ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2/2021

Cererile deduse judecății înaintea primei instanțe. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mureș la data de 29 ianuarie 2010, reclamanta Universitatea de Arta și A. a solicita obligarea pârâților B., C. și D. la plata sumei de 1.228.111,67 RON cu titlu de despăgubiri - reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățiri și modernizare a imobilului situat în municipiul Sighișoara; stabilirea unui drept de retenție a imobilului în litigiu, în favoarea reclamantei - până la plata sumelor datorate cu titlu de despăgubiri de către pârâți ca și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea cauzei. Reclamanta a formulat și o cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a Statului Român (prin Ministerul Finanțelor Publice) și a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (devenit în urma reorganizării Ministerul Educației Naționale), cu motivarea că lucrările efectuate la imobilul în cauză au fost suportate de la bugetul de stat, din veniturile directe reclamantei de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului. La data de 04 octombrie 2010 reclamanta și-a extins acțiunea, solicitând introducerea în cauză ca pârâți a Municipiului Sighișoara, a Consiliului Local al municipiului Sighișoara și a Instituției Primarului municipiului Sighișoara. La dosarul nr. x/2010 nr. în format vechi 598/2010) a fost conexat și dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Mureș, în cadrul căruia reclamanții B., C. șiWester și D. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Sighișoara și Statul Român, pentru pretenții bănești.

Judecata în primă instanță. Sentința pronunțată de Tribunalul Mureș. Prin sentința civilă nr. 239 din 31.03.2020, Tribunalul Mureș a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Municipiului Sighișoara și Instituția Primarului Municipiul Sighișoara. S-a respins acțiunea formulată de reclamanta Universitatea de Artă și A. împotriva pârâților Consiliul Local al Municipiului Sighișoara și Instituția Primarului Municipiul Sighișoara ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. S-a respins excepția calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Sighișoara. S-a respins excepția calității procesul pasive a pârâtului Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș. S-a respins acțiunea formulată de reclamanta Universitatea de Artă și A., împotriva pârâtului Municipiul Sighișoara. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Universitatea de Artă și A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. și s-a dispus obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 240.721,52 RON cu titlu de despăgubiri. Pârâții au fost obligați la plata către reclamant a sumei de 5000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a respins acțiunea formulată de reclamanții B., C. și D. în contradictoriu cu pârâții Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș și Municipiul Sighișoara. În motivarea sentinței s-au arătat, între altele, următoarele: Prin Hotărârea nr. 93/24 octombrie 2002 a Consiliul local al Municipiului Sighișoara s-a aprobat închirierea directă a spațiului cu altă destinație decât locuință, situat în str. x - fostul internat MIU - înscris în CF x sub nr. topografice x, în suprafață de 359 mp, către Universitatea de Artă și A., durata închirierii fiind de 10 ani - cu posibilități de prelungire. Prin Hotărârea nr. 15/27.02.2003 a consiliul local al municipiului Sighișoara s-a aproba transmiterea în folosință gratuită către universitatea de Artă și A. a corpului de clădire C5 (spălătorie) situat în str. x, în suprafață de 277 mp, pentru o perioadă de 10 ani, ulterior, prin Hotărârea nr. 88/31.05.2005 a Consiliului local al Municipiului Sighișoara această perioadă fiind modificată la 20 de ani. Mai apoi, prin Hotărârea nr. 149/26.09.2006 a Consiliul local al municipiului Sighișoara s-a aprobat suplimentare spațiului clădit situat în str. x, transmis în folosința gratuită a facultății de artă și A., cu 359 mp, ce va fi amenajat ca atelier de lucru, în preambulul hotărârii fiind menționat că prin transmiterea în folosință a spațiului în cauză, se vor executa lucrări de reabilitare și amenajare a clădirii, solicitantul (respectiv Universitatea de Artă și A.) dispunând de fonduri alocate de la buget în acest sens. În aceste context, reclamanta a încheiat contractul de execuție lucrări nr. x/30.11.2004cu executantul S.C. E. S.R.L. Sighișoara, obiectul convenției fiind executarea și finalizarea lucrării "consolidare clădire Colegiu Universitar U.A.D. Cluj" din Sighișoara - natura și volumul lucrărilor fiind prezente în anexe. Ulterior a fost încheiat de către reclamantă contractul de lucrări nr. x/25.09.2006 cu executantul S.C. F. S.R.L. Cluj-Napoca, obiectul contractului fiind "executarea, proiectarea și execuția lucrărilor de reabilitare clădire Colegiu Sighișoara". În ceea ce privește lucrările de investiții efectuate la imobilul în cauză - și care sunt temeiul pretențiilor dedus judecății-probele administrate în cauză au relevat existența acestora, iar în ceea ce privește valoarea și întinderea lor, instanța are în vedere concluziile coroborate la celor două expertize de specialitate ce au fost efectuate în cauză. În contextul în care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății pe instituția îmbogățirii fără justă cauză se impune în cauză verificarea îndeplinirii următoarelor condiții:mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani; micșorarea altui patrimoniu, ca o consecință a măririi celui dintâi; existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene, adică atât sporirea, cât și micșorarea, să fie efectul unei cauze unice (privită ca fapt juridic sau eveniment, iar nu ca o legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu și micșorarea celuilalt). Un prim aspect pe care instanța îl are în vedere este acela că reclamanta a dovedit o micșoare a patrimoniului său - respectiv a dovedit efectuare unor plăți în valoare de 1.228.111,67 RON pentru lucrările efectuate la imobilul situat în Sighișoara, str. x, sumă cu care patrimoniul acesteia a fost micșorat (potrivit centralizatorului situației de lucrări - filele x vol. I). Această micșoare a patrimoniului reclamantei trebuie corelată cu creșterea patrimoniului pârâților în privința cărora s-a constatat prin hotărâre judecătorească calitatea de proprietari ai imobilului, întrucât aceștia nu ar putea fi ținuți dincolo de limitele propriei îmbogățiri. Deși în cauză reclamanta a invocat atât prevederile art. 494 C. civ. cât și cel ale art. 977 C. civ., instanța consideră că nu poate examina cauza sub aspectul accesiunii imobiliare, câtă vreme, așa cum practica judiciară a statuat (și doctrina de asemeni), domeniul de aplicare al art. 494 C. civ. privește numai lucrările autonome cu caracter durabil, respectiv se aplică situațiilor în care un terț ridică pe terenul altuia construcții noi (asimilate acestora fiind și construcțiile alăturate, învecinate sau suprapuse construcției vechi) si nu atunci când lucrările respective constau in reparații sau îmbunătățiri aduse imobilului. Dacă în ceea ce privește lucrările efectuate la corpul de imobil "internat" din chiar cuprinsul cererii introductive reiese că au fost efectuate doar lucrări de amenajare/reamenajare, astfel că în mod evident aceste investiții exced aplicabilității art. 494 C. civ., în ceea ce privește corpul de imobil "spălătorie"- referitor la care a afirmat reclamanta să fost reconstituit de către universitate, consideră de asemenea instanța că aceste prevederi nu sunt aplicabile, întrucât nu este vorba de o construcție nouă, cu atât mai mult cu cât din probele administrate a reieșit că doar asupra unei părți din acest corp a fost efectuat lucrări de reconstituire. În schimb consideră instanța că își găsesc aplicabilitatea în cauză prevederile art. 997 C. civ., potrivit cărora "Acela cărui se face restituțiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut prețul lui". Din analiza probelor administrate în cauză, reiese că deși unele dintre lucrările efectuate au vizat punerea în valoare a imobilului potrivit scopului pentru care a acesta a fost închiriat/dat în folosință gratuită, o parte a acestor investiții au privit lucrări necesare în vedere conservării bunului. Sub acest aspect instanța are în vedere situația corpului de imobil "spălătorie", care, după cum se vede din planșele fotografice depuse în probațiune, la momentul preluării în folosință de către reclamant se afla într-o stare de deteriorare semnificativă și a necesitat a fi reconstruit, lucrările efectuate la acest corp de clădire fiind având valoarea de 197.436 RON. Textul art. 997 C. civ. reglementează și restituirea cheltuielilor care au dus la creșterea prețului imobilului, iar instanța consideră că au caracterul unor astfel de lucrări cele privitoare la instalațiile care au fost realizate la cele două corpuri de clădire. Sub acest aspect instanța reține în primul rând concluziile din raportul de expertiză referitoare la realizarea rețelei de apă (caldă și rece), de canalizare cât și a instalațiilor electrice și de încălzire, ca și cele legate de faptul că aceste lucrări au fost necesare și utile pentru destinația inițială dar în aceeași măsură acestea pot fi utilizate și în cazul schimbării destinației clădirii (cu excepția instalației de iluminat din sala de expoziții). Instanța consideră pertinentă concluzia prezentată de expertul desemnat în cauză referitoare la faptul că, indiferent de destinația clădirii sunt necesare instalații de încălzire, sanitare și electrice, și pe cale de consecință aceste lucrări au fost utile și aduc un spor de valoare construcției - astfel încât se justifică recuperarea de către reclamantă a cheltuielilor efectuate cu aceste lucrări - cu excepția celor legate de instalația electrică pentru sala de expoziții și a instalație de încălzire de la corpul de clădire "internat(expertul precizând că această instalație trebuie refăcut) și față de gradul de uzură la instalațiilor, instanța reține că valoare instalațiilor este de 43.285,52 RON . Toate celelalte lucrări ce s-au dovedit a fi făcute la imobile, așa cum instanța mai sus a detaliat în examinarea probelor administrate, au fost lucrări de întreținere (tencuieli, zugrăviri, reparație și vopsire tâmplărie, ș.a.), care deși ajută la conservarea bunului implică repetarea lor la diferite intervale de timp, iar în cauza pendinte - datorită predării cu întârziere a imobilului către pârâți, deja aceste lucrări erau deteriorate- așa cum s-a constatat în expertize dar și cu ocazia cercetării la fața locului). În ceea ce privește dotarea cu instalații sanitare a corpurilor de clădire, montarea gresie, faianței sau compartimentările interioare, instanța consideră că acestea au fost lucrări care au vizat stric modalitatea în care reclamanta a urmărit să folosească spațiile, nu au caracterul unor lucrări de conservare dar nici nu au produs un spor de valoare.

Apelurile declarate în cauză. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții B., C. și D., solicitând schimbarea în tot/parte a sentinței civile nr. 239 din 31 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Mureș în sensul respingerii acțiunii reclamantei și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, a declarat apel reclamanta Universitatea de Artă și A., prin care s-a solicitat schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Judecata în apel. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș. Prin decizia nr. 431/A din 28 septembrie 2020 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de apelanta Universitatea de Artă și A., precum și apelul formulat de apelanții B., C., D. împotriva sentinței civile nr. 239 din 31.03.2020, pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr. x/2010 și a desființat hotărârea atacată, trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe. În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mureș la data de 29 ianuarie 2010, reclamanta Universitatea de Arta si A. a solicitat obligarea pârâților B., C. și D. la plata sumei de 1.228.111,67 RON cu titlu de despăgubiri - reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățiri și modernizare a imobilului situat în municipiul Sighișoara, str. x; stabilirea unui drept de retenție a imobilului în litigiu, în favoarea reclamantei - până la plata sumelor datorate cu titlu de despăgubiri de către pârâți ca și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. În drept au fost invocate prevederile art. 112 și urm. C. proc. civ., art. 494 C. civ., art. 997 C. civ. Atât apelanții B., C. și D., cât și apelanta Universitatea de Artă și A., au criticat hotărârea primei instanțe prin prisma lipsei analizei cerințelor instituției îmbogățirii fără justă cauză. Astfel, apelanții B., C. și D. au considerat că acțiunea avea un caracter subsidiar față de acțiunea în răspundere civilă delictuală, prima instanță neanalizând incidența celor doua temeiuri ale demersului judiciar promovat de reclamante, respectiv îmbogățirea fără justă cauză și răspunderea civilă delictuală, care nu pot fi cercetate simultan. S-a susținut că prin promovarea cererii în vederea recuperării prejudiciului motivat de fapta ilicită, angajând astfel răspunderea civilă delictuală, reclamanta însăși a arătat că există o cale, de care a și uzat pentru recuperarea prejudiciului, fapt care face demersul său întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză să fie inadmisibil. Din acest punct de vedere a reproșat instanței că nu a realizat o analiză riguroasă a condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, raportată la starea de fapt prezentată. Instanța de judecată a greșit, pe de o parte, în analiza condițiilor îmbogățirii fără justă cauză care, din perspectiva apelantei, au fost analizate în mod superficial, iar pe de altă parte în calificarea anumitor lucrări ca fiind de conservare sau care sporesc valoarea imobilului, neluând în considerare lucrări care aparent nu se încadrau în nicio categorie. Instanța de apel a observat că, pentru a analiza acest motiv de apel, este necesar a se analiza incidența altui motiv de apel, al Universității de Arta si A., referitor la omisiunea primei instanței de a se pronunța asupra cererii de chemare în judecată a altor persoane formulate de aceasta în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (devenit în urma reorganizării Ministerul Educației Naționale). Curtea a reținut că prin cererea de chemare în judecată a altor persoane s-a arătat că toate lucrările efectuate la imobilul în cauză au fost suportate de la bugetul de stat, din veniturile alocate de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului Universității reclamante, pe bază de contracte de finanțare complementară, pe anii respectivi, în temeiul dispozițiilor Legii învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările si completările ulterioare. Reproducând prevederile art. 7, art. 171 și art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, reclamanta a arătat că, în fiecare an, în calitate de beneficiară, a încheiat cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului si Sportului - în calitatea de finanțator), contracte de finanțare complementara, acestea având ca anexă și lista poziției "Alte cheltuieli de investiții - de la buget" defalcată pe categorii de bunuri repartizate universității; având în vedere că sumele de bani pentru lucrările efectuate la imobil au fost acordate instituției reclamante de la bugetul de stat, pe baza contractului de finanțare complementară, prin urmare, atât Statul Român - prin Ministerul Finanțelor, cât și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului ar putea pretinde aceleași drepturi de la pârâți ca și universitatea reclamantă. În drept au fost invocate prevederile art. 112, art. 57 -59 C. proc. civ. Universitatea de Artă și A. a depus note scrise prin care a precizat că temeiul chemării în judecată a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului cât și a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice este reprezentat de prevederile art. 57 - 59 C. proc. civ., și au calitate procesuală deoarece ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamanta; ca efect al admiterii cererii de chemare în judecată a altor persoane, acestea dobândesc calitatea de intervenienți în interes propriu, iar hotărârea ce se va pronunța în cauză urmează a le fi opozabilă. Curtea a mai observat că în mod eronat prima instanță a calificat respectiva cerere ca o "extindere de acțiune" și că, la termenul de judecată din data de 07.10.2010, a dispus citarea în cauză a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, fiind indicat că aceștia au calitatea de pârâți, iar nu de intervenienți. A considerat prima instanță că a admis "cererea de extindere a acțiunii", dispunând introducerea în cauză a Statului Român prin cele două ministere, chiar de la termenul de judecată din data de 07.10.2010. S-a arătat că prima instanță a făcut o confuzie între cererea de chemare în judecată a altor persoane formulate de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (devenit în urma reorganizării Ministerul Educației Naționale), depusă la data de 6 mai 2010 aflată la f.128 vol. I dosar fond, și extinderea de acțiune a reclamantei față de pârâții Municipiul Sighișoara, Consiliul local al Municipiului Sighișoara și Instituția Primarului Municipiului Sighișoara, depusă la data de 4 octombrie 2010 aflată la f.276 vol. I dosar fond În privința cererii de chemare în judecată a altor persoane instanța de fond nu s-a pronunțat deloc. Faptul că până la pronunțarea hotărârii nu a avut loc o soluționare a acestei cererii respectă prevederile art. 57 alin. (1) vechiul C. proc. civ., conform cărora "Oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul", iar potrivit art. 58 din vechiul C. proc. civ. "Cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă". Prin urmare în vechiul C. proc. civ., în forma aflată în vigoare la data de 29 ianuarie 2010, data înregistrării acțiunii, nu exista procedura admisibilității în principiu. Prin urmare, persoanele chemate în judecată prin cererea de intervenție dobândeau calitatea de intervenient în interes propriu, iar prin hotărârea de soluționare a procesului instanța trebuia să se pronunțe asupra cererii și să facă o analiză a raportului juridic între subiectele de drept implicate și asupra temeiului juridic aplicabile, acesta fiind necesar a fi clarificat și pus în discuția părților anterior finalizării cercetării judecătorești. Curtea a observat că, în cauză, nu numai că prima instanță nu a soluționat cererea de chemare în judecată a altor persoane, dar nu a clarificat cadrul procesual și nu făcut calificarea în drept a acțiunii, a modificărilor cererii de chemare în judecată și a celorlalte cereri, așa cum impunea art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Prin neclarificarea raportului juridic dintre reclamantă și cele două Ministere și impactul acestuia asupra acțiunii inițiale și asupra extinderii de acțiune, nu se poate analiza dacă sunt întrunite cerințele îmbogățirii fără justă cauză, respectiv caracterul subsidiar al acesteia, nici temeiul în drept aplicabil raportului juridic dintre reclamantă și Municipiul Sighișoara (îmbogățire fără justă cauză, răspundere civilă contractuală, răspundere civilă delictuală), ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii atacate. S-a mai observat că prin notele de ședință depuse la data de 8 septembrie 2010 pârâții B., C. și D. au invocat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, însă această excepție nu a fost soluționată de prima instanță. Prin notele de ședință depuse la data de 7 februarie 2013 reclamanta a menționat o serie de aspecte referitoare la temeiul juridic al cererilor sale, între care și invocarea unei fapte ilicite, în cadrul răspunderii contractuale, potrivit prevederilor art. 970 C. civ. . Cu toate acestea, în cadrul dezbaterilor pe fond de la termenul din 3 martie 2020, reprezentantul reclamantei s-a referit la răspunderea civilă delictuală . Or, în această situație era necesară clarificarea temeiului în drept invocat de reclamantă. Pentru analizarea caracterului subsidiar al acțiunii principale și a aplicării instituției îmbogățirii fără justă cauză era necesară pronunțarea de către prima instanță a unei soluții în privința cererii de chemare în judecată a altor persoane, a excepțiilor legate de aceasta și clarificarea temeiului juridic al acestor cereri și a extinderii de acțiune din 4 octombrie 2010. În lipsa acestor clarificări, instanța de control judiciar nu poate să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii în lipsa obiectului controlului, adică pronunțarea unei soluții. Față de considerentele expuse, Curtea a constatat că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, întrucât, deși a soluționat cererea de chemare în judecată, în raport de considerentele hotărârii, în realitate, nu s-a pronunțat asupra celorlalte cereri și nu a analizat temeiul juridic al acestora. În rejudecare, prima instanță trebuie să citeze în calitate de intervenient în interes propriu Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cât și Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, să soluționeze excepțiile referitoare la calitatea procesuală a acestora, să lămurească cadrul procesual și temeiul juridic al tuturor cererilor, inclusiv al cererii din dosarul conexat nr. x/2011 al Tribunalului Mureș, pronunțându-se prin hotărârea finală asupra tuturor cererilor formulate în cauză. În cursul rejudecării, dacă în urma clarificării cadrului juridic instanța de fond ar considera ca fiind incidentă instituția îmbogățirii fără justă cauză, va aprecia asupra necesității unui supliment sau a unei noi expertize tehnice de evaluare imobiliară. Prin urmare, cu ocazia rejudecării se va ține cont de faptul că, în cazul îmbogățirii fără justă cauză, restituirea valorii lucrărilor depinde de calificarea acestora, respectiv dacă sunt lucrări utile, care măresc valoarea lucrării existente, autorul acestora având dreptul la sporul de valoare al fondului. De aceea, cu ocazia rejudecării, urmează, dacă se apreciază necesar, să se administreze probe pentru a determina costul lucrărilor utile efectuate de către reclamantă și sporul de valoare adus construcției în litigiu prin aceste lucrări, la data restituiri imobilului către pârâții B., C. și D. Dacă, în urma probelor ce se vor administra, s-ar stabili că sporul de valoare adus fondului este mai mare decât costul lucrărilor utile, autorul acestora va trebui să fie indemnizat cu această ultimă valoare, ținând seama de dubla limitare a obligației de restituire în materia îmbogățirii fără justă cauză.

Recursurile declarate în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Universitatea de Artă și A., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea apelului, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 6 C. proc. civ. 1865, deoarece: a) Decizia instanței de apel este nelegală întrucât nesocotește limitele în care a fost învestită. Astfel, deși reclamanta a solicitat să fie schimbată, în parte, sentința în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate, fără a solicita însă anularea hotărârii atacate și trimiterea ei spre rejudecare la prima instanță, instanța de apel a dispus însă în acest din urmă sens. Prin aceasta, s-au încălcat prevederile art. 296 C. proc. civ., în condițiile în care niciuna dintre părți nu a cerut trimiterea spre rejudecare. Prejudicierea reclamantei rezultă și din faptul că prin pronunțarea acestei soluții de către instanța de apel i se creează reclamantei o situație mai grea. Chiar dacă s-ar fi considerat că soluția anulării sentinței era necesară, rejudecarea trebuia realizată de către instanța de apel, trebuind, așadar, reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. b) Instanța de apel s-a pronunțat asupra unor aspecte care nu s-au cerut, câtă vreme părțile au solicitat schimbarea, iar nu anularea sentinței atacate și trimiterea spre rejudecare. Prin urmare, este incident și motivul de casare prevăzut de art. 305 pct. 7 C. proc. civ. 1865. Împotriva deciziei au declarat recurs și pârâții B., C., D., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, deoarece: a) Instanța de apel a apreciat în mod greșit că prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra cererii de chemare în judecată a altor persoane din data de 06 mai 2020, precum și că prima instanță a confundat această cerere cu cererea de extindere de acțiune formulată de reclamantă la data de 04 octombrie 2020. În realitate, în considerentele sentinței civile nr. 414/02.07.2020 prima instanță a precizat că cei chemați în judecată de către reclamantă în data de 06 mai 2020 au avut calitatea de intervenienți, iar nu de pârâți, erorile privitoare la indicarea greșită a calității lor în proces nefiind de natură a justifica cererea de completare a hotărârii. Inexistența unei confuzii rezultă și din faptul că prima instanță a indicat în considerentele sentinței civile nr. 239/31.03.2020 că temeiul juridic al cererii este reprezentat de dispozițiile art. 57- 59 C. proc. civ. Referirea, în considerentele sentinței prin care a fost soluționată cererea de completare a dispozitivului, la cererea de extindere a cererii principale reprezintă o eroare materială, care putea fi îndreptată la cerere sau din oficiu, existând și posibilitatea declarării apelului contra acestei sentințe. b) Prima instanță s-a pronunțat cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane prin considerentele sentinței civile nr. 239/31.03.2020. Era necesar a se avea în vedere și că: față de intervenienți nu au fost formulate pretenții; intervenienții nu au formulat pretenții proprii; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. c) Cu privire la cererea de extindere de acțiune, prin atragerea în proces, în calitate de pârâți, a Municipiului Sighișoara, a Consiliului Local Sighișoara și a Instituției Primarului Sighișoara, instanța de apel a apreciat că prima instanță nu a clarificat temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamantă. Această statuare a instanței de apel este însă greșită, căci în aplicarea principiului disponibilității reclamanta avea dreptul de a dispune de obiectul procesului. Chiar dacă în motivarea cererii de chemare în judecată s-a invocat răspunderea civilă delictuală, față de particularitățile stării de fapt reclamanta putea indica și răspunderea civilă contractuală, astfel că prima instanță nu era ținută să clarifice temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, așa cum afirmă instanța de apel. Prima instanță nu poate fi răspunzătoare pentru modul în care reprezentantul reclamantei a susținut cauza, menționarea în cadrul susținerilor orale a unui alt fundament al răspunderii neînsemnând că prima instanță nu a clarificat temeiul juridic invocat de reclamantă. d) Instanța de apel a greșit prin faptul că nu a soluționat aspectele (invocate prin cererea de apel) privind încălcarea caracterului subsidiar al acțiunii civile întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Indiferent de temeiul juridic al pretențiilor reclamantei (răspundere civilă delictuală sau răspundere civilă contractuală), din moment ce față de pârâtul Municipiul Sighișoara au fost formulate aceleași pretenții ca și față de pârâții recurenți, instanța de apel putea să se pronunțe cu privire la condițiile acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză și să constate că nu este întrunit caracterul subsidiar al acesteia, respectiv că există și un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite, mijloc de care reclamanta a uzat chiar și în prezenta cauză.

Apărările în recurs. Pârâții B., C., D. au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta Universitatea de Artă și A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat. Reclamanta Universitatea de Artă și A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâții persoane fizice, solicitând respingerea ca nefondată a acestuia. Intimatul Ministerul Educației și Cercetării a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta Universitatea de Artă și A., solicitând admiterea acestuia. Totodată, acest intimat a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâții persoane fizice, solicitând admiterea și a acestui recurs. A reiterat intimatul că este lipsit de calitate procesuală pasivă în cauză, fiind necesară admiterea acestei excepții procesuale. Reclamanta Universitatea de Artă și A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâții persoane fizice, învederând că susținerile acestora sunt nefondate. 6. Judecata în recurs. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: În legătură cu recursul declarat de reclamanta Universitatea de Artă și A.: Astfel cum rezultă din mențiunile făcute pe cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Universitatea de Artă și A., prezentul proces a început în data de 29 ianuarie 2010, când prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. 1865 aveau următorul conținut: "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe". Se poate observa că aceste dispoziții legale indicau în mod precis situațiile în care instanța de apel era în drept să desființeze hotărârea atacată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, fără a limita numărul desființărilor cu trimitere și, de asemenea, fără a condiționa trimiterea de existența unei solicitări a părților ori doar a uneia dintre ele. Doar ulterior pornirii procesului prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. au fost modificate (prin Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 septembrie 2010), primind următorul conținut: "(1)În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". În această formă a textului legal, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță (în situațiile în care judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată ori prima instanță, în mod greșit, a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului) apăreau ca posibile numai dacă părțile ar fi solicitat aceasta, în caz contrar instanța de apel fiind ținută a judeca ea însăși procesul, evocând fondul. Trebuie remarcat însă că în temeiul prevederilor art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, noul conținut al art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. se aplica numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acestei legi. Astfel fiind, devine evidentă concluzia că în prezentul proces își găsește aplicare vechiul conținut al art. 297 alin. (1), în raport de care, așa cum s-a arătat, desființarea hotărârii primei instanțe de către instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare nu se aflau condiționate de existența unei cereri exprese a părților. În aceste circumstanțe, susținerile recurentei reclamante Universitatea de Artă și A. potrivit cărora instanța de apel a nesocotit condițiile legale privitoare la trimiterea spre rejudecare a cauzei apar ca vădit nefondate, ele raportându-se la un conținut legal inaplicabil în cauza de față. Nu s-ar putea, deci, considera că instanța de apel ar fi încălcat forma de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și nici că s-ar fi pronunțat asupra unor aspecte care nu s-au cerut, legea nepretinzând ca părțile să fi solicitat ele însele trimiterea spre judecare. Ceea ce legea pretindea era doar să se regăsească, în cauză, cel puțin una dintre ipotezele evocate de art. 297 alin. (1), iar față de faptul că instanța de apel a apreciat că fondul cauzei nu a fost cercetat cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamantă, reținând totodată și necercetarea excepțiilor procesuale legate de cererea de chemare în judecată a altor persoane, precum și neclarificarea temeiului juridic al acestor cereri deduse judecății, făcând referire inclusiv la extinderea de acțiune din data de 09 octombrie 2010, se putea, într-adevăr, considera că desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță aveau suficient suport în prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., forma anterioară celei stabilite prin Legea nr. 202/2010. Deși recurenta a invocat în drept două motive de recurs (pct. 5, respectiv 6 ale art. 304 C. proc. civ. 1865), în fapt argumentația întrebuințată este, în esență, aceeași pentru ambele motive. Recursul declarat de reclamanta Universitatea de Artă și A. este, deci, nefondat și se impune a fi respins. În ce privește recursul declarat de pârâții B., C., D., apreciază Înalta Curte că și acesta este nefondat. Cererea de chemare în judecată a altor persoane, ca formă de intervenție forțată a terților într-un proces început, este o instituție juridică distinctă și autonomă, regimul ei procedural fiind stabilit prin dispozițiile art. 57 - 59 C. proc. civ. 1865. Astfel fiind, ea nu poate fi confundată cu alte categorii de cereri de intervenție forțată a terților într-un proces început, după cum nu poate fi nici asimilată unei modificări a cererii de chemare în judecată, în sensul prevederilor art. 132 C. proc. civ. 1865. Regimul ei juridic propriu implică, între altele, și particularitatea că, având drept temei prevederile art. 58 C. proc. civ., cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu (în sensul de intervenient voluntar principal); altfel spus, acesta are, mutatis mutandis, o situație juridică comparabilă cu a unui reclamant, instanța fiind ținută a verifica dacă, într-adevăr, el se află în situația de a pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul din cererea de chemare în judecată. În considerarea acestui statut al ei, instanța trebuie să se pronunțe asupra unei asemenea cereri prin hotărâre, tot astfel cum este ținută, în mod specific, să se pronunțe, atunci când este cazul, și asupra altor cereri incidentale deduse judecății. Rezultă, totodată, că cel chemat în judecată în temeiul art. 57 - 59 C. proc. civ. nu poate fi considerat pârât, acordându-i-se regimul juridic specific pârâților în proces, căci aceasta ar contraveni, cu evidență,prevederilor art. 58 C. proc. civ., sus-evocate. Contrar acestor exigențe legale, în prezentul proces prima instanță a omis să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată a altor persoane (respectiv a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, dosar Tribunal), pe întreaga durată a judecății în prima instanță acești terți intervenienți fiind indicați în actele procedurale premergătoare sentinței ca fiind pârâți, iar Statul Român inclusiv în dispozitivul sentinței, Tot astfel, în dispozitivul sentinței nu există nicio referire la chemarea în judecată a celor două persoane juridice, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nefiind menționat nici măcar ca pârât. Toate aceste elemente trimit cu îndestulătoare evidență la concluzia că prima instanță, pe fondul unei erori de înțelegere a regimului juridic specific intervenției forțate reglementate de prevederile art. 57-59 C. proc. civ., precum și a statutului procesual al intervenienților, a lăsat necercetată cererea de intervenție, iar această situație atrăgea incidența prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în conținutul lor anterior modificărilor aduse de Legea nr. 202/2010. Împrejurarea că în considerentele sentinței civile nr. 414 din 02.07.2020, prin care a fost respinsă o cerere de completare a sentinței civile nr. 239 din 31 martie 2020 a Tribunalului Mureș, s-a făcut vorbire despre faptul că cele două părți ar fi avut calitatea de intervenienți, iar nu de pârâți, nu este în măsură să confere legalitate acestei din urmă sentințe, esențial fiind că instanța nu s-a pronunțat prin dispozitivul sentinței supra cererii de intervenție, dispunând în consecință, și nici că celor doi intervenienți nu le-a fost acordat acest statut, ei fiind priviți, în plan procesual, ca pârâți. Tot astfel, simpla menționare în considerentele sentinței civile nr. 239/31 martie 2020 a Tribunalului Mureș a cererii ca fiind chemare în judecată a altor persoane, conform art. 57-59 C. proc. civ., nu este, nici ea, de natură a asana viciile procedurale arătate mai sus. Când legea pretinde ca instanța să se pronunțe asupra unei cereri, este necesar ca judecătorul să ofere, în termeni clari și neechivoci, o soluție respectivei cereri, această soluție trebuind să fie cuprinsă în dispozitivul sentinței sau, când legea îngăduie, într-o încheiere premergătoare. Or, în cauza de față această majoră cerință a legii nu a fost îndeplinită, ceea ce atrage nulitatea hotărârii primei instanțe, în sensul prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În ceea ce privește determinarea temeiului juridic al pretențiilor reclamantei conform cererii de chemare în judecată (îmbogățire fără justă cauză), precum și semnificația în proces a referirilor ulterioare ale reclamantei (răspundere civilă contractuală, conform precizărilor depuse la 07 februarie 2013, respectiv răspundere civilă contractuală, conform referirilor făcute de reprezentantul reclamantei în cadrul dezbaterilor asupra fondului din data de 03 martie 2020), în mod corect a apreciat instanța de apel că prima instanță era datoare a cere clarificări reclamantei cu privire la aceste aspecte, pentru a se putea cunoaște atât limitele exacte al învestirii primei instanțe, cât și, în funcție de aceasta, pentru ca celelalte părți să-și organizeze apărarea în condiții de contradictorialitate. Toate acestea apăreau ca necesare și față de faptul că prin extinderea de acțiune din data de 04 octombrie 2010 reclamanta atrăsese în judecată noi părți, situația lor juridică fiind specifică. Principiul disponibilității, deși fundamental, nu este însă și absolut, părțile fiind datoare a respecta disciplina procesuală, în condițiile în care modificarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată nu poate fi făcută discreționar, ci doar în anumite condiții și termene. Bine a apreciat instanța de apel și cu privire la faptul că era necesar ca prima instanță să ofere un raționament juridic clar cu privire la condițiile îmbogățirii fără justă cauză și, mai apoi, să arate în ce măsură acestea sunt îndeplinite în cauză, aspectele relevate de instanța de apel fiind juste. Nu există, așadar, o încălcare sau aplicare greșită a legii de către instanța de apel astfel încât să poată fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865. Se va respinge, deci, ca nefondat și recursul pârâților persoane fizice, conform art. 313 C. proc. civ. 1865.