ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4101/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4101/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 noiembrie 2011, Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 300

2

raportat

la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și

temeinicia arestării preventive a inculpatului M.I. și a menținut măsura

arestării preventive a inculpatului, constatând că este incident cazul prevăzut

de art. 148 lit. f) C. proc. pen., față de gravitatea faptelor reținute în

sarcina inculpatului, complexitatea cauzei apreciindu-se că perioada arestării

preventive nu a depășit o durată rezonabilă.

Împotriva încheierii

a declarat recurs inculpatul M.I. și a solicitat admiterea recursului,

revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate,

arătând că este minor și nu sunt probe directe care să demonstreze vinovăția

sa.

Analizând recursul

declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.I.

este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:

Prin Sentința penală

nr. 961/F din 15 decembrie 2010 Tribunalul București în baza art. 20 raportat

la art. 174 - 175 lit. a), b) - 176 lit. b), d) C. pen. cu aplicarea art. 75

lit. c) C. pen. a condamnat pe inculpatul M.I. la pedeapsa de 7 ani și 6 luni

închisoare. În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C.

pen. pe o perioadă de 10 ani. În baza art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b),

alin. (2

1

) lit. a), b), c) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C.

pen. a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 7 ani închisoare.

În baza art. 192

alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. a condamnat pe

inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b)

C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 7 ani și 6 luni

închisoare.

În baza art. 35 C.

pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani. A făcut

aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 350 alin. (1) C.

proc. pen. a menținut măsura arestării preventive a inculpatului și în baza

art. 88 C. pen. a dedus prevenția de la 15 aprilie 2010 la zi.

Procedând la

verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față

de inculpatul M.I. în conformitate cu dispozițiile legale, instanța, - Curtea

de Apel București - în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului,

respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu s-au

modificat, astfel, a dispus menținerea măsurii arestări preventive a

inculpatului.

Înalta Curte, pornind

de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului M.I. se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f)

din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din

același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea

prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani

și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.

Astfel, din analiza

coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în

fața instanței de judecată până în prezent, Curtea constată că în cauză,

există, așadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârșit faptele

ce i se rețin în sarcină.

În ceea ce privește

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care

subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea

cumulativă a celor două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen.

Astfel, se constată

că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege

menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că

infracțiunile reținute în sarcina inculpatului art. 20 raportat la art. 174 -

175 lit. a), b) C. pen., art. 176 lit. b) și d) C. pen., art. 211 alin. (1), alin.

(2) lit. b) alin. (2

1

) lit. a) și b) C. pen. și art. 192 alin. (1)

și (2) C. pen. sunt sancționate cu pedepse ce depășesc limita arătată.

Analiza actelor și

lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ,

în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în

libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul

la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul

la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană

nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă

există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute,

în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării

de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și

menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de

procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie

compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului

împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată

că menținerea arestării preventive a inculpatului M.I. este justificată, acesta

fiind trimis în judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de

pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii și, îndeosebi,

urmările produse, impun menținerea detenției provizorii a inculpatului.

Din această

perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că pericolul concret

pentru ordinea publică al faptelor privind tentativa la infracțiunea de omor

calificat și omor deosebit de grav, tâlhărie și violare de domiciliu poate fi

dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptelor, cât și

din circumstanțele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a

acționat.

În cauza de față,

stabilirea pericolului social al faptei și persoanei asupra căreia s-a conturat

cu suficiență existența unor probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă

că a comis infracțiunea pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv -

are în vedere gravitatea faptei, împrejurările în care a fost comisă,

importanța valorilor puse în pericol, rezonanța faptelor.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea

măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru

care, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge recursul declarat de inculpatul M.I., cu obligarea recurentului

inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și

onorariul apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva Încheierii din 16

noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în

Dosarul nr. 28424/3/2010.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 24 noiembrie 2011.