cu partea vătămată, dar că este gata să publice un articol în favoarea acesteia, dacă aceasta dovedește că ceea ce a publicat era fals.

La 10 iunie 1994, reclamanții au solicitat strămutarea cauzei. Au solicitat acordarea unui nou termen, arătând că, datorită calității de judecător a reclamantei, le era imposibil să găsească în Baroul Constanța un avocat care să accepte să îi reprezinte.

La o dată neprecizată, Baroul Constanța, la cererea judecătoriei, a certificat că reclamanții nu s-au lovit de refuzul tuturor avocaților din Barou și că, în orice caz, conducerea Baroului nu a fost sesizată cu această problemă.

La 15 iunie și la 1 iulie 1994, instanța a amânat cauza pentru lipsa reclamanților.

Printr-o încheiere din 21 iulie 1994, Curtea Supremă de Justiție a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Lehliu-Gară.

La 15 noiembrie 1994, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe. La 21 decembrie 1994, 25 ianuarie, 27 februarie, 20 martie, 17 aprilie și 17 mai 1995 au avut loc mai multe ședințe de judecată.

La termenele din 21 decembrie 1994 și 25 ianuarie 1995, reclamanții, deși legal citați, nu s-au prezentat. Instanța a emis pe numele lor un mandat de aducere pentru termenele din 25 ianuarie și, respectiv, 27 februarie 1995. Reclamanții nu s-au prezentat.

La termenele din 27 februarie și 20 martie 1995, reprezentanții ziarului "Telegraf" au solicitat în numele reclamanților, care lipseau, amânarea cauzei. Instanța a admis cererea.

La 20 martie 1995, avocatul N.V. din Baroul București a acceptat să îi apere pe reclamanți.

La termenul din 17 aprilie 1995, în cursul dimineții, N.V. a solicitat instanței să examineze cauza după ora 11,30. Instanța a admis cererea. Cu toate acestea, la strigarea cauzei la ora 12,00 și, ulterior, la ora 14,30, instanța a constatat că nici reclamanții, nici avocații nu erau prezenți în sală și a amânat cauza pentru 17 mai 1995.

La termenul din 17 mai 1995 instanța a rămas în pronunțare, după ce a constatat că nici reclamanții, deși legal citați, nici avocatul acestora nu s-au prezentat. Printr-o hotărâre din aceeași zi, instanța a apreciat că reclamanții s-au făcut vinovați de insultă și calomnie, infracțiuni prevăzute de art. 205 și, respectiv, 206 din Codul penal și i-a condamnat la 3 luni închisoare pentru insultă și 7 luni închisoare pentru calomnie și a dispus executarea pedepsei mai severe, și anume 7 luni de închisoare. Instanța a aplicat și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute în art. 64 din Codul penal (paragraful 58 de mai jos). Instanța a impus, de asemenea, reclamanților interzicerea exercitării profesiei de jurnalist pentru o perioadă de un an după executarea pedepsei cu închisoarea, măsură de siguranță prevăzută de art. 115 alin. 1 din Codul penal (paragraful 59 de mai jos). În sfârșit, instanța i-a condamnat să plătească doamnei R.M. daune-interese în cuantum de 25 milioane lei, echivalentul a 2.033 euro la paritatea leu/euro de la data evenimentelor, cu titlu de prejudiciu moral.

În motivarea sentinței, instanța a reținut mai întâi că: "Instanța ia act că, atât la Judecătoria Constanța, cât și la Judecătoria Lehliu-Gară, partea vătămată a fost mereu prezentă, iar inculpații, în mod nejustificat, au lipsit în general, deși au fost legal citați. În dovedirea plângerii sale prealabile, partea vătămată, R.M., a solicitat proba cu acte. Partea vătămată a depus la dosar exemplarul din ziarul local «Telegraf» din 12 aprilie 1994, unde apare articolul menționat în plângerea prealabilă și caricatura unde este ridiculizată. Instanța ia act că atât inculpații, cât și partea responsabilă civilmente, deși legal citați, nu s-au prezentat la nici un termen de judecată, prezentă fiind numai partea vătămată. Instanța ia act că inculpații R. Mazăre și C. Cumpănă aveau cunoștință de dosarul penal în care erau implicați, de termenele de judecată, că aveau apărător ales (care a solicitat instanței o dată amânarea și a doua oară lăsarea la a doua strigare a dosarului după ora 11,30). Instanța ia act că inculpatul R. Mazăre a fost audiat la Judecătoria Constanța, în ședința publică din 27 mai 1994, reținându-se următoarele: inculpatul consideră că nu este obligatoriu pentru a exercita profesia de ziarist să fie absolvent al Facultății de ziaristică; inculpatul refuză să răspundă instanței dacă a avut și alte acte dintre cele care au stat la baza emiterii Hotărârii nr. 33 de către Consiliul Local al Municipiului Constanța; înțelege prin noțiunea de concurs de infracțiuni săvârșirea mai multor infracțiuni; înțelege încălcarea legii penale prin concurs, încălcarea mai multor infracțiuni; consideră că partea vătămată, în calitate de juristă la Primărie, prin semnarea contractului a încălcat mai multe articole din Legea nr. 69/1991; precizează că nu poate face încadrarea juridică exactă a infracțiunilor săvârșite de partea vătămată întrucât nu intră în competența sa acest lucru; declară că tot ce a avut de spus în legătură cu partea vătămată a spus în articolul apărut în ziar; consideră că peste tot sunt folosite caricaturile, apreciind că prin ea (caricatura) nu a adus în nici un fel atingere reputației vreunei persoane (recte partea vătămată). Instanța reține că inculpatul R. Mazăre își asumă întreaga responsabilitate pentru tot ce se publică în ziarul pe care îl conduce în calitate de redactor-șef; (...) că are cunoștință de dispozițiile constituționale referitoare la dreptul ziaristului de a informa opinia publică; că a citit integral Hotărârea Guvernului și nu a publicat-o integral din lipsă de spațiu; că inculpatul declară că a citit integral și contractul de asociere încheiat de Primărie și semnat de partea vătămată, doamna R.M., dar nu avea cunoștință ca Hotărârea Guvernului să facă vorbire de contracte de asociere; (...) că inculpatul avea cunoștință că printr-o dispoziție a primarului municipiului Constanța a fost împuternicită firma «Vinalex» să efectueze serviciul ridicării autoturismelor parcate neregulamentar, dar a considerat că nu este necesară publicarea ei în ziar; că, în încheiere, inculpatul declară că «având în vedere gravitatea faptelor comise cred că nu este necesar să discut în prealabil cu partea vătămată. În cazul în care ar exista documente care să dovedească nerealitatea celor arătate de mine, sunt de acord să public un articol care să fie în favoarea părții vătămate»."

În ceea ce privește înscrisurile de care s-a prevalat partea vătămată, instanța a arătat că: "La dosar, partea vătămată, R.M., a depus, pe lângă articolul din ziarul «Telegraf», Hotărârea nr. 33 emisă de Consiliul Local al Municipiului Constanța, având la bază Hotărârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care s-a hotărât ridicarea autovehiculelor sau remorcilor staționate neregulamentar pe drumurile publice, Dispoziția nr. 163 din 30 iunie 1992 a Primăriei Municipiului Constanța (...) prin care se dispune autorizarea firmei «Vinalex» să ridice, să transporte și să depoziteze autovehiculele staționate neregulamentar pe arterele de circulație («Condițiile efectuării prestațiilor figurează în contractul de asociere ce urmează a fi perfectat»); Hotărârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care sunt autorizați primarii să dispună ridicarea, transportul și depozitarea autovehiculelor parcate neregulamentar, apelând la unități specializate, acordându-le autorizație, și Dispoziția nr. 369 din 1 iulie 1994, emisă de primarul municipiului Constanța, prin care se autorizează firma «Vinalex» pentru efectuarea unor astfel de servicii."

Cu privire mai ales la articolul și la caricatura în litigiu, instanța s-a pronunțat după cum urmează: "... semnat de inculpații R. Mazăre și C. Cumpănă, acest articol viza partea vătămată R.M., lezându-i onoarea, demnitatea, imaginea publică, afectându-i sentimentul propriu de autoprețuire prin acuzațiile (în scris) aduse prin semnele și simbolurile cu țintă determinată asupra ei. Instanța reține că aceste fapte există, sunt prevăzute de legea penală, prezintă pericol social nu atât prin rezultatul material (deformare materială a realității exterioare), cât mai ales prin consecințele psihosociale pe care le antrenează, prin dezinformarea sau informarea incorectă a publicului, ducând la aprecieri eronate cu privire la fapte și persoane, instaurându-se o scară de valori greșită, avându-se în vedere rolul și impactul mijloacelor de informare în masă asupra tuturor, creând traume psihice părții vătămate. La această apreciere instanța a avut în vedere calitatea deosebită a părților în proces, respectiv partea vătămată, R.M., juristă, reprezentantă a autorității judecătorești și inculpații, R. Mazăre și C. Cumpănă, reprezentanți ai mass-media. Instanța ia act că inculpatul R. Mazăre realizează gravitatea faptelor comise de el, dar, în mod iresponsabil, declară că «am cunoștință că printr-o dispoziție a primarului a fost împuternicită firma "Vinalex", dar am considerat că nu este necesară publicarea și a acestei dispoziții» (...). Instanța consideră că publicarea articolului în ziar nu putea avea la bază «un interes legitim», atât timp cât nu se baza pe fapte reale, pe o corectă informare a opiniei publice. Instanța reține că inculpații (...) au «uitat» conținutul art. 30 alin. (6) din Constituție: «Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine» și al art. 31 alin. (4) din Constituție: «Mijloacele de informare în masă publice și private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.» Din cuprinsul «Concluziilor scrise» depuse de partea vătămată (...) reiese că aceasta a dorit permanent stingerea procesului penal prin împăcare, dacă inculpații ar fi retractat cele scrise în articol. Se reține că partea vătămată este persoană publică, că în urma apariției articolului în ziar, conducerea instituției și conducerea ierarhic superioară au întrebat-o despre proces, mai ales că trebuie să se prezinte la examenul de definitivat". b) Procedura în fața instanței de recurs

La o dată neprecizată, reclamanții au declarat recurs împotriva sentinței primei instanțe din 17 mai 1995.

La termenul din 2 noiembrie 1995, Tribunalul Călărași, după ce a constatat cauza în stare de judecată și lipsa reclamanților, deși legal citați, precum și faptul că aceștia nu și-au motivat recursul, a rămas în pronunțare.

Prin Decizia din 2 noiembrie 1995, Tribunalul, după examinarea cauzei reclamanților sub toate aspectele, potrivit art. 385 6 din Codul de procedură penală (în continuare CPP), a menținut hotărârea primei instanțe, pe care a considerat-o legală. Această decizie, trimisă la arhivă în data de 23 noiembrie 1995, a rămas definitivă și executorie, nefiind supusă nici unei căi ordinare de atac. c) Procedura recursului în anulare promovat de procurorul general

La 10 aprilie 1996, Parchetul General a sesizat Curtea Supremă de Justiție cu un recurs în anulare împotriva hotărârilor din 17 mai 1995 și 2 noiembrie 1995, în care a arătat că: a) instanțele au făcut o încadrare juridică greșită a faptelor deduse judecății. Subliniind că reclamanții nu au făcut decât să scoată în relief, prin caricatură, acuzațiile lor potrivit cărora anumiți funcționari ai Primăriei erau corupți, el a arătat că faptele deduse judecății nu constituiau elementul material al infracțiunii de insultă, prevăzută de art. 205 din Codul penal; b) cuantumul daunelor-interese pe care reclamanții au fost condamnați să le plătească era deosebit de ridicat și obiectiv nejustificat; și, în sfârșit, c) condițiile art. 115 alin. 1 din Codul penal, în temeiul căruia instanțele pot interzice exercitarea unei meserii unei persoane care a săvârșit acte ilegale pe motivul incapacității, lipsei de pregătire sau pentru alte motive care o fac nepotrivită pentru exercitarea meseriei, nu erau îndeplinite în cauză, nici o probă neatestând fără echivoc inaptitudinea reclamanților de a continua exercitarea meseriei de jurnalist sau pericolul potențial pe care îl comportă aceasta.

Prin decizia definitivă din 9 iulie 1996, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul formulat de procurorul general ca neîntemeiat, pentru următoarele motive: "Prin probele administrate în cauză s-a stabilit că la data de 12 aprilie 1994, inculpații R. Mazăre și C. Cumpănă au publicat în ziarul «Telegraf» din municipiul Constanța articolul intitulat «Fostul viceprimar D.M. și judecătoarea R.M., prin concurs de infracțiuni au realizat escrocheria Vinalex», din cuprinsul căruia rezultă că în cursul anului 1992, în timp ce îndeplinea funcția de consilier juridic din cadrul Consiliului Local al Municipiului Constanța, partea vătămată R.M. a participat la acțiunile frauduloase ale societății comerciale Vinalex. Se constată, totodată, că în cuprinsul articolului menționat inculpații au inclus o caricatură în care partea vătămată a fost prezentată în compania unui bărbat purtând în spate un sac încărcat cu bani, de natură să lezeze onoarea, demnitatea și imaginea publică a acesteia. Rezultând, așadar, că prin articolul publicat în ziarul «Telegraf» inculpații au imputat părții vătămate săvârșirea unor fapte determinate, care, dacă ar fi adevărate, i-ar atrage răspunderea penală, în mod corect cele două instanțe au reținut în sarcina acestora comiterea infracțiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 din Codul penal. Fapta acelorași inculpați, care în cuprinsul articolului menționat au inclus o caricatură, în care partea vătămată era prezentată în compania unui bărbat, purtând în spate un sac încărcat cu bani, de natură să aducă atingere onoarei și reputației acesteia, constituie infracțiunea de insultă, prevăzută de art. 205 din Codul penal (...)."

În privința cuantumului daunelor-interese pe care reclamanții a fost condamnați să le plătească, Curtea Supremă a arătat că: "(...) obligarea inculpaților la plata daunelor morale, în sumă de 25 milioane lei, a fost justificată, fiind de notorietate faptul că, prin publicarea articolului din 12 aprilie 1994, într-un ziar de mare tiraj, inculpații au lezat grav demnitatea și onoarea părții vătămate."

Curtea Supremă a decis, în sfârșit, cu privire la pretinsa ilegalitate a măsurii interzicerii temporare a exercitării profesiei de jurnalist, că: "(...) aplicarea măsurilor de siguranță în alte limite decât cele prevăzute de lege, neregăsindu-se printre cazurile limitativ prevăzute de lege care permit procurorului să facă recurs în anulare, nu poate constitui temei de casare a hotărârilor atacate". 3. Situația reclamanților după condamnarea lor prin decizia definitivă și executorie din 2 noiembrie 1995 a) Cu privire la executarea pedepsei închisorii și a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi

Reclamanții nu au executat pedeapsa închisorii la care fuseseră condamnați prin decizia din 2 noiembrie 1995 deoarece, imediat după pronunțare, procurorul general a suspendat executarea pentru o perioadă de 11 luni, în temeiul art. 412 din CPP (paragraful 61 in fine de mai jos).

Printr-o scrisoare din 30 septembrie 1996, Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție i-a informat pe reclamanți că a prelungit suspendarea executării până la data de 27 noiembrie 1996.

La 22 noiembrie 1996, reclamanții au fost grațiați, măsură care a înlăturat executarea pedepsei cu închisoarea. În temeiul art. 71 din Codul penal, măsura a pus capăt pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi (paragraful 58 in fine de mai jos). b) Cu privire la interzicerea exercitării profesiei de jurnalist (i) primul reclamant

După cum reiese din cartea de muncă a primului reclamant, care a prezentat Curții o copie de pe aceasta, ulterior deciziei Tribunalului Călărași din 2 noiembrie 1995: a) acesta a continuat să își desfășoare activitatea la sediul ziarului «Telegraf» ca șef al rubricii "Eveniment" până la data de 1 februarie 1996, dată la care a fost transferat în interes de serviciu la societatea C., pe un post identic și cu aceeași remunerație; b) în perioada în care a lucrat la sediul societății C., salariul său a fost majorat; c) activitatea sa la societatea C. a încetat la 14 aprilie 1997, datorită reducerii numărului de posturi de către angajator, motiv de concediere prevăzut de art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii în vigoare la acea dată; d) nu a mai desfășurat o activitate salarizată până la data de 7 februarie 2000, dată la care a fost angajat în baza unui contract pe durată nedeterminată la societatea A., ca redactor-șef adjunct. (ii) al doilea reclamant

În urma deciziei definitive și executorii din 2 noiembrie 1995, al doilea reclamant a continuat să dețină funcția de redactor-șef la ziarul "Telegraf", după cum reiese dintr-o scrisoare pe care a prezentat-o Curții la 19 ianuarie 2000.

Între 1 septembrie 1997 și 30 noiembrie 1999, în perioada în care a fost deputat în Parlamentul României, 25 milioane lei i-au fost deduși din indemnizația parlamentară și virați în contul bancar al doamnei R.M., în temeiul hotărârii Judecătoriei Lehliu-Gară din 2 noiembrie 1995 (paragraful 37 in fine de mai sus).

La o dată neprecizată, ulterioară acestei hotărâri, a fost ales primar al municipiului Constanța, funcție pe care o ocupă și în prezent. II. Drept intern pertinent A. Codul penal 1. Infracțiuni contra persoanei

Articolele pertinente, astfel cum erau redactate în momentul săvârșirii faptelor: Articolul 205 - Insulta "Atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă." Articolul 206 - Calomnia "Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă."

În Rezoluția nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea obligațiilor și angajamentelor asumate de România, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei sublinia că art. 205 și 206 din Codul penal aduc atingere exercițiului libertăților fundamentale și, în special, libertății presei. Prin urmare, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat autoritățile române să modifice fără întârziere aceste prevederi.

În ceea ce privește reforma legislativă, Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 privind noul cod penal român pedepsește exclusiv cu amendă penală săvârșirea infracțiunii de calomnie (art. 225 din noul cod penal). Insulta nu mai este incriminată ca infracțiune. Aceste modificări legislative vor intra în vigoare la 29 iunie 2005. 2. Pedepsele

Articolele pertinente, astfel cum erau redactate la momentul săvârșirii faptelor: Articolul 64 - Interzicerea unor drepturi "Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau a unora din următoarele drepturi: a) dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; b) dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; c) dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii; d) drepturile părintești; e) dreptul de a fi tutore sau curator." Articolul 71 - Conținutul și executarea pedepsei accesorii "Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în articolul

Condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă [...]." 3. Măsurile de siguranță 59. Articolul pertinent, astfel cum era redactat la momentul săvârșirii faptelor: Articolul 115 - Interzicerea unei funcții sau profesii "Când făptuitorul a săvârșit fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcții, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupații, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcție sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupație. Această măsură poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat." 4. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării 60. Dispozițiile legale pertinente sunt redactate astfel: Articolul 120 - Efectele grațierii "Grațierea are ca efect înlăturarea [...] executării pedepsei [...]. Grațierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și măsurilor educative." Articolul 134 - Reabilitarea "Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depășește un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit nici o altă infracțiune." B. Codul de procedură penală (CPP) 61. Dispozițiile pertinente, astfel cum sunt redactate: Articolul 409 "Procurorul general din oficiu sau la cererea ministrului justiției poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție orice hotărâre definitivă." Articolul 410 "Hotărârile definitive de condamnare (...) pot fi atacate cu recurs în anulare [...]: I. (...) 4. când s-au aplicat pedepse [...] în alte limite decât cele prevăzute de lege; (...) 7. când faptei săvârșite i s-a dat o greșită încadrare juridică; (...)." Articolul 412 "Procurorul general poate dispune suspendarea executării hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare." ÎN DREPT Chestiune preliminară: Întinderea competenței Marii Camere 62. În observațiile Guvernului privind cererea de retrimitere a cauzei la Marea Cameră, formulată de unul dintre reclamanți, s-a subliniat că cel de-al doilea reclamant nu și-a dat în mod expres acordul pentru cererea de retrimitere. Or, cel de-al doilea reclamant nu era reprezentat de primul reclamant la data la care acesta din urmă a înaintat Curții cererea de retrimitere mai sus menționată. 63. Guvernul consideră că întinderea competenței Marii Camere este limitată la încălcarea libertății de exprimare a primului reclamant. În consecință, Guvernul solicită Marii Camere să nu se pronunțe asupra capătului de cerere a celui de-al doilea reclamant în virtutea art. 10 din Convenție. 64. Reclamanții s-au opus cererii formulate de Guvern și solicită Curții să soluționeze cauza în ansamblul ei, întrucât cererea de retrimitere la Marea Cameră a fost introdusă în numele amândurora, cu atât mai mult cu cât Convenția nu prevede expres consecințele nesemnării documentului de către unul dintre reclamanți.

În ceea ce privește această controversă, sarcina Curții este de a stabili care sunt limitele examinării prezentei cauze sub aspectul cererii de retrimitere la Marea Cameră, introdusă de reclamant în baza art. 43 din Convenție, care prevede: "1. Într-un termen de 3 luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză poate, în cazuri excepționale, să ceară retrimiterea cauzei în fața Marii Camere. 2. Un Colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenției sau a Protocoalelor sale sau o altă problemă gravă cu caracter general. 3. În cazul în care Colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunță asupra cauzei printr-o hotărâre."

Conform jurisprudenței constante a Curții, "cauza" retrimisă în fața Marii Camere privește în mod necesar toate aspectele cererii soluționate anterior de o Cameră în hotărârea sa, neexistând nici un fundament care să permită o retrimitere parțială a cauzei (K. și T. împotriva Finlandei [GC], nr. 25.702/94, paragrafele 140-141, CEDO 2001-VII, și Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragrafele 23-24, CEDO 2003-V). "Cauza" retrimisă în fața Marii Camere este cererea astfel cum a fost declarată admisibilă (a se vedea, mutatis mutandis, Irlanda împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 63, paragraful 157; Azinas împotriva Ciprului [GC], Cererea nr. 56.679/00, paragraful 32, CEDO 2004-III), cu părțile care au participat la procedura desfășurată în fața Camerei respective, evident cu păstrarea calității procesuale avute la data declarării admisibilității cererii.

Aceste aspecte sunt conforme cu spiritul și litera art. 37 paragraful 1 in fine din Convenție, în baza căruia Curtea poate continua examinarea cererii, dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și prin Protocoalele sale o cere, inclusiv dacă din circumstanțele cauzei se poate concluziona că persoana interesată nu dorește să o mai mențină, ipoteză expres prevăzută de art. 37 paragraful 1 c) și cu care poate fi asimilată nesemnarea cererii de retrimitere a cererii de către cel de-al doilea reclamant (mutatis mutandis, Karner împotriva Austriei, Cererea nr. 40.016/98, paragraful 28, CEDO 2003-IX).

O astfel de concluzie se impune cu atât mai mult cu cât dl Mazăre a achiesat în mod expres, prin declarația sa din 17 august 2004, la cererea de retrimitere semnată de primul reclamant (paragrafele 9 și 13 de mai sus), menținându-și astfel, deși a posteriori, capătul de cerere în baza art. 10 din Convenție, declarat admisibil de Cameră, precum și voința de a supune cauza spre examinare Marii Camere.

În consecință, competența Marii Camere nu este limitată la modul indicat de Guvern. III. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenție

În opinia reclamanților, condamnarea lor ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local la data de 12 aprilie 1994 reprezintă o atingere adusă libertății lor de exprimare, în sensul art. 10 din Convenție, care prevede următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice (...). 2. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecția reputației sau a drepturilor altora, (...) sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." A. Argumentele părților 1. Reclamanții

Reclamanții consideră că atingerea adusă libertății lor de exprimare decurgând din condamnarea lor de către instanțele interne nu corespundea unei "nevoi sociale imperioase" pentru a fi justificată sub aspectul celui de-al doilea paragraf al art. 10 menționat. Ei subliniază, în primul rând, că prin publicarea articolului incriminat într-un ziar local au urmărit să atragă atenția opiniei publice asupra unor chestiuni de natură publică și politică, legate de neregularitățile pe care, în opinia lor, primăria le-a comis prin încheierea unui contract public de asociere cu o societate privată.

Precizând că în articolul lor nu au făcut nici o referire legată de viața privată a părții vătămate, doamna R.M., ceea ce demonstrează buna lor credință, reclamanții susțin că acea caricatură despre care au fost acuzați că aduce atingere vieții private a fostei juriste de la primărie nu reprezintă decât o satiră umoristică și că, în aceste condiții, exagerarea anumitor trăsături caracteristice ale persoanelor și circumstanțelor trebuie tolerată. În opinia lor, doar imaginația bogată a doamnei R.M. a putut conduce la considerarea caricaturii în speță ca fiind o insinuare cu privire la relațiile intime pe care aceasta le-ar fi întreținut cu fostul viceprimar, iar Guvernul nu ar fi trebuit să preia această interpretare răuvoitoare. Ei afirmă că instanțele interne nu au văzut în acea caricatură un mijloc de a sugera că ar fi existat relații extraconjugale între personajele care sunt reprezentate. Mai adaugă că ei nu ar fi ezitat să descrie în articolul lor - într-o manieră detaliată, explicită și directă - eventualele relații intime între doi funcționari ai primăriei, dacă ar fi avut cunoștință de acestea.

Ei sunt de părere că trebuie să se considere că au verificat în mod adecvat informațiile aduse la cunoștință publicului, informații care s-au întemeiat în acel moment pe un raport - a cărui credibilitate nu a fost contestată de nimeni - adoptat la 17 martie 1994 de către Curtea de Conturi, singura instituție publică abilitată să controleze gestionarea finanțelor publice. Ei precizează că au avut, de asemenea, și surse în interiorul primăriei și la Curtea de Conturi, pe care nu le-ar fi putut dezvălui fără a le expune unor riscuri.

Reclamanții subliniază că nu au făcut proba verității afirmațiilor în fața instanțelor interne datorită unor motive obiective, legate în principal de protecția surselor, precum și din cauza atitudinii instanțelor naționale care nu au acționat, în virtutea rolului lor activ, pentru a stabili adevărul afirmațiilor lor. Ei apreciază că "adevărul jurnalistic", care urmărește să informeze rapid opinia publică asupra unei chestiuni de interes general, se distinge de "adevărul judiciar" stabilit de instanțele naționale și care urmărește să angajeze responsabilitatea autorilor faptelor interzise de lege. Presa nu este chemată să dezvăluie faptele cu aceeași exactitate cu care organele de anchetă sunt ținute să o facă.

Reclamanții arată că afirmațiile privind nelegalitatea contractului public încheiat de primărie și pentru care ei au fost condamnați au fost confirmate de raportul Curții de Conturi. Ei justifică faptul că au atras atenția opiniei publice la doi ani după semnarea contractului prin aceea că la acel moment au intrat în posesia raportului menționat. De asemenea, ei subliniază că articolul incriminat o viza pe doamna R.M. în calitatea sa de funcționară a primăriei, la data săvârșirii faptelor descrise în articol, și nicidecum în calitatea sa de judecător, calitate pe care ea o avea la data apariției articolului.

În ultimul rând, ei arată că neexecutarea pedepsei cu închisoarea nu exonerează Guvernul de răspunderea privind atingerea adusă libertății lor de exprimare și că ei consideră că sancțiunile la care au fost condamnați au fost excesive și puteau aduce atingere dezbaterilor libere asupra chestiunilor de interes public, printr-o cenzură individuală și generală. 2. Guvernul

În opinia Guvernului, condamnarea reclamanților a fost o măsură necesară într-o societate democratică, din moment ce publicarea articolului în cauză constituia o încălcare manifestă a eticii jurnalistice. Având în vedere că reclamanții nu au adus la cunoștință publică informații întemeiate și precise și nu au fost de bună-credință când au afirmat că doamna R.M. era coruptă, Guvernul arată că reclamanții nu au dovedit în fața instanțelor interne că au verificat aceste informații, limitându-se la a preciza că au ținut cont de anumite decizii ale consiliului local și ale primăriei și de o hotărâre a Guvernului, care prin conținutul lor nu justifică în nici un fel acuzațiile grave de corupție aduse doamnei R.M.

Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamanții nu au indicat niciodată în fața judecătorilor naționali un alt document sau alte informații ca sursă pentru articolul lor, în ciuda faptului că erau conștienți că există o decizie a primăriei care autorizase societatea "Vinalex" să furnizeze serviciul public la care făcea referire contractul de asociere. Întemeindu-se în special pe declarația făcută de cel de-al doilea reclamant în fața Tribunalului Constanța, Guvernul afirmă că pentru reclamanți publicarea acestui document nu era nici necesară și nici relevantă, având în vedere că ar fi contrazis, în realitate, mesajul transmis prin articolul în cauză. De altfel, Guvernul atrage atenția asupra a ceea ce consideră a fi referiri neechivoce la viața privată a doamnei R.M. - de exemplu, utilizarea de diminutive în textul care însoțea caricatura - care, în mod evident, nu erau de natură să contribuie la dezbaterea asupra subiectului de interes general adus la cunoștință publicului.

De asemenea, Guvernul arată, pe de o parte, că reclamanții nu au făcut proba verității afirmațiilor lor de natură factuală (faptică) asupra pretinsei corupții și complicități a doamnei R.M. la încheierea ilegală a contractelor și, pe de altă parte, au omis să furnizeze în fața instanțelor interne o bază factuală minimă, propice să fondeze judecățile lor de valoare asupra moralității și competenței fostei juriste de la primărie. În această privință, Guvernul arată că instanțele au apreciat că reclamanții se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de insultă și de calomnie, după ce au stabilit reaua-credință a reclamanților.

În particular, în ceea ce privește raportul Curții de Conturi, Guvernul apreciază că acest document nu ar fi constituit un fundament pentru a putea servi justificării afirmațiilor incriminate, în măsura în care a fost emis la 26 mai 1994, adică la mai mult de o lună după publicarea articolului. Pe de altă parte, reclamanții nu au invocat în fața instanțelor interne nici existența unui astfel de raport și nici faptul că verificările erau în curs la Curtea de Conturi, lipsind în acest fel instanțele de posibilitatea de a solicita documentele oficiale pertinente de la autoritățile de control.

De asemenea, în opinia Guvernului, condamnarea ziariștilor răspundea unei nevoi sociale imperioase de a proteja viața privată și reputația doamnei R.M. și, implicit, prestigiul justiției, în măsura în care calitatea de judecător în funcție a părții vătămate a fost subliniată în mai multe rânduri în articolul incriminat. Guvernul consideră că afirmațiile reclamanților, departe de a privi o dezbatere de inte