ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2392/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă la 19 septembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. a solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumei de 4.148.446 RON reprezentând debit principal la care se adaugă TVA și a sumei de 4.148.446 RON reprezentând penalități de întârziere, sume datorate de C. S.A. în solidar cu D. S.A., societate din care s-a divizat, fără a prelua datoriile conform cu activele ce i-au fost transferate prin divizare, cu încălcarea dispozițiilor art. 2411 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Prin Sentința civilă nr. 36/2018 din 27 februarie 2018, Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale pasive invocată de pârâta C. S.A. prin întâmpinare și, în consecință a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL împotriva pârâtei C. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 918/2018 din 6 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL, împotriva Sentinței nr. 36/2018 din 27 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva Deciziei civile nr. 918/2018 din 6 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. S.A. solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A..

În argumentarea motivului de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", recurenta apreciază că hotărârea instanței de apel este nemotivată, odată ce, în esență, raționamentul expus de instanță poate fi redus la două paragrafe.

Astfel, soluția de admitere a apelului se întemeiază exclusiv pe o aplicare a dispozițiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 (de vreme ce cu privire la dispozițiile art. 2411 alin. (2) se arată că ar fi fost reținute și aplicate în mod corect), instanța de apel citând prevederea legislativă, apoi rezumându-se la a arăta că "A. S.R.L. nu a obținut realizarea creanței pretinse de la D. S.A. deoarece aceasta s-a radiat la data de 30 iunie 2016".

În acest sens, recurenta susține că, odată ce a invocat argumentele expuse pe larg prin întâmpinare, referitoare la interpretarea prevederilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, instanța de apel trebuia să se pronunțe și cu privire la motivele invocate de recurentă și cu toate acestea, instanța de apel nu a precizat care sunt motivele pentru care a considerat neîntemeiate apărările sale.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce poate fi invocat atunci "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", recurenta apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 printr-o eroare de interpretare a normei juridice, raportat la ipoteza acesteia.

Dispozițiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 se aplică doar în cazul în care creditorul "nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia îi este repartizată creanța", aceasta fiind esența prevederii legislative.

Pe de-o parte, este vorba doar despre creanțele constatate în contabilitatea societății divizate și incluse în proiectul de divizare, astfel că suma pretinsă de reclamantă nu putea avea acest regim.

Or, sumele solicitate de intimată nu puteau reprezenta la data divizării "elemente de pasiv", deoarece la acel moment ele nu fuseseră solicitate de reclamantă, iar pentru acestea nu fusese emis niciun document justificativ. Astfel, elementele în funcție de care se realizează proiectul și bilanțul de divizare (activ și pasiv) trebuie să se regăsească obligatoriu în contabilitate. În lipsa unui document justificativ emis de apelantă sau a unui litigiu asupra acestei sume, recurenta nu putea include în proiect un astfel de element.

Pe de altă parte, alin. (3) se referă la imposibilitatea obiectivă de obținere a creanței, în acest mod trebuind să fie interpretată mențiunea "nu a obținut realizarea creanței sale".

Mai susține recurenta, că pretinsa imposibilitate a intimatei nu este dovedită și, oricum, rezultă din pasivitatea acesteia, care nu a căutat să își protejeze dreptul pretins în niciun mod nici anterior, nici concomitent cu momentul dizolvării.

Astfel cum arată recurenta, creanța pretinsă nu este una reală, acesta fiind motivul pentru care intimata nici nu a încercat realizarea sa până la momentul deschiderii procedurii insolvenței, dată de la care putea formula acțiunea în condiții vădit mai favorabile (nemaiexistând obligația de plată a taxei de timbru).

Prin întâmpinarea depusă la 27 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. prin administrator special E., sub supravegherea administratorului judiciar B. SPRL a solicitat respingerea recursului.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei-reclamante, depus la 16 ianuarie 2019, recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea apărărilor formulate în cauză ca fiind nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 14 februarie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 25 februarie 2019, intimata depunând punct de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 918/2018 din 6 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 28 noiembrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susținut că motivarea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, având în vedere că aceasta nu este motivată, de vreme ce în esență, raționamentul expus de instanță poate fi redus la două paragrafe, iar soluția de admitere a apelului s-a întemeiat exclusiv pe o aplicare a dispozițiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, instanța de apel rezumându-se la a arăta că reclamanta nu a obținut realizarea creanței pretinse de la D. S.A. deoarece aceasta s-a radiat la data de 30 iunie 2016.

Această critică este fondată, având în vedere că, în cadrul considerentelor deciziei atacate nu s-a realizat o analiză care să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Din această perspectivă, se reține în ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază această critică a fi fondată, întrucât hotărârea este pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar lipsa oricărei motivări cu privire la aceste aspecte cu referire la imposibilitatea reclamantei de a obține realizarea creanței pretinse de la D. S.A., relevă lipsa de temei a deciziei recurate.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce poate fi invocat atunci "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", recurenta apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 printr-o eroare de interpretare a normei juridice, raportat la ipoteza acesteia.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest context, recurenta arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 printr-o eroare de interpretare a normei juridice, raportat la ipoteza acesteia.

Această critică este fondată, având în vedere că, în speță, instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale la care face referire, în contextul în care ipoteza normei are în vedere creanțele definite ca elemente de pasiv ale societății.

Potrivit dispozițiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată "dacă un creditor nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia îi este repartizată creanța prin divizare, toate societățile participante la divizare răspund pentru obligația în cauză, până la concurența valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepția societății căreia i-a fost repartizată obligația respectivă, care răspunde nelimitat".

Din analiza textului de lege, se constată că acesta se referă doar la creanțele constatate în contabilitatea societății divizate și incluse în proiectul de divizare, astfel că suma pretinsă de reclamantă nu putea avea acest regim.

În acest context, se reține că prin AGEA din 12 mai 2015 a S.C. C. S.A. s-a convenit o "dizolvare de principiu" pentru ca o parte a activelor și pasivelor aferente activităților D. S.R.L. să se transfere către S.C. C. S.A., iar activele și pasivele aferente activității cu privire la cofinanțare Proiecte Europene să rămână la S.C. D. S.R.L..

Ulterior, a fost adoptată AGEA 435 din 9 septembrie 2015 a S.C. D. S.R.L. cu proiectul de divizare finală a societății, prin desprinderea din patrimoniu, în favoarea S.C. C. S.A., a tuturor activelor și pasivelor aferente activităților desfășurate de D. S.R.L., mai puțin activitățile cu privire la cofinanțare Proiecte Europene.

Astfel, se constată că, potrivit Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor și proiectului de divizare au fost transferate către pârâtul S.C. C. S.A., o parte a activului și pasivului F. S.A., respectiv cel aferent activității desfășurate de S.C. F. S.A., la acel moment, cu excepția activităților privind cofinanțarea Proiectelor Europene.

Din analiza cererii introductive de instanță se constată că reclamanta, în temeiul contractelor nr. x din 20 ianuarie 2010, nr. y din 15 martie 2010 și nr. z din 15 martie 2010, a prestat societății D. S.A., servicii de consultanță pentru elaborarea și realizarea unor proiecte de investiții finanțate din fonduri europene, fără ca aceasta să-și îndeplinească în totalitate obligațiile de plată.

Așadar, pretențiile reclamantei rezultă din contractele de cofinanțare Proiecte Europene, iar acestea nu au fost transmise către pârâtul C. S.A. cu ocazia divizării.

În speță, instanța de apel a apreciat că prima instanță a ignorat incidența dispozițiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, reținând că reclamanta A. S.R.L. nu a obținut realizarea creanței pretinse de la D. S.A. deoarece aceasta s-a radiat la data de 30 iunie 2016, context în care a considerat că pârâta C. S.A. are calitate procesuală pasivă în cauză, în temeiul dispozițiilor evocate.

Astfel, dispozițiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 vizează cazul în care creditorul "nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia îi este repartizată creanța".

Pe de altă parte, alin. (3) se referă la imposibilitatea obiectivă de obținere a creanței, context în care, se apreciază că pretinsa imposibilitate a intimatei nu a fost dovedită.

Astfel, instanța de apel trebuia să arate în considerente de ce apreciază că nu s-a obținut realizarea creanței și, totodată să se refere la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, cu atât mai mult cu cât textul de lege are în vedere creanțele constatate în contabilitatea societății divizate și incluse în proiectul de divizare, precum și la imposibilitatea obiectivă de obținere a creanței.

Prin urmare, se apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în contextul în care ipoteza normei are în vedere situația imposibilității obiective de realizare a creanței, subordonată unor demersuri concrete în acest sens.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat, în mod efectiv, la cercetarea fondului cauzei - prin prisma analizei susținerilor părților, a înscrisurilor dosarului și a temeiului de drept invocat, aspecte ce nu satisfac exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor într-o formă clară și concisă și va analiza din această perspectivă elementele privind imposibilitatea reclamantei de a obține realizarea creanței, cu referire la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 918/2018 din 6 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 918/2018 din 6 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 decembrie 2019.

GGC - MM