ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 79/2019

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 79/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 23 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta SC C. SRL a chemat în judecată pârâții B. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând să se dispună: anularea hotărârii nr. 10/27 iunie 2014 emisă de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, prin care a fost respinsă cererea de revocare a brevetului x, cu titlul "cuptor pentru uz gospodăresc", admiterea cererii de revocare a brevetului x, așa cum a fost formulată și revocarea integrală a brevetului x.

Reclamanta a arătat că este titulara drepturilor asupra brevetului de invenție RO-122115 pentru "cuptor pentru prepararea alimentelor", înregistrat în anul 2004 pentru clasa x/02, dobândit de la inventator printr-un contract de cesiune, așa cum rezultă și din extrasul de baza de date a OSIM. La data de 30 septembrie 2013, a fost publicată în B.O.P.I. nr. 9/2013 mențiunea de acordare a brevetului de invenție RO 126626 nr. CBI: a-2011-00393 "Cuptor pentru uz gospodăresc", înregistrat pentru clasa x/26, titular B. Brevetul său se bucură de anterioritate față de cel al cărei revocare a fost cerută.

Reclamanta a învederat că a solicitat revocarea brevetului argumentând ca trei dintre revendicările acestuia nu îndeplinesc condițiile de noutate și de aplicabilitate industrială.

De asemenea, reclamanta a susținut că brevetul de invenție nu este dezvăluit clar și complet, deoarece conform descrierii brevetului, cuptorul pentru uz gospodăresc are în componență un "corp inferior (21) de legătură între arzător și cuptor în care se separă cele două circuite de aer cald A și B (fig. 2b, 4.a și 4b)", însă componenta "corp inferior (21)" nu apare identificată ca reper pe niciunul dintre desenele din brevet. Cu privire la acest aspect, OSIM a argumentat că aceasta reprezintă o eroare materială, cu referire la semnul de referință "21" trebuie îndreptată cu referire la semnul de referință "6".

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 7 - 11, 13, 54 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție și dispozițiile Regulamentului din 21 mai 2008 de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție.

Prin întâmpinarea depusă la data de 18 martie 2015, pârâtul OSIM a solicitat respingerea ca nefondată a contestației și menținerea ca temeinică și legală a Hotărârii nr. 10 din 27 iunie 2014 a Comisiei de Reexaminare Invenții.

Prin întâmpinarea depusă la data de 17 martie 2015, pârâtul B. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Prin Sentința civilă nr. 85 din 25 ianuarie 2017 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC C. SRL în contradictoriu cu pârâții B. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și a obligat reclamanta să plătească pârâtului B. suma de 4.724,06 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta A. S.R.L., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 269A din 7 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, iar apelanta a fost obligată la cheltuieli de judecată către intimat.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în totalitate a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În dezvoltarea primului motiv de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. -, recurenta a susținut că prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

S-a arătat că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare și nu a manifestat rol activ în cauză, respingând în mod greșit cererea de completare a raportului de expertiză.

Se învederează că în primul rând, prin încheierea de ședință din 7 februarie 2018, curtea de apel a respins cererea de completare a expertizei administrate la prima instanță, cerere constând în încuviințarea unui nou obiectiv, anume acela de a se preciza dacă existența regulatorului de căldură este o caracteristică esențială care să justifice inovația tehnică, de vreme ce efectul scontat nu este atins, respectiv nu se obține decât în condiții speciale distribuirea uniformă a căldurii.

Proba fusese solicitată tocmai în considerarea faptului că prima instanță reținuse că regulatorul este un element esențial, însă, instanța de apel a considerat că probele deja administrate sunt apte să ducă la soluționarea pricinii, punctele de vedere exprimate de experți fiind convergente, în opinia instanței.

Motivarea curții de apel este extrem de lapidară în ceea ce privește motivele respingerii probei solicitate, instanța limitându-se la a retine că:

"După deliberare, Curtea încuviințează proba cu înscrisuri, pe care o consideră administrată și respinge completarea raportului de expertiză cu obiectivul arătat de apelanta-reclamantă, ca nefiind utilă cauzei, prin prisma obiectului acțiunii și al motivelor de apel invocate."

Recurenta susține că instanța de apel avea obligația să răspundă la toate argumentele formulate în susținerea apelului, îndatorirea instanței de a motiva hotărârea sub aspectul tuturor motivelor de apel, cererilor (inclusiv în probațiune) și excepțiilor invocate de părți, constituind o garanție pentru justițiabili în fata arbitrariului judecătorilor, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării unui control judiciar eficient.

În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta afirmă că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii.

Astfel, se arată că prin încheierea din 7 februarie 2018, instanța a respins cererea de completare a expertizei administrate la prima instanța, în sensul încuviințării unui nou obiectiv, deja menționat.

Deși curtea de apel nu a motivat în mod corespunzător respingerea obiectivului solicitat, în pagina 9 a deciziei recurate s-a precizat că "refacerea în apel a expertizei nu este justificată din perspectiva art. 479 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce apelanta nu invocă neregularități procedurale săvârșite cu ocazia administrării probei, precum și în condițiile în care experții judiciari în specialitatea proprietate industrială și sisteme termice și-au argumentat opinia, concluziile acestora fiind convergente."

Or, recurenta învederează instanței de recurs că nu a solicitat niciodată refacerea expertizei administrate în cauză, ci numai completarea acesteia, în sensul de a se solicita expertului să răspundă unui obiectiv suplimentar, relevant pentru soluționarea pe fond a cauzei.

În consecință, cât timp din considerentele hotărârii recurate reiese că instanța a avut în vedere, pe de o parte, solicitarea de completare a expertizei, pentru ca ulterior să considere că nu există motive de refacere a expertizei, rezultă că motivele instanței sunt contradictorii și au fundamentat în mod greșit soluția pronunțată, fapt ce impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta învederează că deși a demonstrat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la noutate, activitate inventivă și aplicabilitate industrială a brevetului contestat, instanța de apel a considerat că existența regulatorului de căldură ar fi o caracteristică esențială de natură să justifice caracterul de noutate al invenției, sens în care citează dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 9 alin. (1) și (2) și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

Cu privire la noutate, art. 45 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991, stabilește că:

"Noutatea, în sensul prevederilor art. 9 din lege, se determină în raport cu conținutul revendicărilor pe baza caracteristicilor esențiale necesare pentru definirea invenției revendicate și cu stadiul tehnicii definit la art. 38."

Sub un prim aspect, recurenta solicită instanței de recurs să constate că în mod greșit instanța de apel a considerat că invenția are aplicabilitate industrială.

Astfel, conform deciziei recurate: "O invenție se consideră industrial aplicabilă (utilă), dacă reieșind din caracterul său ea poate fi produsă sau utilizată în orice ramură a industriei, are o utilitate specifică și credibilă."

Cu toate acestea, mai arată recurenta, curtea de apel a aplicat în mod greșit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, întrucât nu numai realizarea invenției și folosirea acesteia într-un domeniu de activitate demonstrează aplicabilitatea industrială, ci aplicabilitatea industrială presupune, printre altele, ca procedeul descris (în cazul de față, folosirea Cuptorului pentru uz gospodăresc), să aibă aceleași caracteristici și efecte ori de câte ori este folosit, așa cum s-a reținut și în practica judiciară.

Contrar susținerilor instanței de apel "o uniformitate foarte bună a temperaturilor în cuptor" nu înseamnă aplicabilitate industrială în sensul impus de Legea nr. 64/1991 și reținut de practica judiciară, întrucât, din rațiunile anterior expuse, aplicabilitatea industrială presupune, printre altele, ca procedeul descris, în cazul de față folosirea Cuptorului pentru uz gospodăresc, să aibă aceleași caracteristici și efecte ori de câte ori este folosit.

Astfel cum s-a reținut în cadrul Hotărârii OSIM, Comisia de reexaminare a argumentat că un cuptor construit după Brevetul de invenție contestat "ar putea" să disperseze căldura în mod uniform (și deci să răspundă problemei tehnice), doar în funcție de anumiți parametri (deci, în ipoteze excepționale), chiar OSIM reținând (pag. 4 din Hotărârea OSIM) că încălzirea unui astfel de cuptor nu este de calitate.

Totodată, instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 9 din Legea nr. 64/1991 și art. 45 din Regulament, raportându-se exclusiv la caracterul abstract al efectului tehnic, considerând că "efectul tehnic nou este criteriul cu ajutorul căruia se stabilește dacă soluția propusă îndeplinește sau nu condiția de noutate cerută de lege, iar un efect tehnic superior celui cunoscut constituie un efect tehnic nou."

Raportat la situația de fapt și la probele administrate în cauză, instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 9 din Legea nr. 64/1991, pierzând din vedere faptul că, în ceea ce privește condiția noutății, acesta nu este numai abstractă, ci trebuie să aibă și un caracter concret.

În măsura în care regulatorul de căldură nu produce efectul scontat, respectiv nu crește eficiența de coacere a alimentelor în vederea reducerii timpului de atingere a temperaturii de lucru, noutatea nu prezintă caracter concret, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 9 din Legea nr. 64/1991.

Instanța a considerat în mod greșit că "o uniformitate foarte bună a temperaturilor în cuptor" ar reprezenta o caracteristică tehnică esențială de natură să justifice caracterul de noutate, cât timp doar în situații excepționale s-ar putea obține o "anumită uniformitate" în spațiul de coacere.

Totodată, instanța de apel a ignorat faptul că singura inovație propusă prin brevetul intimatului-pârât este reprezentată de o calitate superioară a încălzirii în comparație cu brevetul anterior.

Cât timp aceasta nu a fost demonstrată, reținându-se doar că prin "poziționarea intermediară a regulatorului de căldură se obține o uniformitate foarte bună a temperaturilor în cuptor", rezultă că nu este îndeplinită condiția noutății, întrucât simpla existență a regulatorului nu este suficientă pentru a justifica condiția esențială a noutății, în absența obținerii efectului scontat (doar în funcție de anumiți parametri poate fi obținut rezultatul pretins de intimatul-pârât, cuptorul neputând să răspundă problemei tehnice ori de câte ori este necesar).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 7 iunie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 7, specializat în soluționarea cauzelor de proprietate intelectuală.

Prin rezoluția completului din data de 12 iunie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimații-pârâți B. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare.

Intimatul-pârât B. a depus la dosar întâmpinare, care a fost comunicată recurentei-reclamante și intimatului-pârât OSIM, iar recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

După încheierea procedurii de comunicare, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului care, după însușirea acestuia de către complet prin rezoluția din data de 24 septembrie 2018, a fost comunicat părților pentru formularea unui punct de vedere asupra acestuia, în condițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recursul formulat de către reclamanta A. SRL a fost admis în principiu prin încheierea din 23 noiembrie 2018, fixându-se termen în ședința publică din 18 ianuarie 2019 pentru soluționarea recursului.

Recursul formulat este nefondat, astfel cum se va arăta.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă s-a prevalat de ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Având în vedere că primele două motive de nelegalitate invocate vizează aspecte de ordin procedural referitoare, în esență, la probatoriul solicitat în fața instanței de apel, acestea vor fi analizate împreună.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia curții de apel prin invocarea concluziei încălcării dreptului său la apărare și cea a lipsei de rol activ al instanței, decurgând din respingerea cererii sale de completare a raportului de expertiză, prin încheierea de ședință din 7 februarie 2018.

Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată conține motive contradictorii, în sensul că prin Încheierea din 7 februarie 2018 curtea de apel a respins cererea sa de completare a raportului de expertiză, în timp ce prin considerentele deciziei s-a menționat respingerea cererii reclamantei de refacere a raportului de expertiză.

Niciunul dintre motivele de casare anterior menționate nu poate fi primit.

Verificând procedura derulată în fața instanței de apel, Înalta Curte constată că prin motivele de apel, reclamanta, în demonstrarea criticilor formulate, s-a prevalat de constatările experților din ambele rapoarte de expertiză efectuate - raportul de expertiză în specialitatea proprietate industrială și raportul de expertiză în specialitatea sisteme și echipamente termice, fără a invoca insuficiența probatorie a acestora, astfel încât să fie necesară completarea acestor lucrări, iar în îndeplinirea obligației legale prevăzute de art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. de a arăta probele pe care le invocă în susținerea apelului, aceasta a indicat generic proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică în specialitatea proprietate industrială și sisteme și echipamente termice, probe, de altfel, administrate la prima instanță.

Prin nota de probatorii depusă la dosarului de apel pentru termenul din 7 februarie 2018, apelanta-reclamantă a menționat că în dovedirea cererii de chemare în judecată solicită proba cu înscrisuri și proba cu expertiză în proprietate industrială, sens în care a învederat că apreciază că se impune completarea expertizei cu următorul obiectiv: să se precizeze dacă existența regulatorului de căldură este o caracteristică esențială care să sprijine inovația tehnică cât timp efectul scontat nu e atins, și anume, nu se obține distribuirea uniformă a căldurii decât în condiții speciale.

Drept urmare, la termenul de judecată din 7 februarie 2018, reclamanta, prin apărător, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile atașate cererii de apel și completarea expertizei administrate la prima instanță cu obiectivul anterior enunțat.

Analizând cererea de probatorii, curtea de apel, după deliberare, a încuviințat proba cu înscrisuri pe care a considerat-o ca fiind administrată și a respins cererea de completare a raportului de expertiză cu obiectivul arătat de apelanta-reclamantă, ca nefiind utilă cauzei, având în vedere obiectul acțiunii și motivele de apel invocate.

Aprecierea instanței de apel cu privire la pertinența, concludența și utilitatea probelor ce îi sunt solicitate nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., normă de ordine publică.

Recurenta-reclamantă critică însă respingerea cererii de completare a raportului de expertiză și din perspectiva încălcării dreptului său la apărare și a lipsei de rol activ al instanței în soluționarea cauzei.

Înalta Curte apreciază că astfel de critici nu sunt compatibile cu premisa analizată, întrucât simpla respingere a unei probe nu poate fi prin ea însăși un argument în sensul încălcării dreptului la apărare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanța de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părți, are la îndemână inclusiv soluția respingerii lor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 rap. la art. 255 C. proc. civ., dispoziții aplicabile și în apel, potrivit art. 482 din același cod.

Pe de altă parte, încuviințarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanței ce se exercită în mod critic, în condițiile prevăzute de lege; mai mult decât atât, conținutul procedural al dreptului la apărare al părților în procesul civil rezultă din dispozițiile art. 13 C. proc. civ., iar din perspectiva probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, nu și garanția încuviințării oricărei probe solicitate de către părți, întrucât admisibilitatea, încuviințarea și administrarea probelor sunt obiect al unor alte norme procedurale, anterior menționate.

Totodată, respingerea unei probe solicitate de către apelanta-reclamantă nu poate primi nici semnificația încălcării rolului activ pe care instanța trebuie să îl exercite în soluționarea cauzei, rol activ definit legal de art. 22 C. proc. civ. în plus, lipsa de rol activ nu poate fi invocată în legătură cu respingerea unei probe sau, altfel spus, pentru a se critica o dispoziție a instanței, întrucât lipsa de rol activ, de regulă, decurge dintr-o omisiune, o inacțiune a instanței, iar nu când se pretinde o soluția contrară celei dispuse.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că deși instanța de apel s-a pronunțat la termenul din 7 februarie 2018 asupra cererii formulate în mod real de către apelată - completarea raportului de expertiză -, în considerentele deciziei recurate, într-adevăr, menționează cererea apelantei ca fiind o cerere de refacere a raportului de expertiză.

Cu privire la acest aspect însă, Înalta Curte apreciază că o atare inadvertență nu este de natură a vicia actul judecății înfăptuit de instanța de apel, întrucât, cererea, așa cum a fost formulată de către apelantă - completarea raportului de expertiză - a fost analizată în mod real și efectiv de curtea de apel la termenul din 7 februarie 2018, iar pronunțarea asupra probatoriilor, din punct de vedere cronologic, se situează în mod necesar anterior pronunțării soluției de dezînvestire și motivării acesteia.

Prin urmare, devine lipsită de relevanță mențiunea din hotărâre cu privire la o pretinsă cerere a apelantei de refacere a expertizei (și care, de altfel, ar fi trebuit să fie precedată și de o solicitare de constatare a nulității probei a cărei readministrare s-ar fi cerut instanței de control judiciar, ceea ce în speță nu s-a întâmplat), în condițiile în care în cuprinsul considerentelor, referitor a acest aspect, era suficientă simpla reiterare a celor consemnate la termenul de dezbatere a apelului pe fond - 7 februarie 2018; în plus, atât pentru refacerea cât și pentru completarea probelor în apel, sediul materiei este reprezentat de aceleași dispoziții legale - art. 479 alin. (2) C. proc. civ. - noțiunile fiind diferite, astfel încât referirea instanței din cuprinsul considerentelor deciziei criticate la refacerea expertizei, iar nu la completarea ei nu constituie decât o simplă eroare terminologică, întrucât curtea de apel nu a analizat o altă cerere de probatorii decât cea formulată în mod real de către apelantă.

Tot în contextul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că motivarea instanței de apel a fost extrem de lapidară în ceea ce privește respingerea probei solicitate, în condițiile în care instanța avea obligația să răspundă la toate argumentele formulate în susținerea apelului și de a motiva hotărârea sub aspectul tuturor motivelor de apel, cererilor și excepțiilor invocate de către părți.

Înalta Curte constată că, din perspectiva art. 258 rap. la art. 255 C. proc. civ., pronunțându-se asupra cererii de completare a raportului de expertiză, instanța de apel a motivat în mod corespunzător respingerea probei, pe baza criteriilor legale menționate la art. 255 - admisibilitate și aptitudinea probei de a conduce la soluționarea procesului - cerințe care, în contextul căii de atac a apelului, trebuie aplicate și cu luarea în considerare a limitelor devoluțiunii în apel, stabilite prin art. 477 și art. 478 C. proc. civ.

Totodată, curtea de apel avea obligația invocată de către recurentă de a răspunde argumentelor invocate prin motivele de apel prin considerentele deciziei pronunțate la finalizarea procedurii, așadar, în cuprinsul considerentelor, astfel cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar nu în cadrul încheierii de dezbateri asupra fondului (cum este cazul în speță), respectiv prin încheierea din 7 februarie 2018.

Având în vedere precedentele considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile formulate pe temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Recurenta a susținut și că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a solicitat revocarea brevetului x cu titlul "Cuptor pentru uz gospodăresc" acordat intimatului-pârât B., invocând neîndeplinirea de către trei dintre revendicările descrise în brevet a cerinței noutății și a aplicabilității industriale, fără a se prevala în mod explicit de neîndeplinirea condiției activității inventive, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată care nu a fost ulterior completată.

În contextul cerinței noutății, recurenta susține că instanța de apel a considerat că existența regulatorului de căldură reprezintă o caracteristică esențială de natură a justifica noutatea invenției, noutate definită de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 64/1991: "O invenție este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii", în timp ce art. 45 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991, stabilește că: "Noutatea, în sensul prevederilor art. 9 din lege, se determină în raport cu conținutul revendicărilor pe baza caracteristicilor esențiale necesare pentru definirea invenției revendicate și cu stadiul tehnicii definit la art. 38."

Pentru a demonstra lipsa noutății, recurenta a susținut că aceasta rezultă din faptul că invenția nu are aplicabilitate industrială, întrucât nu se poate obține uniformizarea temperaturii în spațiul de coacere în condițiile descrise în brevet decât în mod excepțional (prin fixarea regulatorului de căldură într-o anumită poziție), ceea ce, în opinia sa, înseamnă că invenția este lipsită de noutate, întrucât nu rezolvă problema tehnică enunțată pentru a se reține pasul inventiv.

Astfel cum corect a reținut instanța de apel, reclamanta a contestat în realitate eficiența produsului rezultat din aplicarea invenției intimatului.

Concluziile expertizelor tehnice efectuate la prima instanță în specialitatea proprietate industrială și specialitatea sisteme și echipamente termice au fost însă în sensul confirmării cerințelor legale de brevetabilitate, iar latura tehnică a litigiului a fost examinată în cadrul expertizei în specialitatea sisteme și echipamente termice, fiind evaluată însăși problema tehnică ce formează obiectul invenției.

Astfel, s-a reținut că expertul în sisteme și echipamente tehnice a susținut punctul de vedere al expertului în proprietate industrială cu privire la caracteristica tehnică esențială din brevetul contestat, argumentele expertului fiind în sensul că prin poziționarea intermediară a regulatorului de căldură se obține o uniformitate foarte bună a temperaturilor în cuptor.

Pe de altă parte, din perspectiva cerinței noutății, caracteristica tehnică esențială a fost stabilită de expertul în proprietate industrială prin analiza comparativă a revendicărilor din brevetul intimatului și brevetul anterior (x, aparținând recurentei) ce reprezenta stadiul tehnicii, precum și prin analiza obiectivului principal al invențiilor și a problemei tehnice pe care fiecare dintre ele și-a propus să o rezolve.

De asemenea, curtea de apel a apreciat că faptul că funcționarea cuptorului prin distribuirea uniformă a temperaturii depinde de poziționarea regulatorului de căldură nu poate conduce la concluzia că obiectul invenției nu poate fi realizat; s-a observat că în revendicarea independentă 1 invenția prezintă ca element de noutate faptul că este prevăzut un regulator de căldură ce direcționează aerul cald către două circuite, distinct delimitate, inegale ca lungime, care înconjoară spațiul de coacere, circuitul de aer cald mai lung încălzind o parte din baza de coacere, o latură și partea superioară a spațiului de coacere, în timp ce circuitul de aer cald mai scurt, încălzește o parte din baza de coacere și cealaltă latură a spațiului de coacere.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, întrucât, în opinia sa, nu numai realizarea invenției și folosirea acesteia într-un domeniu de activitate demonstrează aplicabilitatea industrială, ci aceasta presupune ca procedeul descris să aibă aceleași caracteristici și efecte ori de câte ori este folosit.

Înalta Curte apreciază că o invenție presupune implicit rezolvarea unei probleme tehnice concrete dintr-un domeniu specific, astfel încât cerința aplicabilității industriale nu implică decât posibilitatea folosirii acesteia în acel domeniu, sens în care sunt și dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată, care prevăd:

"(1) O invenție este considerată ca fiind susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură."

Deși recurenta a susținut că procedeul descris (în realitate, brevetul având ca obiect îmbunătățirile aduse unui produs) nu prezintă garanții din care să reiasă că acesta va avea aceleași caracteristici și efecte ori de câte ori este folosit, Înalta Curte constată că atare concluzie nu a fost reținută de instanțele de fond; or, simpla împrejurarea că efectul tehnic nou este atins prin funcționarea cuptorului într-un anumit mod (fixarea regulatorului de temperatură într-o poziție intermediară) nu înseamnă că rezultatul - uniformizarea temperaturii în spațiul de coacere - nu va fi realizată ori de câte ori acesta va fi utilizat cu regulatorul de căldură fixat în poziția respectivă.

Recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 9 din Legea nr. 64/1991 și art. 45 din Regulament, raportându-se exclusiv la caracterul abstract al efectului tehnic, considerând că "efectul tehnic nou este criteriul cu ajutorul căruia se stabilește dacă soluția propusă îndeplinește sau nu condiția de noutate cerută de lege, iar un efect tehnic superior celui cunoscut constituie un efect tehnic nou."

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât Legea nr. 64/1991 nu se raportează la aceste noțiuni - caracterul abstract și caracterul concret al noțiunii condiției noutății -, noutatea fiind o noțiune legală, definită de art. 9 din lege și explicitată prin art. 45 din H.G. nr. 547 din 2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, astfel încât distincția artificială realizată de către recurentă privește, din nou, contestarea eficienței brevetului contestat, ceea ce nu prezintă relevanță din perspectiva condițiilor de brevetabilitate care se analizează la momentul depunerii cererii de brevet și a căror neîndeplinire poate fi invocată în procedura revocării brevetului sau a unei cereri de anulare a acestuia.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a confirmat soluția de respingere a cererii de revocare a brevetului, întrucât s-a reținut că sunt îndeplinite cerințele noutății și aplicabilității industriale a soluției brevetate în favoarea intimatului.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

Se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimat în această fază procesuală, în baza art. 451 și urm. C. proc. civ., potrivit dovezi de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Deciziei număr 269A din 7 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. SRL la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 2.773,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - LM